6. Despre cum se ivesc zorile și cum se așterne înserarea

- Ce se aude? - întrebă mirată fetița ciulindu-și urechile și privind spre locul de unde veneau ciudatele sunete ca un cor de cocori. Înspre răsărit, o dungă albă subțire se căsca din ce în ce mai larg, precum o gură de elefant înghițind noaptea.
- Zorile! - pufni Piticul-grădinar-al-cerului.
- Zorile?! - se miră fetița concentrându-și privirea și încercând să distingă contururile ce se ițeau, făcând ca linia orizontului să se tulbure ușor, precum spuma laptelui din cana de la micul dejun.
- Da, da, ce te miri așa, zorile. Oh, Doamne, cât de pisălogi puteți fi voi copiii, uneori - se stropși Piticul-grădinar-al-cerului. Fetița se încruntă la rândul-i și scoase limba în direcția piticului, gest pe care îl regretă imediat, căci bunica îi spusese de atâtea ori să fie politicoasă cu oamenii mari, chiar și cu aceia mai grei de cap sau lipsiți de politețe. Iar Piticul-grădinar-al-cerului era din cale afară de nepoliticos, cu stilul său aferat și țâfnos, de una-două îi sărea muștarul din cartonul cu mititei.

Așa că fetița îi întoarse spatele și își pironi privirea pe linia orizontului care se apropia înspre dânșii cu viteza luminii. Auzi întâi un fâșâit surd, apoi cât ai zice "dimineață", cerul se umplu de păsări mari, albe, asemănătoare lebedelor, fulguind ușor din aripi de parcă ar fi fost cuprinse de o beție a dansului. Erau o mulțime, sute, mii, poate chiar mai multe - cu siguranță mai multe, gândi fetița - dar din păcate bunica o învățase să numere doar până la mii. Pluteau una lângă alta, aripă lângă aripă, ochi lângă ochi, ca un voal imens din pene albe, desfășurându-se peste albastru și cuprinzându-l pe de-a-ntregul. Tot cerul se umplu dintr-un colț în celălalt de păsările albe cu gâturi lungi și aripi mlădioase ca brațele balerinelor.
- Zorile?! - se miră fetiță, ducându-și un deget în dreptul buzelor și adunându-și sprâncenele spre vârful nasului, în timp ce în colțul gurii se rostogoli, ca o boabă de zmeură, un zâmbet.
- Da, zorile! - confirmă Piticul-grădinar-al-cerului ca un ecou.

Zorile arătau cu totul altfel de aproape decât păreau de la depărtare, de acolo de la fereastra plină cu mușcate, din căsuța bunicii. De pe Pământ, zorile nu erau decât o dungă albă subțire cuprinzând dis de dimineață tot cerul și acoperindu-l apoi cu străluciri de Soare.
- Tiii... sunt minunate zorile - făcu ea spre pisicul Jill, neputându-se abține să nu dea frâu liber emoției și încântării. Pisicul Jill pesemne că avea aceeași părere, căci începuse să se învârtă agitat în jurul ei cu capul pe sus, clătinându-și căpățâna neagră în stânga, în dreapta și îndărăt și plimbându-și limba lungă și roșie peste botul umed. Mesajul nu era pentru el, ci pentru Piticul-grădinar-al-cerului, dar fetița se prefăcu că îl ignoră intenționat, căci proasta sa creștere o indigna peste măsură.
- Știi... nu mi-am imaginat niciodată că zorile sunt niște păsări...
- Dar ce-ai fi vrut să fie, niște bondari? - îi luă vorba din gură Piticul-grădinar-al-cerului fără să mai aștepte ca ea să termine fraza.
- Nișteee... nișteeee... - se bâlbâi fetița. Privind în urmă realiză că nu știuse niciodată cu adevărat ce sunt zorile și cum arată. Piticul-grădinar-al-cerului avea într-un fel dreptate. Oamenii nu-și puseseră niciodată cu adevărat problema zorilor, ce sunt ele și ce vor. Le acceptaseră ca pe o pată albă luminându-le diminețile și atât. Oamenii nu erau deloc atenți la detalii, se mulțumeau cu ceea ce primeau, fără să le dezghioace înlăuntrurile.

Dintr-o dată fetița își strânse gândurile streașină, își țuguie buzele cupă și zâmbi șiret.
- Dacă zorile sunt precum lebedele albe, atunci înserarea cum arată?! - întrebă ea poznaș.
- Cum să arate, ca o înserare. Tu n-ai văzut niciodată o înserare?! - mormăi Piticul-grădinar-al-cerului morocănos.

Fetița zâmbi din nou. Înserarea o surprinsese de multe ori. Când fusese cu bunicul la cules de ciuperci și ea se rătăcise tot căutând o ciupercă uriașă în care să-și facă căsuță, când fusese la cules de mure și-l căutase printre tufele dese pe Moș Martin, pe care îl și găsise în cele din urmă și-i îngrozise pe toți, când fusese la stână să se joace cu câinii cei mari și bunicul venise degrabă s-o culeagă speriat din mijlocul lor, deși jocul fusese tare frumos împreună cu ei... Înserări văzuse multe, dar ceva îi spunea că de aproape înserarea arăta cu totul altfel decât își putea imagina ea.
- Am văzut-o, dar de departe - explică sobru, astfel încât să nu recunoască că nu știe cum arată, dar nici că n-a văzut-o niciodată. E tot o păsare? - încercă ea să ghicească.

Piticul ridică din sprânceană, apoi își făcu degetele arătător și cel mare cerc, le vârî între buze și fluieră scurt. De niciunde o umbră uriașă începu să acopere totul. Zorile se risipiră speriate care încotro și locul lor îl luă o pată întunecată care pe măsură ce se apropia devenea tot mai neguroasă. O adiere răcoroasă îi acompania căderea. Fetița își roti ochii peste cer, o căută înspre sud, o căută înspre nord și în cele din urmă o zări alunecând dinspre vest. Ceea ce trăia era mai ceva ca-n Independence Day, când nava aceea uriașă acoperise Pământul, de trebuise drăguțul de Will să se lupte cu toți urâții ca să elibereze Pământul. Dar aici nu era vorba despre nicio navă invadatoare, ci despre o pasăre gigantică asemănătoare unui vultur, cu aripi uriaaaaașe și cu ochi agili, cu cioc ascuțit și cu gheare asemeni furcilor din fânarul bunicului. Deși era imensă, înserarea plutea lin peste cer ca un planor, fără zgomot, fără învolburări, învelind dejurîmprejurul în liniște și în pace. Era așa o liniște, de-ai fi putut tăia dintr-însa felii subțiri, cum tăia bunicul cu brișca din măr, când se așeza pe prispa casei și cerceta asfințitul.

Fetița bătu din palme și chicoti.
- E teribilă.

Niciodată nu-și imaginase că va învăța atâtea despre lumea în care trăia, despre lucruri pe care credea că le cunoaște, despre învelișuri pe care le atinsese dar pe care nu le desfăcuse niciodată. Pisicul Jill în schimb era de părere exact contrară căci de la prima adiere a înserării se făcuse ghem la picioarele fetiței și tremura zgribulit, așteptând ca pasărea uriașă să dispară...

(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)