Ambiguităţile Adelei - Retrocedarea tablourilor lui Klimt din Galeria Belvedere

De curînd a fost pus în Österreichische Galerie Belvedere următorul anunţ: "Ca urmare a unei ameninţări, Österreichische Galerie Belvedere se vede nevoită să retragă tablourile lui Gustav Klimt şi să le conserve în depozit." Lîngă anunţ, pe un suport special, a fost afişată sentinţa judecătorească, după care cinci tablouri de valoare ale lui Klimt urmează să-i fie restituite Mariei Altmann, moştenitoarea familiei Bloch-Bauer. În fine, le este făcută cunoscută vizitatorilor poziţia oficială a muzeului federal: "Restituirea lucrărilor principale ale lui Gustav Klimt semnifică o pierdere imensă pentru Austria, ca patrie a culturii."


"Băncile cumpără bănci, nu tablouri."

Expeditorul e-mail-ului de ameninţare a fost, între timp, deja identificat de forţele de siguranţă în persoana unui austriac de circa 50 de ani, care a trimis mesajul în stare de ebrietate. Dacă totuşi "die Klimt-Bilder" vor mai putea fi vreodată admirate în Galeria Belvedere, rămîne sub semnul întrebării. Şi aceasta nu din cauza necesităţii de a lua măsuri speciale de securitate, precum protecţie blindată, controlul vizitatorilor ori încheierea unor poliţe de asigurare; incert este tocmai dacă Republica Austria va putea face rost în scurt timp de sumele colosale necesare pentru a răscumpăra tablourile de la moştenitorii în drept.

Portretul Adelei Bloch-Bauer I este estimat, el singur, pe piaţă la o valoare de pînă la 120 milioane de euro; dacă ar fi realmente pus în vînzare, ar putea deveni cel mai scump tablou din lume. (La ora actuală, recordul este deţinut de lucrarea timpurie a lui Pablo Picasso Garçon à la pipe, vîndut pentru 85,9 milioane euro). Şi, chiar dacă Austria ar dori să achiziţioneze doar cele două portrete ale Adelei Bloch-Bauer, renunţînd astfel la peisaje - după cum se presupune unanim -, acestea tot ar costa statul aproximativ 200 de milioane de euro (în timp ce valoarea totală a tablourilor ce urmează a fi restituite este apreciată la circa 250 de milioane). Ministerul responsabil nu oboseşte să afirme că aceste sume depăşesc cu mult capacitatea financiară a statului; drept reper se menţionează că bugetul acordat în anul 2005 tuturor muzeelor federale (lăsînd la o parte Biblioteca Naţională a Austriei) nu s-a ridicat decît la 69 de milioane de euro. Dimpotrivă, opoziţia invocă declaraţia recentă a Ministrului de Finanţe după care anul trecut au fost obţinute încasări din impozite cu 900 de milioane de euro peste aşteptări.

Cu siguranţă zilele acestea totul se învîrte în Austria în jurul banilor. Ce-i drept, toţi sînt de părere că moştenirea naţională a identităţii austriece, cum sînt considerate cele două portrete pictate de Klimt, trebuie să rămînă în Austria. Cancelarul Schüssel, în drumurile sale între Bruxelles şi Viena, promite sponsorilor particulari reduceri ale impozitelor dacă vor scoate statul din impas în această chestiune. Ministerul Educaţiei, de resortul căruia ţin muzeele, caută febril finanţatori. Aceştia însă îşi manifestă, cel puţin pentru moment şi cel puţin în public, dezinteresul: "Băncile cumpără bănci, nu tablouri."

Dincolo de toate aceste jocuri cu sume de bani inimaginabile (şi care, de aceea, îi sînt prezentate cetăţeanului obişnuit prin comparaţie cu cifrele de la buget, despre care el ştie că sînt banii lui), în dezbaterea publică de-abia dacă s-a pus problema dacă tablourile lui Klimt chiar ar trebui să fie răscumpărate. Or, o asemenea întrebare nu este exclusă, din perspectiva istoriei artei, după cum a observat caustic eseistul austriac Michael Scharang: "În toată lumea n-a fost nici un alt artist care să fi degradat în aşa hal pictura la o simplă decoraţie, aşa cum a făcut Gustav Klimt. [...] Victoria juridică prin care proprietara revine în posesia tablourilor lui Klimt face ca acestea să dispară din muzee şi conduce, aşadar, la o victorie a artei." Iar istoricul de artă Hermann Fillitz a sugerat să fie cumpărat doar portretul Adelei Bloch-Bauer II (de altfel, mai ieftin decît celălalt portret), datorită elementelor de noutate introduse aici de Klimt, pe cînd celălalt, numit şi Goldene Adele, cade în decorativism. În fine, s-au făcut auzite des voci - precum cea a rectorului Universităţii de Arte Aplicate din Viena - care cereau ca sumele care ar fi necesare pentru achiziţionarea tablourilor lui Klimt să găsească o utilizare mai potrivită, de pildă (şi) pentru promovarea artei contemporane, dacă tot există interesul pentru valorile muzeale ale artei austriece. Însă nici măcar aşa n-a fost încă atins miezul chestiunii.


