7. O ploaie cu găleata și câteva adieri ale nemărginirii

Fetița se opri brusc, își cățără buza de jos peste cea sus, apoi înclină capul spre dreapta, clătinându-și privirile ca mărgelele negre ale ursuleților de pluș.
- Parcă freamătă ceva - mormăi ea, încercând să prindă tâlcul acelor sunete răzvrătite.

Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi șăgalnic.
- Toarnă cu găleata!
- Toarnă cu găleata? - repetă îngrijorată fetița. Atunci ar trebui să ne grăbim. Brr... să nu cumva să toarne peste casa bunicii - se cutremură ea.

Piticul-grădinar-al-cerului se ridică pe vârful condurilor cu mărgelușe de sidef și sprijinindu-se cu brațul de marginea unui nor orișicum, pentru a se înălța și mai mult, privi peste cadrul acestuia.
- Nu, nu, casa bunicii încă nu se vede. Stai fără grijă.
- Totuși ar fi bine să ne grăbim - hotărî Prințesa de Porțelan cu fermitate și purcese la drum cu pași apăsați, urmată de pisicul Jill și de Piticul-grădinar-al-cerului.

Nu peste multă vreme zări în zare zarvă îngrozitoare. Câțiva pitici se opinteau să adune ceva de pe jos strângând ceva-urile cu hărnicie în găleți mari de tablă înalte aproape cât ei.
- Ce fac piticii aceia acolo?
- Toarnă cu găleata - explică Piticul-grădinar-al-cerului lapidar, așa cum o făceau toți Piticii-grădinari-ai-cerului.
- Toar-nă cu ga-lea-taaa? - se miră fetița până la Pământ și înapoi, silabisind cuvintele primite din gura piticului ca să fie sigură că le-a înțeles bine. Nu pricep! - continuă ea, după ce Piticul-grădinar-al-cerului confirmă din bărbie că a înțeles bine cuvintele.
- Ce-ar fi de priceput aici? - se stropși el. E simplu, orice pitic cu capul pe umeri ar înțelege asta imediat.

Fetița se încruntă, nemulțumită din nou de lipsa de politețe a Piticului-grădinar-al-cerului și schimbă subiectul.
- Ce vrei să spui cu "capul pe umeri"? Nu toți piticii au capul pe umeri? Dar unde-ar putea să-l aibă?!
- Nu - se auzi replica acidă a Piticului-grădinar-al-cerului. Adesea capul piticilor devine extrem de greu, pentru că ei gândesc foarte mult. În cazul acesta, gândurile se tot adună în cap și se adună și se adună, iar dacă piticul respectiv nu are cu cine să vorbească pentru a elibera gândurile, capul său devine atât de greu încât gâtul se îndoaie și capul alunecă pe o parte, pe umărul drept sau pe umărul stâng. Și atunci, ca să nu-l piardă, piticii trebuie să-l ia de pe umăr și să-l țină sub braț. Sau în poală de exemplu atunci când călătoresc cu Steaua-Peltică și șed pe băncuță. La voi, la oameni nu-i tot așa?
- Mmm... se pare că oamenii nu gândesc la fel de mult... La noi toți oamenii își țin capul pe umeri - trebui să recunoască fetița cu înfrânată admirație vizavi de capetele umflându-se ca un balon gânditor ale piticilor. Dar ce e aceea o Stea-Peltică?
- Offf... Nici asta nu știi? O Stea-Peltică esteee... o stea peltică - bombăni Piticul-grădinar-al-cerului, care era mult mai priceput la a grădinări în humusul cerului, decât la a găsi răspunsurile potrivite pentru întrebările total nepotrivite, ale unei fetițe nepoliticos de curioase. O stea e o stea iar peltic e acela care mănâncă consoanele - continuă el, încercând să-și aleagă cuvintele așa cum ai alege cireșele cele mai coapte din copacul bogat. O Stea-Peltică este o stea care nu își găsește toate consoanele și din cauza aceasta nu poate să se exprime în adevărata ei strălucire. De aceea e obligată să colinde prin Univers căutând la suratele ei rotunde și bine-făcute consoanele care-i lipsesc. Iar piticii profită de călătoria acestora prin lume și le folosesc pentru a se deplasa ei înșiși pe distanțe lungi. Acum ai înțeles?

Fetită înclină din cap deși treaba era destul de încurcată și mult diferită față de ceea ce se petrecea acasă în satul bunicii, unde pentru a te putea deplasa pe distanțe lungi era suficient să te sui în carul lui Badea Nicolae sus de tot, taman în vârful fânului. Și de acolo se vedea tot Universul până hăt departe la marginea lumii, nu trebuia să găsești o Stea-Peltică.

