8. Despre noaptea cereasca si vantul de miazazi

Odată ce înserarea își desfăcu aripile uriașe peste cer se lăsă și răcoarea. Fetița își strânse rochița în jurul corpului și își cuprinse umerii cu brațele. O adiere molcomă alunecă peste trupurile lor și fetița se înfioră.
- Se termină vara - oftă ea. Era ultima vară de copil, cu următoarea aveau să înceapă cele de școlar. Și ea era încântată.
- Mda - bombăni Piticul-grădinar-al-cerului. Se termină vara. Vine frigul.

O nouă adiere de vânt îi învălui, răsucindu-se de câteva ori jucăușă în jurul gleznelor și alergând apoi mai departe peste albastru.
- Bunica are să mă certe că n-am luat pulovărașul- se îmbufnă fetița și-i păru rău pentru o clipă că n-a ascultat-o.

Pisicul Jill era însă convins că are să scape de ceartă căci începu să-și unduie coada ca o cobră sub cântecul fermecat al fluierului și să se dezmierde în jurul picioarelor ei. Era mult mai plăcută vremea așa, un pic răcoroasă. O adevărată vreme pentru colindat câmpiile și visat la fluturi și la vrăbii.
- Nu Jill, nu acum! Acum mergem să căutăm drumul înapoi spre casa bunicii. Pe urmă, când ajungem, o să fie destul timp și de alintat - îl dojeni fetița și Jill se conformă reluându-și mersul în formație în spatele ei.

Apoi se auzi un zgomot surd și o rafală de vânt îi izbi în față. Nu mai era de joacă. Fetița privi intrigată cerul în stânga, în dreapta. Nici urmă de nori. Și nici de ploi. Piticul-grădinar-al-cerului lăsase stropitoarea în urmă, la celălalt capăt al cerului. Ciuli urechile. Era tare curios. La fiecare pală de vânt un zgomot ciudat ca o ușă trântită sau asemănător unui obiect scăpat pe parchet o preceda. Cu cât pala de vânt era mai puternică cu atât zgomotul se auzea mai tare. Și pe măsură ce înaintau, forța vântului creștea. De câteva ori trebuiră să se oprească și să se lipească unul de altul ca să nu-i răstoarne vântul. Însă era clar că înaintea fiecărei rafale se auzea un zgomot ciudat ca și cum cineva ar fi deschis o ușă sau ar fi desfăcut un capac pentru a elibera vântul și apoi ar fi închis-o la loc. Ascultând mai atent fetița tresări. Ar fi putut să jure că ceea ce se auzea era un strănut. Și ca să nu se mai rătăcească în enigme nedescifrate îl întrebă direct pe piticul însoțitor privindu-l drept în ochi.
- Ce se aude?
- Un strănut - replică el morocănos. Pe vremea asta ne mai ia cu strănutul. Și din păcate asta se cam ia așaaa... de la un pitic la altul... - explică el și fetița observă cum piticul inspiră de câteva ori scurt, sacadat, vibrând din tot corpul, ridică nasul în aer și slobozește un strănut lung și fioros azvârlind peste dejurîmprejur o rafală sănătoasă de vânt. Era exact zgomotul pe care îl auzise și mai devreme! Nu-și putea crede ochilor și urechilor. Era deci o legătură clară între strănut și rafalele de vânt. Deci rafalele de vânt, erau chiarrr...

Dar nu apucă să-și ducă gândul până la capăt că în fața lor apăru o câmpie largă unde o mulțime de pitici cu șorțuri de pânză și cu mânecile suflecate culegeau ceva afundați pân' la brâu ca-n lanurile de grâu. Fiecare din ei era dotat cu o găletușă și o măturică mică împerecheată cu un fărășel la fel de mic.

Fetița se opri locului și îi studie. Erau așezați în rând și toți executau cu migală și în același ritm un tipic îndelung exersat. Se aplecau, roteau măturica, adunau cu fărașul și răsturnau ce-au adunat în găletușă. Apoi băgau mâna într-o tășcuță agățată pe celălalt umăr pe care n-o băgase de seamă, de unde luau niște semințe închise la culoare pe care le răspândeau cu o mișcare circulară uniformă peste cerul rămas limpede ca o fereastră, asemeni țăranilor care semănau grâu în satul bunicii. Privind mai atent fetița observă că pe măsură ce înaintau cerul bleu dinainte se preschimba într-unul albastru închis înapoi.
- Ce fac piticii aceștia aici? - nu se putu abține fetița să nu întrebe curioasă.
- Seamănă noaptea - răspunse sec cum îi era obișnuința Piticul-grădinar-al-cerului. Dar fiindcă fetița continuă să-l privească cu ochi mari iscoditori precum pisicile cu un singur ochi, își continuă explicația. Adună bleul uscat al cerului și pun sămânță de culoare nouă. Daca e udată cu atenție până dimineață ar trebui să albăstrească.