Re(con)stituire

Cert este că un tribunal a stabilit săptămîna trecută că Republica Austria trebuie să restituie, fără titlu de compensaţie, conform Legii de restituţie, cinci tablouri de Gustav Klimt (portretele Adele Bloch-Bauer I şi Adele Bloch-Bauer II şi peisajele Măr, Pădure de fagi / Pădure de mesteceni şi Case în Unterach am Attersee) moştenitorilor în drept ai lui Ferdinand Bloch-Bauer (soţul modelului pictat), mai precis nepoatei, Maria Altmann, şi nepoţilor şi nepoatelor acesteia din Canada. Costurile ce urmează să ia naştere prin executarea sentinţei vor reveni Republicii Austria.

Necesitatea acestui proces (inclusiv costurile sale, circa 3,5 milioane de euro) formează şi ea obiectul unei dezbateri nu mai puţin aprinse. În 1999, comisia de restituire s-a pronunţat împotriva înapoierii tablourilor, pe baza unei expertize a testamentului Adelei Bloch-Bauer. Mai precis, Ministerul a invocat în sprijinul acestei concluzii următoarea formulare din testament: "Îl rog pe soţul meu ca, după moartea lui, cele două portrete ale mele şi cele patru peisaje de Gustav Klimt să le doneze [...] Galeriei de Stat Austriece din Viena." Aceeaşi doamnă ministru Elisabeth Gehrer, care se află şi astăzi în funcţie şi căreia i se datorează, de altfel, şi Legea de restituţie din 1998, i-a indicat venerabilei moştenitoare Maria Altmann drept "soluţie" să ia calea tribunalului, respectiv să iniţieze o procedură civilă - într-o dubioasă tradiţie postbelică, a cărei strategie a fost rezumată de Ministrul Comerţului, Kolb, în mai 1946, astfel: "Sînt pentru tergiversare." Văduvul Ferdinand Bloch-Bauer, care fusese expropriat de naţional-socialişti, a decedat în 1945 în exil în Elveţia. Pentru a satisface dorinţa soţiei sale, ar fi trebuit ca el sau moştenitorii săi să recupereze mai întîi tablourile lui Klimt. O a doua expertiză juridică stabilise în acest sens că Republica Austria nu deţinea nici dreptul de proprietate asupra tablourilor lui Klimt şi nu avea nici dreptul să ridice o asemenea pretenţie.

Moştenitoarea Maria Altmann, născută în 1916, a trebuit să fugă din Austria după intrarea naţional-socialiştilor în 1938. Soţul ei, Fritz Altmann, a fost dus cu unul din cele dintîi transporturi în lagărul de concentrare de la Dachau. Naţional-socialiştii îl considerau un ostatic util pentru a-l şantaja pe fratele său, fabricantul de textile Bernhard Altmann. Maria Altmann a fost escortată de Gestapo la Berlin şi constrînsă să consimtă la naţionalizarea (Arisierung) fabricii. Ca urmare a acestui fapt, Fritz Altmann a fost lăsat liber; cei doi au reuşit să fugă prin Olanda în Marea Britanie şi apoi în Statele Unite, unde s-au oprit în cele din urmă în 1942 în Los Angeles. Acolo, în Beverly Hills, Maria Altmann va conduce un magazin pînă la o vîrstă înaintată. În 1945 a obţinut cetăţenia americană.

