9. Spuma de stele și piticele negre

Deși întâlnirea cu șoarecii-de-amurg o făcuse să zâmbească și să mai uite de casa bunicii, privirea Prințesei de Porțelan, ca și a pisicului Jill, era umedă și tristă. Învățase multe în timpul petrecut în Împărăția Cerului, lucruri de care nu auzise niciodată, întâlnise vietăți cu totul și cu totul excepționale, participase la întâmplări absolut fantastice. Totuși, dorul de bunici o făcea să râvnească din tot sufletul să se întoarcă acasă. Așa că, strângându-și rochița în jurul trupului firav, Prințesa de Porțelan se grăbea urmată de însoțitorii săi, pisicul Jill și Piticul-grădinar-al-cerului, către locul în care Cerul urma să se desfacă și treptele rogvaiv să o coboare înapoi pe Pământ.
- Ce se aude? - se opri ea deodată, ciulindu-și urechile.

La început nici pisicul Jill, nici Piticul-grădinar-al-cerului nu schițară niciun gest. Nu auziseră nimic neobișnuit în afara vântului ceresc care adia ușor pe la urechi. Apoi, deodată, un zgomot surd, de năsturași răsturnați din cutia de tablă cu nimicuri de croitorie, răvăși depărtările.
- Nici acum n-ați auzit?
- O ba daaa... - zâmbi Piticul-grădinar-al-cerului - sigur că am auzit. Sunt perluțele de stele.
- Perluțe de stele?! Asta ce mai e? - întrebă fetița, mirată până peste umeri, grăbind pasul spre locul de unde venea ciudatul zgomot.
- Eiii... povestea e lungă și complicată - oftă piticul, încercând să tina pasul cu fetița. De când există cerul, stelele se nasc și mor. Unele au viață luuungǎ, foarte lungă, mai lungă decât al celui mai bătrân pitic. Altele, aflate la depărtări mari fată de Soare și de căldura sa, mor mai iute, de plictiseală și de tristețe. Iar când mor, stelele cad pe Pământ și...
- Știu, știu... mi-a arătat bunicul într-o seară o stea căzătoare - chicoti fetița încântată de faptul că vorbele piticului nu-i erau nici pe departe străine - aluneca pe cer și avea în urmă o coadă subțire, lungă și strălucitoare. Bunicul mi-a spus că-i o stea care moare - se întristă fetița dar tot ea își reveni degrabă - însă bunicul mi-a spus că de fiecare dată când moare o stea se naște alta și un vis se împlinește.

Piticul-grădinar-al-cerului mustăci ștrengărește și continuă explicațiile fără să comenteze vorbele copilărești ale fetiței.
- Ei, imaginează-ți tu ce s-ar întâmpla dacă toate stelele care mor pe întreaga întindere a cerului ar cădea pe Pământ. Oh, oh, oh... - se perpeli Piticul-grădinar-al-cerului grozav de îngrijorat, cuprinzându-și obrajii dolofani în palme - ar fi vai și amar de oameni. Stelele ar putea să cadă peste casele lor, peste grădini, peste livezi, peste păduri, sau chiar în capul lor...

Fetița se opri și-l privi mirată pe Piticul-grădinar-al-cerului. Nu se gândise niciodată unde ajung stele care cad pe Pământ și mai ales de ce nimeni nu găsise niciodată o stea căzătoare înfiptă în nisip, sau în țărână. Sau, pur și simplu, cum de nu-i căzuse nimănui una în cap.
- Și atunci?!
- Atunci noi ne îngrijim ca stelele care mor să nu cadă pe Pământ.
- Daaa?! Cum așa? - căscă ochii și mai mari fetița.
- Da, da, chiar așa! În fiecare dimineață piticii pescari își aruncă bărcile în vâltoarea norilor și pornesc peste întinderile nesfârșite de albastru. Când ajung în locurile unde sălășluiesc stelele bolnave, aruncă năvoadele și așteaptă.
- Ce așteaptă? - se încruntă fetița nerăbdătoare.
- Ca stelele să moară și să se desprindă de pe boltă.
- Și cât așteaptă?
- Eiii, uneori câteva zile, alteori luni sau ani, dar uneori chiar și sute de ani.
- Suuute de ani, chiar așa? - se miră fetița.
- Da, da, Piticul-cel-Mare trebuie uneori să trimită alte bărci, căci piticii trimiși demult devin atât de bătrâni, încât nu mai pot ține năvodul în mână.
- Dar până la urmă le prind în năvod, nu-i așa?! - zâmbi fetița mulțumită că a înțeles mersul lucrurilor cerești.
- Desigur. Sufletul stelelor care mor se risipește ca un abur printre nori, în timp ce cutia în care au sălășluit se dezlipește de pe boltă și cade în năvod. Pe acestea pescarii le strâng, le aduc la mal, iar aici sunt mărunțite în perluțe mici-mici. Uite ca acestea - arătă el cu vârful pantofului negru cu cataramă strălucitoare.

Fără să bage de seamă, tustrei ajunseră taman în locul în care piticii pescari descărcau stelele din bărcile lor cerești. Fetița își plimbă și ea pantofiorul peste perluțele albe și rotunde care erau răspândite de jur împrejur, îngrămădindu-se în număr din ce în ce mai mare pe măsură ce înaintau, până ce înaintea deveni plină de perle albe și mici, ca un țărm acoperit de spuma marii. Nespus de curioasă ridică una și o cercetă atentă. Apoi ridică încă una. Și încă una...

