Părăsind pisoii cu stea în frunte, fetița întinse mâna piticului-grădinar și se grăbi spre locul care avea să o ajute să ajungă mai repede la bunica. Unde era locul acela se pare că piticul-grădinar-al-cerului nu prea știa, căci bâjbâia mai rău decât bâjbâia ea în cămara întunecoasă a bunicii, atunci când dădea iama prin borcanele cu dulceață, căutând-o cu osârdie pe cea de nuci și coji de portocală, ce te făcea să-ți lingi buzele și toate degetele de la mâini, ba chiar și pe cele de la picioare, de bună ce era.
Piticul grădinar întrebă în stânga, întrebă în dreapta, dar nimeni nu știa precis cum se poate ajunge la casa bunicii.
- Eiii... dar ia stai așa, că eu am un văr brutar, care a lucrat la viața lui și la Pivnițele Cerești, el cu siguranță trebuie să știe care e drumul spre casa bunicii - se lumină piticul-grădinar-al-cerului. Și spunând asta grăbi pașii spre o clădire mare și albă ca o biserică.
Era însă o brutărie, putu să constate fetița. Și după ce studie mai atentă lucrurile, tare se minună. Căci nu era o brutărie ca oricare alta, ci una în care se frământau norii. Da, chiar așa, toți piticii aceia brutari aveau pungi mari cu făină de nori, câte o cană cu apă de ploaie și din amestecul lor plămădeau nori, care mai mari ca niște baloane cu aer, care mai mici ca niște pâinici.
- Asta nu e o brutărie de pâine - exclamă fetița încântată și bătând din palme.
- Nu! - confirmă piticul-grădinar mirat. Asta e o brutărie de nori, ce să facem noi cu pâinea?!
Fetița nu se mai sătura să privească piticii aceia albi până în vârful nasului, cu șorțuri în jurul brâului și bonete de bucătar în vârful clăilor de păr ciufulit, muncind cu râvnă la frământatul norilor, exact așa cum muncea și bunica la coca pentru cozonac. Aveau niște ligheane uriașe și tot adăugau făină de nori și apoi puțină apă și iar făină de nori și apoi iar puțină apă, și tot așa până când rotocoalele albe creșteau mari și pufoase numai bune de a fi întinse pe cer.
- Frământatul norilor nu este o joacă, ci are o importantă foarte mare pentru toată suflarea - îi explică piticul-brutar-cu-șorț-și-cu-fes, văr cu piticul-grădinar-al-cerului. De noi depinde dacă plouă sau nu, de noi depinde dacă vara florile au umbră să crească și să nu le pârjolească vâlvătăile cerului, sau dacă iarna soarele încălzește întinderile înghețate pentru a le ține în viață, noi ajutăm vântul să curețe străzile de frunze și câte și mai câte - spuse el mândru.
Fetița constată că pe lângă făina de nori și apă, piticii-brutari-cu-șorț-și-cu-fes adăugau și un ingredient minune, căci din când în când își scoteau mâinile din cocă și își scuturau degetele în lighean, ca atunci când scuturi termometrul înainte de a lua febra.
- De ce scutură piticii din degete? Mai adaugă ceva în coca de nori?
- O, daaa, fără acest ingredient minune norii nu ar crește mari și pufoși. Pe lângă apă și făină, ei mai adaugă suflet. Fiindcă sunt atât de dăruiți coacerii norilor, sufletul le coboară din piept în mâini și li se strânge în degetele cu care muncesc fără încetare. De aceea trebuie să scuture din când în când degetele.
Fetița rămase cu gura căscată. Erau tare caraghioși piticii-aceștia-brutari-cu-șorț-și-cu-fes, cu obrăjorii lor roșii pudrați cu făină albă de nori, strălucind în lumina lunii exact ca ochii de mâță în noapte. N-ar fi bănuit în ruptul capului că trebuie atâta muncă pentru a face niște nori albi și pufoși, dar privindu-le trupurile încordate și râvna cu care munceau, fetița își schimbă părerile cu privire la nori.
- Eiii... fugi de aici pufoșenie - auzi fetița la un moment dat un pitic-brutar-cu-șorț-și-cu-fes stropșindu-se la cineva. Era pentru prima dată când auzea un pitic-al-cerului ridicând glasul. Când întoarse privirile nu-și putu crede ochilor. Pisoiul Jill se suise pe masă, intrase într-un lighean cu făină de nori și se tăvălea de mama focului că în cada de baie.
Deși nasul pudrat al lui Jill tare o mai făcea să râdă, fetița își mușcă buzele și se rușină până peste poate. Îl luă de guler pe neobrăzat și îl muștrului cu toată seriozitatea.