În Statele Unite a fost, în cele din urmă, Randol E. Schoenberg, nepotul compozitorului Arnold Schönberg şi avocatul Mariei Altmann, cel care a intervenit să-i apere drepturile şi a înaintat în numele clientei sale o plîngere împotriva Republicii Austria, după ce doamna Altmann nu a mai putut, din motive financiare, să continue procesul în Austria. În 2004 Curtea Supremă a Statelor Unite a stabilit, după două recursuri din partea Republicii Austria, competenţa judecătorilor americani în acest proces; ulterior s-a hotărît de comun acord să se recurgă la un arbitraj. În fine, la capătul acestui proces, Comisia de arbitraj s-a pronunţat, după cum am menţionat la început, împotriva Republicii Austria şi în favoarea moştenitorilor lui Ferdinand Bloch-Bauer.

Maria Altmann şi ceilalţi moştenitori şi-au pierdut între timp interesul să lase în Austria cele cinci tablouri ale lui Klimt, care mai au nevoie şi să fie restaurate. Maria Altmann a declarat: "N-au meritat să fiu atît de drăguţă cu ei ca pînă acum şapte ani." Statul austriac a ratat ocazia unei oferte compensatorii. Chiar şi în septembrie 2005, în timpul procesului de arbitraj, reprezentatul procuraturii financiare a dat următorul răspuns faţă de propunerea ca Republica Austria să returneze peisajele şi să cumpere cele două portrete: "Aceasta n-ar însemna nimic altceva decît o supunere." Acum, după anunţarea sentinţei judecătoreşti, Maria Altmann şi avocatul ei au înştiinţat, ce-i drept, statul austriac: "Nu am avea nimic împotrivă dacă Austria ar achiziţiona tablourile la un preţ corespunzător pieţii." Faptul însă că Maria Altmann nu mai doreşte să facă Austriei concesii apare totuşi clar într-o declaraţie făcută ziarului elveţian Die Weltwoche: "Austriecii sînt atît de ticăloşi. Şarmanţi, dar ticăloşi."

Săptămîna trecută, totul lăsa să se înţeleagă că Republica Austria doreşte să cumpere cele două portrete ale Adelei Bloch-Bauer cu bani primiţi de la sponsori. "Dacă Viena ar fi acceptat propunerea lui Altmann de a face o ofertă - nota Neue Zürcher Zeitung -, plătitorul de impozite austriac ar fi economisit o sumă considerabilă şi mai ales ar fi fost cruţat de rezultatul actual, care ar putea conduce la eventuala pierdere de către Republică a unor părţi din tezaurul său artistic şi din atracţiile turistice cele mai importante."


Istoria rămîne deschisă

Şi nici măcar nu s-a încheiat activitatea completului de judecată. Într-o procedură separată mai trebuie clarificat cui îi aparţine de drept portretul Amaliei Zuckerkandl, tot din Galeria Austriacă din Belvedere. Acesta este revendicat atît de moştenitorii lui Ferdinand Bloch-Bauer, cît şi de familia Müller-Hoffmann.

Şi încă un caz aşteaptă cu nerăbdare o decizie - cel cu care a început, de fapt, totul. În anul 1998 două tablouri de Egon Schiele, Bildnis Wally şi Oraş mort III, i-au fost confiscate drept "bun furat" Colecţiei Leopold, la încheierea marii retrospective "Egon Schiele: The Leopold Collection, Vienna" de la Museum of Modern Art (MoMa) din New York. Puţin mai înainte, New York Times atrăsese atenţia asupra unui "trecut dificil" al lucrărilor. Între timp, Oraş mort III a reintrat în posesia lui Leopold Museum (devenit între timp parte integrantă din Cartierul Muzeal / Museumsquartier din Viena), însă Bildnis Wally rămîne mai departe sub pază în New York. Drept răspuns, Consiliul Naţional austriac a iniţiat aşa-numita Lege a restituţiei "operelor de artă capturate" (Beutekunst). Aceasta nu poate afecta însă şi Fundaţia Leopold, ceea ce a prilejuit anumite critici. Se aşteaptă ca acestea să fie reluate după ultimul verdict, referitor la celelalte tablouri.

În orice caz, în 1999 a fost înfăptuită pe baza Legii de restituţie cea mai spectaculoasă retrocedare, cea a Colecţiei Rotschild, care a fost scoasă la licitaţie la Christie's în Londra şi a adus cele mai mari beneficii obţinute vreodată pentru o singură colecţie din Europa.