Piticii pescari terminaseră de descărcat stelele și se pregăteau de mărunțit.
- Fii atentă acum - îi atrase atenția Piticul-grădinar-al-cerului, împingând-o ușor cu cotul în coaste. Acum se apucă să le răzuie.

Și cât ai zice stea, piticii aduseră o răzătoare mare-mare, asemănătoare cu cea folosită de bunica pentru a rade merele pentru plăcintă, o proptiră de un nor negru ca o bucată de stâncă și începură să plimbe steaua în sus și în jos pe suprafața zgrunțuroasă. Șapte pitici voinici, cocoțați pe scări din raze de lună, abia puteau să miște steaua într-o parte și alta a dispozitivului de mărunțit. Înapoia lui o perdea de perluțe albe se așternea ca o ninsoare într-o pătura pufoasă.
- Eiii... dar astea nu-s perluțe de stele. Asta-i grindină - se încruntă fetița pipăind dezamăgită rotocoalele mici și reci.
- Grindină?! - fu rândul Piticului-grădinar-al-cerului să se încrunte. Ce-i aia grindină? N-am auzit niciodată de grindină.
- Grindina e așa... ca o ploaie înghețată. Face rău la plante.

Piticul-grădinar-al-cerului dădu din umeri indiferent. Clar nu auzise niciodată de grindină. Și nici de ploaie. Și nici nu-l interesa subiectul. Iar în ceea ce privește stricăciunile, era convins că piticii fac o treabă grozavă oprind căderea stelelor pe Pământ și salvând omenirea de la distrugere.
- Dar acolo ce fac? - întrebă curioasă fetița, arătând din vârful nasului spre locul în care doi pitici cu mânecile sumese și obrajii roșii ca macul, trăgeau în stânga și-n dreapta de o tigaie uriașă, în care se perpeleau deasupra flăcărilor zglobii, bobițele mici de alb.
- După cum vezi ceea ce rezultă în urma mărunțirii stelelor e așaaa ca o sare grunjoasă. Cei doi de acolo perpelesc bobițele astea deasupra focului până când devin rotunde ca perlele. Îți trebuie multă îndemânare și efort ca să faci munca asta. Dacă mișcarea nu este bine executată, bobițele nu vor deveni niciodată rotunde, ci vor rămâne cu forme din cele mai ciudate și nepotrivite - concluzionă piticul umflându-și pieptul, mândru de performanțele confraților săi.

Fetița îi privi și ea atent. După ce terminară de rostogolit bobițele albe deasupra focului, cei doi răsturnară tava alături într-un morman mare, de unde alt pitic le lua cu lopata și le azvârlea peste marginea cerului.
- Eiii... ce faci, de ce arunci grindina pe Pământ? - îl certă fetița pe piticul cu lopata, care, speriat, era cât pe ce să alunece și să se ducă după bobițe.
- Dar ce-ai vrea să facem cu ea aici în cer? - îi luă apărarea degrabă Piticul-grădinar-al-cerului. Sunt pline depozitele de perluțe de stele. Am tot strâns, am tot strâns, dar nu mai avem loc - clipi piticul ca un colibri, arătând spre munții de perluțe adunate în timp, din fața lor. Nici într-o sută de ani n-o să terminăm de golit tot ce-am strâns - oftă el.
- Măcar aruncă mai încolo să nu cadă în grădina bunicii - murmură Prințesa de Porțelan cu ochii plini de lacrimi nestinse, în timp ca pisicul Jill încuviință sobru.

Apoi privind atentă piticii care dădeau prin răzătoare stelele uriașe, își aminti.
- Dar cu stele căzătoare cum rămâne? De ce o parte din stele cad totuși pe Pământ și de ce eu nu am găsit niciodată vreo stea căzătoare?
- Ohhh, în primul rând că acelea sunt stele visătoare, nu stele căzătoare, iar cu ele e altă poveste. O parte dintre stele, de când se nasc, nu sunt hotărâte dacă vor să rămână stele, sau vor să devină vise. Și din cauza asta ele pâlpâie așa, ca și cum ar fi și n-ar fi, într-o continuă alergare între starea de vis și starea de stea, poate că ai văzut și tu. Și la un moment dat, ele vor să își încerce viața de vis. Atunci alunecă ușor pe Pământ în speranța că un copil le va adopta și ele vor deveni visul lui. Cele mai multe izbândesc, da, fără îndoială că izbândesc. Totuși, unele se întorc, puține e drept. Se întorc supărate și dezamăgite și din cauza asta devin stele pitice negre și nu mai strălucesc niciodată.

Prințesa de Porțelan oftă adânc, până în miezul stelelor pitice. Pisicul Jill oftă și el, dar mai puțin adânc. Treaba cu stelele căzătoare era extrem de încurcată. Și mai ales greu de înțeles toată tevatura asta legată de vise. Dar îi plăcea cum le numise pe cele supărate, stele pitice negre. Se și gândea la perlele albe și la perlele negre, despre care auzise cu bunicii la Teleenciclopedia.
- Ei, haideți să mergem odată, mai e un pic și vine noaptea - pufni ea si călcă apăsat pe drumul... spre stânga.

(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan care nu va fi scris niciodată. Sau cine-a ști, fragmentul se poate lungi)