- Cred că e timpul să plecăm acasă - spuse ea și pisoiul Jill încuviință începând să clipocească cu labele prin pânza subțire de albastru. La început îi plăcuse ideea cu apa. O rostogolise, o învârtise, o transformase în stropi mărunți de aruncat peste dealuri ca un curcubeu de flori, sau în șiraguri de picuri rotunzi ca o ploaie de vară. De la un timp însă se plictisise să plescăie într-una prin ea cu tălpile goale. Pisoiul Jill nu avea pantofiori de lac și asta făcea diferența. Așa că la auzul cuvântului "acasă" începu să se gudure vesel pe lângă picioarele fetiței, încolăcindu-și blana zburlită printre gleznele sale și să rostogolească un murmur tremurat ca un zumzet de albine, murmur ce în limba pisicească se numește tors.
Fetița își roti capul de jur împrejur, încruntă din sprâncene, își duse mâna streașină la ochi, dar tot ce putea vedea era o întindere nesfârșită de albastru, spartă ici colo de nori albi ca niște cozonaci, sau ca niște plăcinte dodoloațe cu stafide și brânză dulce, sau ca niște cornuri prelungi cu mac, taman bune de servit la micul dejun, tăiate pe din două și întinse atent cu unt și cu miere.
- Domnule pitic-grădinar al cerului, sunteți atât de bun să-mi spuneți pe unde pot coborî înapoi pe pământ? Căci aș vrea să mă întorc înapoi la bunica înainte de a se întuneca. Am plecat de ceva vreme și cred că e deja îngrijorată.
- Desigur domnișoară că sunt bun. Te poți întoarce la bunica dumitale coborând înapoi pe pământ exact pe acolo pe unde ai urcat.
Fetița izbucni în râs. Nu numai din cauza răspunsului piticului-grădinar al cerului care era teribil de orișicum, cât mai ales din cauza feței lui grave și importante.
- Domnule pitic-grădinar al cerului, păi tocmai asta e problema. După cum ați văzut deja am încercat să dau de ușița prin care am ajuns aici și n-am reușit. V-aș rămâne foarte îndatorată dacă mi-ați putea spune unde se află - explică fetița după ce și ea și pisicul Jill isprăviră de râs.
- Aaa... păi de ce nu spui așa, domnișoară. E într-acolo - spuse piticul-grădinar și după ce ezită un moment o porni, fără să i se mai ceară, înspre stânga (spre stânga lui cum stătea cu fața spre fetiță și spre dreapta ei cum stătea ea cu fața spre pitic), cu pași mari, atât de mari cât pot fi de mari pașii unui pitic-grădinar.
Piticul călca cu pași hotărâți și apăsați. "Uuu... cred că acolo jos pașii ăștia se aud ca tunetele" - îi șopti fetița pisicului Jill fără ca piticul să audă. "Mmm... ca niște tunete așa, mai îndepărtate și mai moi" - își revizui ea părerea văzând că pisicul Jill strâmbă din nas și dă neîncrezător din cap. O vreme mersul lor fu unul energic, dar după o bucată de vreme deveni moale și pufos ca un balon de vată de zahăr. Fetița începu să se îndoiască că piticul-grădinar știe într-adevăr încotro e drumul înapoi spre pământ. Ceea ce îi și explică direct, fără ocolișuri.
- Domnule pitic-grădinar al cerului cred căăă.... ne-am rătăcit. Sunteți sigur că știți încotro e casa bunicii?!
Piticul își duse un deget la gură, își roase vârful unghiei cu dinții săi mărunți și ascuțiți, apoi decretă arătând cu vârful degetului său mic ca un creion cu gumă consumat până aproape de gumă..
- E într-acolo!
Apoi se roti pe călcâie și o porni vitejește într-o direcție aproximativ identică cu cea din care veniseră. Fetița era convinsă că piticul-grădinar habar n-avea încotro e casa bunicii și portița magică prin care ajunseseră în cer. Așa că rămase pironită locului și lacrimile începură a urca în coșul pieptului, apoi pe gât în sus până în obraji. Dar în mod miraculos se opriră acolo.
- Vii odată? - întrebă încruntat piticul-grădinar bătând din picior, exact ca bunica care îl trimitea pe bunicul să ia câte o pâine sau o sticlă de lapte sau înghețată de ciocolată cu bucăți de portocală de la piață și apoi aștepta nerăbdătoare să se întoarcă. Doar că bunica spunea bătând din picior "Nu mai vine odată...!"
Fetița porni în urma piticului încercând să găsească un gând alb și luminos pentru ca lacrimile să nu-i umple obrajii și să se prelingă în afară în pârâiașe subțiri. S-ar fi făcut desigur de râs în fața piticului și n-ar fi vrut asta cu nici un chip. Deși motive de întristare ar fi avut. De fapt nu multe, ci doar unul, dar mare. Căci piticul mai merse o vreme, apoi ducându-și iar mâna la gură își roase iar cu dinții mărunți unghia și rotindu-se pe călcâie schimbase din nou direcția spre o altă destinație la fel de nicicum ca și primele. Deja începuse să se înnopteze. Undeva în zare fetița descoperi prima stea. Zâmbi. Ca să-i treacă timpul și supărarea începu să numere stelele așa cum apăreau ele una câte una. Tot timpul își imaginase stelele ca fiind niște lumânări pe care un pitic cu barbă albă le aprinde una câte una la venirea întunericului pentru a le stinge apoi la răsăritul soarelui.
