- Crezi că o să găsim drumul către bunica înainte să apară zorile? - întrebă fetița cu tremur în glas.
- O, desigur, dacă ai să grăbești un pic pasul îl vom găsi cu siguranță înainte să apară zorile - mormăi Piticul-grădinar-al-cerului recăpătându-și figura îmbufnată și ușor morocănoasă cu care fetița se obișnuise deja.
Așa că îl urmă fără să crâcnească având grijă să-i facă și pisoiului Jill un semn din priviri cum că să facă bine să-și bage mințile în cap și să-l urmeze cuminte pe pitic fără să facă pe nebunul.
Și merseră ei ce merseră. Fetița începu să-și simtă picioarele tare obosite. Iar de ușița aceea care ar fi trebuit să dea înapoi spre casa bunicii nici vorbă. Nici vorbă de casa bunicii, nici vorbă de cămăruța ei care mirosea a gutui și nuci verzi și nici de patul mare din lemn de brad cu saltea moale din pene de gâscă.
Deodată într-un colț îndepărtat de noapte, așa un pic în stânga și înainte, cerul începu să se lumineze ușor, așa cam cât un clipit de lumânare. Cu cât se apropiau mai mult cu atât lumina devenea tot mai vioaie. Și mai galbenă. Apoi dintr-o dată din genuni se întrupă ca o sirenă din mare, Luna.
Fetița zâmbi. O întâlnire cu Luna era mai mult decât își putea dori orice călător al cerului. Își frecă mâinile fericită. Cu cât se apropiau însă cu atât semnele apropierii nu mai păreau atât de prietenoase. Un uruit continuu, ca și cum o trupă ostășească ar fi mărșăluit spre dânșii, se auzea din ce în ce mai clar iar cerul se clătina sub tălpile lor ca și cum mașini grele de luptă ar fi înaintat apăsător peste întinderea de albastru.
Când însă se apropiară îndeajuns ca să înțeleagă ce se întâmplă fetiță scăpă un "ohhhh" prelung și izbucni în râs. Nu și-ar fi imaginat niciodată una ca asta.
- Asta-i Luna?! întrebă ea în egală măsură mirată și amuzată.
- De bună seamă că asta nu-i Luna, asta este o roată de cașcaval - răspunse piticul-grădinar-al-cerului strâmbând din nas și fără să întoarcă privirea, ca și cum întrebarea prostească a fetiței nu merita nici măcar atenție, nicidecum un răspuns.
- Asta văd și eu. Dar roata asta de cașcaval este ceea ce se vede de pe Pământ ca o Lună?!
- Pesemne că se vede de pe Pământ la cât de mare este! - răspunse Piticul-grădinar-al-cerului plin de el după ce se opri pentru a se scărpina după ceafă.
Fetița privi năucită. Luna, sau ceea ce ea credea, ca de altfel toată lumea, că este Luna, nu era altceva decât o roată mare, mare, mai mare decât casa bunicii, de cașcaval... Iar roata de cașcaval era rostogolită la vale pe cer de trei pitici cu mânecile suflecate cu obrajii roșiiroșii și cu bărbile albe prinse la ceafă cu câte un cârlig de rufe de teamă să ne se împiedice în ele atunci când se aplecau să împingă mai vânjos la roată.
Piticul-grădinar-al-cerului se opri în dreptul lor și făcu politicos prezentările.
- Ei sunt piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval. Piticul-învârtitor-numărul-unu, Piticul-învârtitor-numărul-doi și Piticul-învârtitor-numărul-trei, arătă Piticul-grădinar-al-cerului spre cei trei. Iar ea este Prințesa-de-porțelan și caută drumul spre casa bunicii - explică mai departe Piticul-grădinar-al-cerului. Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval înclinară capul la unison și răspunseră într-un glas:
- Încântat!
Mica prințesă îi fixă cu luare aminte și încercă să găsească un element care să-i deosebească pe cei trei pentru a ști care e primul, care e al doilea și care e al treilea. În zadar se căzni și-și plimbă ochii de la unul la altul, scărmănându-i cu privirea din tălpi și până în creștet, căci cei trei Pitici-care-învârt-roata-de-cașcaval erau absolut identici. Aceleași bărbi albe și lungi desfăcute în două fuioare și prinse cu cârlig după ceafă, aceiași pantaloni bufanți maro legați sub genunchi cu panglică roșie, aceleași cămăși albe acoperite de veste galben-pai și aceleași fesuri roșii ca focul acoperindu-le fruntea pe care se zbenguiau câteva zbenghiuri de păr cârlionțat.