- Ei poftim, m-ai făcut de rușine față de piticii ăștia. Ce o să creadă acuma despre noi, că suntem niște needucați, că n-avem cei șapte ani de acasă - îl certă fetița amenințându-l într-una cu degetul. Nu-i mai puțin adevărat ca niciunul dintre ei nu avea, la drept vorbind, cei șapte ani de acasă, pentru că pur și simplu nu-i împliniseră încă, deci ar fi fost loc de puțină îngăduință. Îngăduință de care ambele pârți dădură dovadă, căci pisicul Jill își coborî nasul alb în pământ și-și plecă ochii, recunoscându-și deschis vinovăția, iar fetița îl iertă imediat pe neobrăzat.
Dintr-o dată un zgomot teribil le pocni urechile, în timp ce o lumină albă strălucitoare aprinse cerul pentru o secundă, apoi dispăru.
- Tună - șopti ea și se aplecă să-l ia pe motanul Jill în brațe, scuturându-l de alb.
- Ce face? - întrebă piticul-grădinar.
- Tună - repetă fetița cu glas pierit strângându-și pisicul la piept.
- Ce-i aia "tună"?! - o privi piticul nedumerit.
Fetița își întoarse capul către el, încruntă sprâncenele, înclină capul într-o parte și îl privi pieziș și lung. Nu-i era foarte clar dacă piticul era atât de nătâng să nu știe ce-i acela tunet, sau vrea doar s-o pună la încercare. Nu-i plăceau deloc oamenii mari care o prindeau cu degetele de bărbie și o întrebau ca pe un pudel cârlionțat "Ia spune tu fetițo, câți ani ai! Și cum te cheamă pe tine?!". Și nici întrebările tâmpite nu-i plăceau. Mmm... dar piticul nu era chiar un om mare. Era așaaa, ceva între un om mare și unul mic.
- Tunetul e zgomotul pe care îl fac doi nori care se ciocnesc - îi explică fetița hotărât și ferm - și apoi adăugă pentru a da greutate vorbelor sale - așa cum s-ar ciocni pe pământ două camioane.
Piticul începu să râdă hohotit, ca un pitic cu barbă albă și pomeții rotunjori și roșii. Și râse și râse, apoi făcu o pauză scurtă ca să-și tragă sufletul și începu să râdă din nou.
- Este tare nepoliticos să râzi așa... de cei cu care vorbești - se oțărî fetița spre pitic țuguindu-și buzele, iar acesta încetă pe dată să mai râdă, ba chiar își luă iar mina serioasă și ușor severă pe care o purta de când se întâlniseră. Fetița i-ar fi spus exact ca bunica "Eiii.... da' ce te râzi ca proasta-n târg?!" dar pe lângă faptul că expresia "ce te râzi" tare îi mai zgâria timpanele, toată fraza i se părea la rândul ei destul de nelaloc, mai ales dacă era adresată unui pitic cu barbă albă, mic, țâfnos și încruntat de fel.
- Ooo... ai crezut că zgomotul acesta este cauzat de ciocnirea norilor?! Offf... voi copiii cum mai știți să inventați minunății și să înfloriți lucrurile pe marginea realității. Haide să-ți arăt de unde vine zgomotul acela pe care l-ai auzit.
Fetița clipi de câteva ori din gene ca un flutur. Nu-i plăcuse cum spusese "voi copiii". Parcă ar fi spus "voi crenvurștii" și s-ar fi pregătit s-o apuce de umeri și s-o vânture prin borcanul cu muștar. Nu avea nicio îndoială că zgomotul provenea de la un tunet, iar flacăra aurie de la un trăsnet, nu era născută de ieri de azi ca să nu știe nici măcar atâta lucru. Piticul trebuie să fi fost tare zăpăcit, ca să confunde tunetul și trăsnetul cu cine știe ce bâzdâganie De aceea invitația sa grozav îi mai stârni curiozitatea. Piticul o luă înainte, se strecură pe lângă piticii-brutari-cu-șorț-și-cu-fes, trecu pe lângă dulapul cu instrumente de bucătărit și intră apoi printr-o ușă imaginară într-o altă încăpere. Aici, alți pitici-brutari-cu-șorț-și-cu-fes coceau norii într-o mulțime de aragaze mari cât casa lu' Tanti Margareta de la Tărlungeni, care de altfel era mică, foarte mică, adică ceva mai mare decât o ciupercă uriașă, atâta cât să încapă într-însa un pat, o masă și două polițe. Pesemne că importanța piticilor din urmă era mai mare decât a piticilor-brutari-cu-șorț-și-cu-fes care frământau coca, căci fesurile lor erau de două ori mai înalte, iar șorțurile care le acopereau burțile rotunde ca pepenii galbeni atârnau luuung până în pământ. Fetița își duse un deget la buze și îi privi încântată. Nu și-ar fi imaginat vreodată că e atâta vânzoleală în cer și atâta muncă cu norii aceia pe care ea îi vedea de jos așaaa, niște nori simpli ca toți norii și nimic mai mult. Deodată un clinchet scurt răscoli liniștea care se așezase pe vine chiar la intrare. Unul din aragazele uriașe tocmai le comunica piticilor-brutari-cu-șorț-și-cu-fes că procesul de coacere s-a încheiat și norii sunt gata. Un pitic roșcovan își luă o pereche de mânuși, deschise ușa cuptorului și scoase o tavă mare de nori rumeni și dodoloți. Îi cercetă atent cu vârful degetului mare ca să le confirme frăgezimea, având grijă ca între fiecare verificare să-și răcorească degetul înfierbântat între buze, apoi, mulțumit, îi pasă tava unui ajutor de pitic-brutar-cu-șorț-și-cu-fes. Acesta o luă, desprinse ușor norii cu lopățica de fundul lipicios al tăvii și deschizând o ușiță mică, așa cam cât gura de la borcanul cu castraveți, le făcu vânt afară. Fetița privi pe geam. Norii cădeau unul câte unul pe cerul albastru și începeau să plutească depărtându-se încet cam așa cum pluteau rățuștele de plastic atunci când ea însăși făcea baie când era mică, vara în curte, în copaia de lemn a bunicii.