Între timp însă, se apropiaseră atât de mult de piticii care munceau fără zăbavă făcând un zgomot infernal încât fetița putu să vadă cu ochii ei activitățile pe care aceștia le executau de zor. Iar ceea ce văzu o nedumeri peste măsură, căci toți cei zece pitici ședeau pe vine și adunau cu niște fărașe mici ca niște răvașe apa de pe podeaua Cerului pe care o încărcau în gălețile mari observate de la distanță. Prințesa de porțelan îi urmări liniștită preț de câteva secunde și fiindcă nu se întâmpla nimic din ceea ce se aștepta, izbucni, nemulțumită de explicațiile alambicate și întotdeauna greu de înțeles ale Piticului-grădinar-al-cerului.
- Ai spus că zgomotul pe care l-am auzit vine de la ploaie. Plouă cu găleata, așa ai spus. Când colo zgomotul vine de la cu totul și cu totul altceva, nu mai înțeleg nimic - se bosumflă fetița.
- N-am spus că plouă cu găleata, am spus că toarnă cu găleata - se bosumflă la rândul său Piticul-grădinar-al-cerului, căci era atât de greu să discuți cu o fetiță curioasă, încât simțea cum îi ies peri negri prin claia albă de pe creștet.

Fetița nu sesiză diferența și continuă să-l privească lung în așteptarea răspunsului care să clarifice lucrurile. Dar tocmai atunci ceva straniu se întâmplă și Piticul-grădinar-al-cerului îi făcu semn din vârful nasului să urmărească atentă ce avea să se întâmple. Ca la un semn, cei zece pitici-cu-făraș-ca-un-răvaș își lăsară deoparte sculele, apucară de toartă una din gălețile care se umpluse ochi și o turnară degrabă peste Pământ printr-un chepeng asemănător cu cel prin care urcase ea însăși în Cer cu ceva vreme în urmă.
- Ai văzut? Toarnă cu găleata!
- Vaaaiii - zâmbi fetița cu gura până la urechi, pentru a se descătușa imediat într-un hohot de râs nestăvilit și ștrengar, care-i făcu pe piticii-cu-făraș-ca-un-răvaș să se întoarcă mirați, să-și pună mâinile în șold a încruntare, pentru a începe apoi să zâmbească la rândul lor și a sfârși în cele din urmă prin a râde din toată inima. Dar râdeau atât de tare cu mâinile așezate peste burțile mari și rotunde înfășurate în brâie roșii, încât Cerul începu să se zguduie ca o saltea plină cu paie proaspete și să scoată sunete înfundate și grele ca niște tunete, de-ți era că acuși acuși se crapă și se prăvălesc cu toții grămadă peste Pământ. Până și pisicul Jill ajunse să râdă atât de tare, încât țopăia pe cele patru labe, precum o jucărie stricată.
- Offf, offf, offf... Deci de aici vine vorba că toarnă cu găleata?! - zâmbi iar fetița și fu gata să izbucnească iar în râs, dar privirea încruntată a Piticului-grădinar-al-cerului o făcu să renunțe.
- Nu e vorba de nicio vorbă. Asta e realitatea, după cum bine vezi. Toarnă cu găleata - repetă Piticul-grădinar-al-cerului accentuând ultimele cuvinte, pentru a sublinia faptul că avusese dreptate chiar de la început, dar ceea ce se petrece sus în albastru nu e așa de ușor de înțeles pentru un copil care nici măcar nu a început școala.
- Asta e realitatea... - murmură fetița doar pentru sine, încercând să deslușească înțelesul acestor vorbe care oriunde în altă parte ar fi fost atât de lesne de priceput, dar care aici, aveau cu totul alte sensuri, greu de așezat peste cele de-acasă.
- De ce fac asta? - reluă fetița șirul întrebărilor, ștergându-și cu degetele lungi lacrimile amuzate, care încă se mai prelingeau pe obraji.

Piticul-grădinar-al-cerului încremeni și începu să facă fețe-fețe, unele galbene, altele roșii, unele albastre, altele albe, unele simple, altele cu cercuri sau cu dungi, unele chiar cu sclipici...

Prințesa de Porțelan întoarse capul pe-o parte și-l privi la 45 de grade, iar pisicul Jill o imită. Era cu totul alt pitic, așa că mai încercă o dată.
- De ce fac asta?
- Pentru căăă... e prea multă apă.