Fetița fu mulțumită de răspuns, deși nici prin gând nu i-ar fi trecut că noaptea se seamănă precum câmpurile galben unduind cu grâu, ovăz sau secară de acasă. Nu era însă prea mare deosebire între ele, recunoscu ea, căci stăteau așa, ca-n oglindă, precum cea de la bâlci care deforma tot ce se reflecta în ele. O singură nelămurire mai avea. Partea cu udatul. Nu vedea nici conductele lungi și subțiri ca șerpii cum văzuse ea la irigațiile cele mari, nici cisterne pântecoase ascunzând apa sub învelișul de fier precum cămilele sub cocoașele păroase și nici măcar stropitori din cele folosite de Piticul-grădinar-al-cerului la udatul florilor niciodată crescute. Era gata-gata să se repeadă asupra piticului cu o nouă întrebare când observă că piticii-cultivatori se opresc ca la comanda, se încruntă, se cabrează precum caii nărăvași, apoi își trec peste frunte două degete ca o lopățică, risipind peste câmpul de albastru sudoarea strânsă între cutele adânci.
- Deci așa le udăăă... - bombăni ea mai mult pentru sine și rămase cu sprâncenele ridicate în sus a mirare. Apoi piticii își scoaseră iar măturicile și forășelul continuând să adune de pe cer bleul uscat și să însămânțeze albastru proaspăt. Treaba era lămurită. Problema vântului ceresc continua însă să rămână un mister deși se apropiase destul de mult de un deznodământ luminos.

Fetița așteptă ca o rafală de vânt să-i mai răcorească ceafa, sau să-i umfle rochița sau să-i strângă pe toți trei grămadă precum spicele de grâu. Dar nimic nu se întâmplă. O vreme. Apoi auzi dintr-o dată un strănut venit de niciunde și o adiere de vânt o atinse ușor peste umăr. Apoi alt pitic strănută și o altă adiere o atinse pe celălalt umăr. Apoi strănutul se răspândi ca pojarul printre pitici și aceștia începură să-și ridice capetele unul câte unul sau mai mulți deodată și să strănute precum păpușile mecanice. Iar vântul se înteți până într-acolo încât fu gata să-i ia pe sus. Noroc cu bastonul Piticului-grădinar-al-cerului pe care acesta îl folosi să se agațe de un copac uscat și ascuțit ca un trăsnet în care erau aninate stele palide.
- Tiii... ce treabă. Nu mă așteptam ca vântul să fie stârnit de strănuturile piticilor. Eu credeam că vântuuuul... - se repezi fetița și abia apoi realiză că nu-și pusese niciodată problema de unde vine vântul și unde se duce.
- Ce credeai tu?! Și ce-i acela vânt? - o scoase Piticul-grădinar-al-cerului din reverie.
- Vântuuuul... este un aer care se mișcă - replică ea pe dată și își mișcă năsucul în direcția din care veneau încă rafale ușoare.
- Ăla e strănut, nu e vânt - zâmbi îngăduitor Piticul-grădinar-al-cerului. Singurul care mișcă aerul e strănutul. Sau bărcile cu pânze.

Fetită își schimonosi buzele și bombăni neîncrezătoare.
- Bărcile cu pânze mișcă aerul?! Nu invers?!

Și morocănosul Pitic-grădinar-al-cerului se înveseli de-a binelea izbucnind într-un râs nestăvilit.
- Cum adică aerul să miște pânzele. Păi și pe aer cine îl mișcă?! Offf... voi copiii, ce imaginație aveți. Dar sunteți imaturi, nu înțelegeți sensul lucrurilor. Nu-i nimic, ai să mai crești și atunci ai să înțelegi totul.

Fetița scrâșni din măsele. Era tare îngâmfat Piticul-grădinar-al-cerului. Atât ar mai fi lipsit, să o apuce de bărbie și să o mângâie pe creștet ca pe un copil mic. L-ar fi pocnit cu siguranță cu vârful sandalelor de lac peste glezne. Dacă l-ar fi putut convinge să coboare pe Pământ ar fi văzut el câtă dreptate avea și că nu e o copiliță prostuță cum credea. Și până la urmă el, piticul, era cel îngust în priviri căci nu putea vedea dincolo de cerul lui strâmt, căci ea, pe de altă parte, învățase o mulțime de lucruri noi despre cer...

Și mai avea să învețe caci nici nu se dezlipiseră bine de piticii cultivatori de noapte când pisicul Jill începu să se agite nervos. Fugea înainte, căuta, răscolea, apoi se întorcea și se uita lung la ea dând din cap ca un pendul.
- Ce-i Jill, ce-ai găsit!? - îl întrebă fetița știind că acesta era modul în care îi aducea la cunoștință că în curte a mai apărut un pui de vrabie mort sau că grădina de peste gard s-a populat cu păsări noi, sau că în șură au apărut iar șoarecii...