- Încotro duceți roata asta de cașcaval domnilor Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval? Și dincotro veniți?
- Venim dinspre apus și mergem către răsărit - explică mucalit cel care părea să fie Piticul-învârtitor-numărul-trei.
Fetița rămase pe gânduri. Pentru ea răsăritul și apusul nu erau niște puncte gata a fi îmboldite pe bolta cerească, ci un fel de balauri înfricoșători care fugăreau oamenii dinspre noapte înspre zi și dinspre zi înspre noapte, scuipând flăcări pe cele șapte guri și scoțând urlete amenințătoare îndărătul lor. Că așa-i zicea mereu bunica când stăteau la povești până târziu, în viul nopții, uitând câte ceasuri s-au scurs și câte mai sunt rămase până la cântatul cocoșului. "Hai, gata, la culcare, ca acușacuș ne prinde răsăritul și-i vai și amar de nasul tău cel mic și obraznic". Sau când dădea ziua grăunțe la păsările din ogradă și o uita Dumnezeu cu privirea rătăcită printre aripele colorate ale cocoșilor înfoiați degrabă îndemnându-se la luptă pentru găinile cele albe și molcome, când bunica venea valvârtej și-i zicea îngrijorată "gata cu hrănitul păsărilor, că acușica ne prinde apusul cu lucrurile neterminate și-i vai de mama noastră de n-am gătat trebușoara pe ziua de azi".
Așa că ideea de a muta roata de cașcaval de la apus la răsărit i se părea nu numai teribil de nelaloc dar și pestepoate de nepriceput.
Și ca să nu se facă de râs față de Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval, se aplecă spre urechea Piticului-grădinar-al-cerului și-l întrebă în șoaptă.
- Dar de ce trebuie dusă roata de cașcaval de la apus la răsărit?
Piticului-grădinar-al-cerului o privi pe fetiță ca și cum tocmai ar fi picat din cer și luând-o ușurel pe după umăr încercă să-i explice pe înțelesul ei.
- Vezi tu, roțile de cașcaval, cu care se hrănește toată piticimea cerească cresc la apus. Acolo le place lor să crească pentru că e mai răcoare și e mai multă umbră. Iar sala de mese a piticimii cerești este la răsărit, căci atunci ai nevoie de hrană mai multă și mai bună, dimineața.
- Stai, stai! Cum adică cresc?! Păi ce, cașcavalul e plantă? - îl opri fetița din povestit intrigată. Cașcavalul se face la căscăvălie și se vinde în magazinul de lactate - îi explică ea piticului cum stă treabă cu cașcavalul. Cașcavalul nu e pepene să crească pe câmp - mai punctă ea cu ochii mari și cu mâinile încleștate.
Piticul-grădinar-al-cerului se opri din mers și începu să râdă cu hohote. Era tare amuzantă micuța. Întâlnirea cu tânăra prințesă îl făcu să înțeleagă că oamenii priveau cu ochi tare nepotriviți cerul. Nimic din ceea ce credeau ei despre lumea fascinantă a înălțimilor nu era nici măcar apropiat de realitate.
- Bineînțeles că este o plantă, altfel cum ar putea crește pe câmp?! - replică el îngăduitor.
- Și din ce răsare cașcavalul... sau Luna... sau cașcavalul...? - întrebă fetița amintindu-și de cepele micuțe cât unghia pe care le planta în grădină împreună cu bunica primăvara, pentru ca în toamnă să iasă cepe mari și galbui, învelite în rochii nenumărate, numai bune de învârtit la bal.
- Din sămânță de cașcaval bineînțeles - răspunse piticul prompt, ca și cum asta ar fi fost de la sine înțeles.
Și fără să mai aștepte o altă întrebare a fetiței, scoase din buzunarul fixat pe turul pantalonilor un briceag micuț cu teci de mărgean și scormoni cu el prin cașcaval până dădu de o gaură mică și perfect rotundă. O dezghiocă cu briceagul și cu două degete o apucă și o puse cu grijă într-o pungă transparentă de plastic, ca pe un caras auriu gata de transferat în acvariu. Apoi fericit se întoarse spre fetiță arătându-i punga.
