11. Epilog

- Prințesă, hai de te scoală, că acușica se face noapte și mătăluță te cufundași în somnul de amiază, mai adânc ca stafidele în coca de cozonac - spuse bunica și fetița făcu dintr-o dată ochii mari.

Își pipăi atentă pijamaua, apoi aruncă ochii îngrijorată împrejur.
- Fii fără grijă, pisicul e coloșa lângă sobă. Toarce ca mătăluță visând la șoricei - îi domoli bunica grija, arătând spre motanul negruadânc întins nu departe.

Fetița zâmbi. Liftul funcționase perfect și-i adusese pe amândoi teferi înapoi pe Pământ.
- Și nu visează orice șoricei, ci la șoarecii-de-amurg.
- Șoarecii de ce? - se încruntă bunica.
- Șoarecii de amurg. O să-i vezi acuș-acuș venind în fuga mare și mâncându-ne ziua. Sunt ca niște balonașe mici și rotunde, fiecare colorat în altă culoare, cu un botic mic acoperit cu mustăți într-o parte și cu o coadă lungă ca de șoarece în cealaltă. În loc să meargă pe picioare, care aproape le-au dispărut, ei plutesc în aer ca niște pești.

Bunica se dădu un pas înapoi și o privi lung.
- Ba eu cred că mătăluță mi-ai mâncat ziua și încă mi-o mănânci. Hai, gata, dă fuga de spală ochișorii, schimbă hăinuțele și fugi afară de-ți împletește coș din raze de soare, până n-or veni piticii să semene noaptea.

Fetița coborî din pat dar nu plecă să se spele, ci se opri la fereastră, își puse coatele pe pervaz, își potrivi obrajii în palme și privi spre înalt. Cerul arată ca nou, era luminos și strălucitor ca o poezie.