Aşa că jocul rămîne deschis. Nu mai devreme decît acum zece ani totul părea încheiat odată cu aşa-numita "Acţiune Mauerbach". În Mănăstirea din Mauerbach erau depozitate mii de obiecte de artă ale Republicii Austria, presupuse a fi lipsite de proprietar. Acestea au fost restituie, în 1995, comunităţii evreieşti din Viena. Iar Maria Altmann, care, după ce a obţinut compensaţii băneşti de la băncile elveţiene, primeşte acum pentru a doua oară valori financiare importante, ar dori ca sumele obţinute din vînzarea tablourilor lui Klimt să fie folosite pentru sprijinirea comunităţii evreieşti vieneze.

Comunitatea evreiască din Viena ar trebui, în orice caz, să beneficieze măcar în parte de această compensaţie tîrzie. Or, dacă tablourile lui Klimt aflate în litigiu ar urma să fie aruncate pe piaţa liberă, acestea ar putea fi cumpărate de Ronald S. Lauder, magnatul american de care este legat şi numele unui concern de cosmetică; acesta a deschis în New York un muzeu particular, New Gallery, care este dedicat Modernităţii Vieneze de la 1900. Lauder a fost ambasador al Statelor Unite la Viena în timpul lui Ronald Reagan, în aceeaşi perioadă în care a izbucnit scandalul legat de trecutul nazist al lui Kurt Waldheim, la acea dată preşedinte al Austriei şi fost secretar general al Naţiunilor Unite, şi este considerat drept unul dintre susţinătorii cei mai importanţi ai comunităţii evreieşti din Viena şi nu numai.

---

Scurtă istorie a tablourilor lui Klimt ce urmează să fie restituite

Adele Bloch-Bauer (1881-1925) a fost singura doamnă din înalta societate vieneză de la 1900 care a fost portretizată de două ori de Klimt. Tabloul "Adele Bloch-Bauer I" din 1907 este considerat drept icoana istoriei artei austriece şi este expus în Galeria Austriacă Belvedere. Pentru Randol E. Schoenberg, avocatul Mariei Altmann, moştenitoarea în drept a tabloului, care săptămîna trecută a obţinut sentinţa de retrocedare la capătul unui proces ce a durat ani de zile, portretul Adelei Bloch-Bauer are o semnificaţie similară Giocondei.

Cel mai important reprezentant al Jugendstil-ului vienez, Gustav Klimt, a lucrat mai mulţi ani la studii pregătitoare pentru acest portret. Deja în 1903 apare o primă menţiune a tabloului proiectat, în corespondenţa Adelei Bloch-Bauer. Populaţia Vienei a putut vedea expus pentru prima oară portretul abia în 1908, la un an după încheierea sa. Scriitorul de cafenea Peter Altenberg visa, privindu-l, la "o imagine apoteotică a celui mai delicat romantism al naturii" şi "a unui suflet graţios"; dimpotrivă, criticii constatau în faţa tabloului strălucind a aur: "E mai mult tinichea decît Bloch (Mehr Blech als Bloch)." În 1912 Klimt a realizat cel de-al doilea portret al Adelei Bloch-Bauer, reprezentată stînd în picioare şi acoperită cu o pălărie.

Ambele portrete formează nucleul Colecţiei Klimt a lui Adele şi Ferdinand Bloch-Bauer şi sînt, neîndoielnic, mai interesante dacă sînt expuse împreună. În salonul doamnei Bloch-Bauer ele erau însoţite de patru peisaje de Klimt, cu un colorit intens, apropiat ca gamă cromatică mai ales de cel de-al doilea portret al Adelei. Peisajele din colecţie sînt, toate, de aceleaşi dimensiuni (peste 1m²) şi sînt, datorită formei lor pătrate şi decupării de aproape a motivului, de un ermetism meditativ, aprecia istoricul de artă Tobias G. Natter. Dintre cele patru peisaje - "Măr I" (1912), "Pădure de fagi / Pădure de mesteceni" (1903), "Case în Unterach am Attersee" (1916) şi "Schloss Kammer am Attersee III (Castel de apă)" (1910) -, ultimul a fost donat de soţul Adelei, Ferdinand Bloch-Bauer, în anul 1936, după moartea soţiei, muzeului şi, ca urmare, nu formează obiect de litigiu. În fine, Maria Altmann a mai revendicat portretul "Amalie Zuckerkandl" (1917/18); acesta urmează însă să facă obiectul unui proces separat.

(Lukas Marcel Vosicky (Viena), trad. de Mădălina Diaconu, articol preluat din Observator Cultural, februarie 2006)