Fetită sesiză eschiva Piticului-grădinar-al-cerului și continuă dulce.
- De ce e prea multă apă?
- Pentru căăă... piticul de serviciu care are sarcina să păstreze cerul întotdeauna albastru aaa... udat prea mult...
- De ce a udat prea mult? Pentru că a adormit? - încercă fetița să ajute puțin dialogul.
- Pentru căăă... s-a îmbătat!
- S-a îmbătat un pitic? - chicoti fetița, înghițindu-și hohotele pentru a nu strivi mândria de pitic grădinar al cerului a Piticului-grădinar-al-cerului. Chiar așa? S-a îmbătat?
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire. Nu mai mult - puse punctul pe "trei", Piticul-grădinar-al-cerului încercând să ia apărarea tagmei din care provenea.
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire?! - repetă fetița, amețită de toate aceste noțiuni noi pe care le învățase în ultimele zile. Iar cea din urmă întâmplare părea să le bată cu mult pe toate celelalte...
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire! - murmură ea din nou, încercând să dea un contur celor șapte cuvinte.
- Da, da... Doar din trei adieri, atât! - sări spășit Piticului-grădinar-al-cerului, împreunându-și palmele și înclinându-se ceremonios, ca și cum ar fi încercat să spele rușinea pe care o adusese tagmei și întregului Cer, piticul-beat-de-nemărginire.
- Dar ce e aceea o adiere de nemărginire?

Fu rândul Piticului-grădinar-al-cerului să zâmbească descătușat. Prințesa de Porțelan nu știa mai nimic despre treburile cerești, deci rușinea nu era atât de mare pe cât crezuse la început. Așa că fu pentru prima dată când încercă să explice cât mai detaliat și mai clar cu putință ce e aceea o adiere de nemărginire.
- Hmmm... cum să-ți spun - tuși el. Aici în Cer... piticii petrec multă vreme singuri. Doar cu stelele, cu Luna, cu Soarele. Șiii... uneori cum stau ei așa singuri, îi cuprinde dinspre miazăzi, desprinzându-se chiar de la linia orizontului ca un șarpe zburător, adierea de nemărginire. E ca un vânt care te învăluie pe nesimțite și nu te mai poți apăra...
- Decât dacă-ți bagi ceară în urechi și te legi de catarg ca Ulise când a ajuns lângă insula sirenelor... - se grăbi fetița să aducă o mână de ajutor situației incontrolabile care apăsa peste ochii și urechile piticilor.

Piticul-grădinar-al-cerului se prefăcu că nu i-a auzit ciudatele vorbele și continuă.
- Când adierea de nemărginire te prinde în năvodul ei aruncat peste Univers, nu mai ai scăpare. Îți vine așa un dor de ducă, că uiți de toate ale tale, îți pui traista în băț și pleci către Capătul Lumii care te ademenește asemeni Stelei lui Algol...

Fetița căscă ochii mari. Caznele piticilor erau mai grozave și mai grele decât ar fi putut bănui un simplu muritor. Nemărginirea... Capătul Lumi... Steaua lui Algol... Brrr... Uită să mai întrebe cine este Algol și cerși cu jumătate de gură o mână de speranță pentru piticii cerului...
- Și ce se întâmplă cu piticii aceștia? Se pierd la Capătul Lumii? Nu se mai întorc?
- Eiii... mai devreme sau mai târziu apar zorile, le-ai cunoscut și tu și știi câtă gălăgie fac, iar piticul se trezește buimac și cade înapoi în condurii lui cu mărgelușe de sidef. Apoi se spală pe ochi și pe dinți și se întoarce acasă. De obicei piticii nu se îmbată dintr-o adiere-două, dar cei mai slabi de înger o mai pățesc.
- Ahhh, asta e bine - mai adăugă Prințesa de Porțelan, ușurată că piticii nu erau în atât de mare primejdie.
- La voi, oamenii din câte adieri de nemărginire se îmbată?

Prințesa de Porțelan zâmbi. Auzise câte ceva și despre nemărginire, dar destul de puține.
- Nu se îmbată cu nemărginire, doar îi atinge ușor...
- Dar atunci cu ce? - o iscodi Piticul-grădinar-al-cerului privind-o curios.
- Cu răchie - chicoti ea în barbă, roșind ca un copil. Dar cred, că ar fi timpul să mai și mergem, destul șezut-am la șagă, iar bunica așteaptă - pufni ea schimbând din nou vorba și ridicând pasul.

(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)