- Vrei să încerci? - întrebă piticul-grădinar și fără să mai aștepte un răspuns rupse un colț dintr-un nor tocmai scos din cuptor, suflă un pic peste el să-l mai răcorească și i-l întinse fetiței.
- Mmm..... are gust de corn cu lapte și semințe de mac - se bucură fetița, apoi aruncă iar un ochi pe geam. Norii se strângeau tot mai deși, pe măsură ce alte cuptoare anunțau cu clinchete scurte că treaba lor s-a încheiat și e timpul ca norii bine rumeniți, unii dintre ei chiar îmbufnați și plumburii, să-și ia zborul peste întinderea de albastru. Ai fi putut jura că se strâng să pună de-o ploaie de toamnă măruntă și deasă, atât de deși și de cenușii erau.
- Tiii.... - chicoti fetița - cine ar fi crezut una ca asta, eu credeam că norii apar așaaa din pământ și din apă, dintre crengile copacilor!
Apoi brusc bubuitul acela serios și grav pe care îl auzise mai devreme se prăvăli din nou peste capetele lor. Roti degrabă ochii de jur împrejur să descopere sursa sa și o găsi. Un pitic-brutar-cu-șorț-și-cu-fes tocmai împingea în cuptor o tavă uriașă cu nori albi și pufoși pudrați cu făină, iar zgomotul venea chiar de la tava împinsă în cuptorul imens lovindu-se de marginile sale metalice. Fetița așteptă însă mirată să vadă și cauza panglicii luminoase ce brăzda cerul aproape de fiecare dată când apărea și zgomotul. Și curiozitatea îi fu răsplătită pe dată, căci imediat ce închise ușa cuptorului piticul-brutar-cu-șorț-și-cu-fes, atât de pitic încât fu nevoit să se suie pe un scăunel ca să ajungă la butoanele aragazului, răsuci butonul la gaze și apăsă aprinderea electronică. O lumină ascuțită ca un vârf de ac invadă încăperea, le trecu în fugă prin fața ochilor și ieși val-vârtej pe ușa pe unde intraseră, într-o rostogolire argintie. Fetița zâmbi din nou. Așa ceva chiar nu mai pomenise, nici măcar fulgerul nu era ceea ce credea!
Și ca ziua să fie perfectă, din ultima tavă scoasă din cuptor un pitic-brutar-cu-șorț-și-cu-fes, tinerel și mărunțel ca un copil de școală, începu să dezlipească un nor-cal, un nor-cămilă, un nor-elefant, un nor-păpădie, un nor-vrabie... Le dezlipi pe toate și le așeză tacticos pe o farfurie. Erau o mulțime de forme, atât de multe și atât de variate cum nu văzuse niciodată, iar norii arătau cu adevărat extraordinar, ca într-o carte cu povești.
- Ăștia i-am făcut special pentru tine - îi spuse piticul-brutar-cu-șorț-și-cu-fes, tinerel și mărunțel, roșind în obraji mai mult decât roșea în obrajii dolofani în mod obișnuit un pitic-brutar-cu-șorț-și-cu-fes așezat în fața cuptorului.
Fetița luă cu două degete, abia atingându-l, un nor-pisic și roși la rândul ei politicos, chinuindu-se să-și încurce degetele lungi și subțiri printre codițele blonde frumos rânduite.
- Cred că e timpul să mergem, bunica trebuie să fie deja îngrijorată - spuse ea întorcându-se spre piticul-grădinar-al-cerului cu două lacrimi mici ca două perle mijind în ochii delicați.
- Să mergem atunci - răspunse resemnat piticul-grădinar-al-cerului cu un gol în gât, făcându-se că nu observă perlele.
(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)