Jill își undui vesel coada și o luă iar la fugă înainte, țopăind pufos precum un fluture și clipind vesel, pentru ca la un moment dat să sară în sus brusc ca purecele, cu șira spinării curbată ca un arc și părul zburlit ca un foc de artificii de pe podul din Sydney. Apoi se făcu ghem și se întoarse mai mult târându-se pe burtă înapoi la fetiță.

Ceva îngrozitor și fioros trebuia să se găsească acolo. Ascuțindu-și privirea fetița putu să distingă undeva la limita în care ziua se îngâna cu noaptea umbre cenușii rostogolindu-se, îmbrățișându-se, întrepătrunzându-se. Ici colo licăriri strălucitoare cât vârful de ac te duceau cu gândul la o mulțime de animale mici și agresive.

Piticul-grădinar-al-cerului nu mai așteptă întrebarea și dezveli pe dată răspunsul.
- Șoarecii-de-amurg.

Fetița ridică din sprâncene și continuă să sfredelească cu privirea cenușia dungă mișcătoare. "Șoarecii-de-amurg?!" - bombăni ea în gând. Era ca și cum i-ar fi spus că sunt caracopircănițe sau ptilodigicopteri. Cum denumirea nu-i spune absolut nimic încercă să-și obișnuiască ochii cu întunericul și pe măsură ce se apropiau să-și dea seama despre ce animale era vorba. Erau niște curioșenii. La prima vedere păreau balonașe mici și rotunde, fiecare colorat în altă culoare, cu un botic mic acoperit cu mustăți într-o parte și cu o coadă lungă ca de șoarece în cealaltă. În loc să meargă pe picioare, care la șoarecii-de-amurg erau atrofiate și abia se mai zăreau zdrențuind de sub burțile mari, ciudatele animale mai degrabă pluteau ca peștii. Fetița încercă să-și dea seama ce fac dar mai mult decât să vadă cum cască periodic gura ca gupii din acvariul de acasă, altceva demn de interes nu descoperi.
- Cu ce se ocupă șoarecii-de-amurg? Ce fac ei acolo?
- Mănâncă ziua!
- Mănâncă ziua?! - izbucni fetița confuz.
- Da! Ce-ai vrea să facă altceva?! O vreme le-am păstrat. Le împătuream seara și le păstram așa împăturite într-un hambar cu nori. Ohhh... dificilă treabă, tot cerul piticesc trebuia să participe la trebușoara asta, așa de mari sunt zilele, mai ales vara. Dar când n-au mai avut loc în hambar a trebuit să scăpăm de ele. Noroc că am observat că șoarecii-de-amurg începuseră să le roadă pe la colțuri cât timp fuseseră adăpostite acolo. Fiindcă le plăcea să roadă toate alea, inclusiv teancurile de zile, i-am învățat să facă treaba asta temeinic, până la capăt. Așa că acum se ocupă integral numai de chestia asta, ne mănâncă zilele. Fără ei nu știu ce ne-am fi făcut, s-ar fi îngrămădit zilele una în alta și n-am mai fi avut loc de nopți.

Fetița nu se putu abține și izbucni în râs. "Ne mănâncă zilele"... Deci de aici venea vorba asta, de la șoarecii-de-amurg. Și bunica folosea expresia dar în cu totul alte împrejurări. De exemplu când bunicul pleca cu treabă la câmp și nu mai apărea toată ziua, iar bunica se uita lung după el pe fereastră. Cum bunicul nu mai apărea până seara târziu, bunica începea să bombăne în timp ce trebăluia nervoasă prin casă "îmi mănâncă zilele omul ăsta, nu putea să trimită și el pe cineva să-mi dea de veste că mai întârzie?!". Uneori vara când fetița își aducea prietenele și făceau un tărăboi în curte ca la război, ba mai intrând chiar și prin casă după lucrușoare pentru locuința lor din păpușoi și împletindu-se în picioarele bunicii, aceasta ieșea în prag și striga înspre ele "da mai terminați odată gureșelor-iureșelor, că-mi mâncați zilele". Cu gândul la vorbele bunicii fetița zâmbi poznaș. Nu semănau deloc nici ea, nici bunicul cu șoarecii-de-amurg, deși amândoi mai mâncau din când în când zilele bunicii.

Acestea fiind spuse, văzute și trăite cu nesaț, fetița își puse în desaga cu întâmplări extraordinare și ultima aventură și porni în cele din urmă hotărâtă alături de Pisicul Jill si Piticul-grădinar-al-cerului către casa bunicii.

Nu făcuseră nici doi pași când Prințesa de Porțelan tresări și se opri.
- Așteptați un pic - spuse ea și făcând palma cupă o roti rotund prin aer, apoi închise pumnul. Gata - adăugă ea mulțumită ridicând cu două degete din pumnul mic o stea pitică precum un licurici. Pentru Bea, să-i lumineze ziua - dădu ea din barbă înspre cei doi însoțitori, ca un matur mulțumit că și-a putut respecta o promisiune mai veche și o vârî în buzunarul din dreptul inimii.

(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)