- Uite, din sămânța asta.
Fetița făcu ochii cât cepele, le strecură cu grijă prin baierele pungii, le răsuci, le rostogoli, le învârti, le izbi de toți pereții și în cele din urmă cedă, neînțelegând ce ar fi trebuit să vadă. Toată povestea cu cașcavalul era grozav de nuștiucum ca să mai priceapă ceva, așa că schimbă subiectul.
- O mai fi mult până la casa bunicii? - întreba ea cu glas plângător.
Piticul-grădinar-al-cerului nu-i răspunse. Își luă în schimb la revedere de la Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval înclinându-se ceremonios, gest căruia cei trei îi răspunseră pe măsură, înclinându-se la rândul lor sincron atât de mult încât zbeghiurile cârlionțate de pe frunte le atinseră vârful condurilor cu mărgelușe de sidef, maimai să se încurce într-ânsele și să-i facă ghem.
- Ar fi cazul să-i lăsăm să-și vadă de treabă, că mai e ceva drum până la răsărit - spuse el mulțumit.
Nu apucară să facă foarte mulți pași când aruncându-și privirea peste umăr fetița constată că Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval nu apucaseră să împingă roata de cașcaval prea departe și se și opriseră. Își scoseseră bricegele și jumulind din roată prinseră a se ospăta pe cinste.
- Eiiii.... dar ce fac Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval acolo?
- Mănâncă cașcaval!
- De ce?
- De foame! - veni răspunsul Piticului-grădinar-al-cerului la care fetița nu s-ar fi așteptat nici în ruptul capului.
Fetița se scărpină sub bărbie. Apoi privi din nou înspre Lună. În mod cu totul surprinzător o bucățică de Lună deja dispăruse. Îi privi încruntată pe cei trei Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval ce întinși pe spate își mângâiau grijuliu burdihanele pline. Iar lângă ei, tolănit pe spate și torcând moale... pisicul Jill. Toți patru arătau tare sătui și mulțumiți.
- Eiii.... dar Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval au mâncat o bucată de Lună. Nu puteți face nimic să nu se mai întâmple așa ceva? Până la răsărit o s-o mănânce pe toată - spuse fetița mânioasă țuguindu-și buzele și făcându-i semne disperate pisoiului Jill să se întoarcă înapoi.
- Dar asta o să și facă.
- Cum adică "asta o să și facă"?!
- Adică o să se oprească din când în când, o să-și scoată bricegele, o să taie câte o felie de cașcaval, apoi alta și apoi alta... Iar roata de cașcaval o să se facă tot mai mică și mai mică până când o să rămână doar o coajă subțire.
- Și atunci ce veți face?
- Atunci o să-i trimitem înapoi să ia alta.
- Altă ce?
- Altă roată de cașcaval. Una nouă și întreagă.
- Păi dacă nu o să stați de vorbă serios cu ei, au să o mănânce și pe aceea.
- Da, chiar asta o să se întâmple - zâmbi Piticul-grădinar-al-cerului încântat că fetița a început să învețe mersul lucrurilor cerești. O mănâncă și pe aceea și apoi se întorc să ia alta și apoi o mănâncă și pe aceea. Și apoi se întorc să ia alta...
- Și până la urmă piticii care așteptă la masă cu ce se hrănesc?
Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi cu gura până la urechi.
- Cu poveștile lor. Să vezi ce o să le placă asta cu noi doi, au să fie teribil de încântați - rosti Piticul-grădinar-al-cerului lipăindu-și buzele. O să fie cea mai gustoasă poveste, căci demult n-au mai avut delicatese - mai adăugă el și începu să se mângâie pe burtă de poftă.
- Eiiii... dar cred că este cazul să ne grabim - mai spuse Piticul-grădinar-al-cerului arătând cu bărbia înainte. Mai e puțin și ne prind zorile.
- Să fie sănătoase - murmură fetița știind că odată cu ivirea zorilor drumul către casa bunicii putea fi mai lesne găsit.
Dar gândul îi fu brusc curmat de un țipăt scurt și ascuțit ca al unei păsări sfâșiind cerul undeva în depărtare. Își încordă auzul. Nu era doar unul, erau mai multe... Țipete ascuțite suprapunându-se unele peste altele și închegând un zbucium năvalnic apropiindu-se grăbit.
(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)