- Domnule pitic-grădinar putem merge să vedem cum sunt aprinse stelele. Vreau să-l cunosc și eu pe piticul-careaprindestelele.
- Care stele? - întrebă piticul-grădinar încruntat ca întotdeauna, ca și cum n-ar fi auzit în viața lui de pitic nimic despre stele, deși trăia dintotdeauna în cer.
- Acelea - arătă fetița cu degetul, apoi se rușină căci bunica îi spusese de atâtea ori că nu e frumos să arăți cu degetul.
- Acelea - reveni ea făcând semn cu bărbia spre locul de unde se apropia cu pași mari întunericul.
Piticul începu să râdă în hohote. Era caraghios cum râdea el așa în hohote. Era mic, îndesat, cu o figură de pitic morocănos, cu pomeți mari și fața brăzdată de crevase adânci. Obrajii lui arătau cam ca obrajii bunicului. Dar bunicul râdea altfel. Ca o pâine caldă râdea bunicul. Piticul-grădinar râdea însă ca o scoarță de brad.
- Acelea nu sunt stele. Sau în fine, nu stele din acelea pe care le aprinzi ca pe lumânări - chicoti zgâlțâit piticul-grădinar și claia mare de păr din capul său începu să se clatine ondulat ca o mână de alge în bătaia valurilor. Hai să-ți arăt!
Fu rândul fetiței să se încrunte. "Cum adică nu sunt stele din cele care se aprind de la chibrit?! Dar atunci cum se aprind stelele?!". Își concentră privirea și încercă să aducă o bucată de cer mai aproape pentru a o diseca în bucățele mici-mici-mici și a dezghioca stelele pentru a le analiza în palmă. Nimic neobișnuit, stelele arătau exact așa cum le vedea ea în fiecare seară de pe pământ. E adevărat, acum se apropiase de ele mai mult, dar nu suficient de mult ca să vadă din ce sunt făcute.
Pe măsură ce se apropiau însă de Tărâmul Nopții fetița începu să distingă unele contururi. Pesemne și pisicul Jill începuse, căci la fiece pas se făcea tot mai mic, și mai mic, până când ajunse ca un motocel de lână rostogolindu-se pufos printre picioarele fetei. Asta o vreme. Căci de la un moment dat Jill încremeni de-a dreptul și nu mai voi să înainteze cu nici un chip.
- Sunt stele Jill, nimic altceva, stele... Ca acelea la care tânjești tu, când zboară toate vrăbiile de pe gard - zâmbi fetița.
Pisicul nu părea deloc convins de acest adevăr căci nu numai că nu mai înainta nici un pas, ca și cum un zid invizibil s-ar fi înălțat în fața sa, dar se lipi de picioarele fetei ca o pereche călduroasă de cizme de iarnă căptușite pe dinăuntru cu blăniță moale.
Fata strânse din sprâncene, își țuguie buzele, își rotunji privirea într-o țepușă subțire și lungă șiii... în cele din urmă... Ohhh.... Nici nu-și putuse imagina așa ceva. Niciodată n-ar fi bănuit asta! Iar dacă s-ar fi întors pe pământ să povestească prietenilor cu siguranță că nimeni n-ar fi crezut-o. Privirea sa sfredelitoare descoperise în inima nopții pur și simplu niște pisici. Erau subțiri, tare subțiri, cu picioare lungi și trupul zvelt, cu capul mare și rotund așezat în vârful trupului ca o broboană de apă în vârful unui ac ascuțit și aveau în creștet un singur ochi care strălucea puternic exact ca o stea.
- Ei vezi?! Acum înțelegi ce sunt chestiile alea pe care le vedeți voi de jos și cărora le spuneți stele?! Sunt ochi de pisică!
Fetița se apropie și le studie pe îndelete. Se roti în jurul lor, le atinse ca din greșeală mustățile lungi, le mângâie cu vârful degetelor coada, le privi blana scurtă și egală, ca și cum ar fi fost proaspăt frezate. Nici una nu părea să fie perturbată de apropierea străinei. Toate stăteau în fund și priveau drept înainte, ca niște statui de piatră cu un diamant strălucitor în creștet.
- De ce stau așa și nu se mișca? - întrebă fetița mirată de încremenirea pisicilor-stea.
- Pisicile cu un ochi în creștet nu văd în întuneric. Un singur ochi nu le este suficient să pătrundă în inima nopții - îi explică piticul-grădinar. Și atunci se așază toate cu fața la răsărit și așteaptă să apară soarele.
- Da pisici normale, din cele cu doi ochi in loc de unul, puși acolo la locul lor sub sprâncene, nu aveți?! - întrebă fetița mirată.
Piticul-grădinar mustăci.
- Toți pisoii se nasc cu doi ochi. Dar, nu se știe de ce, până să apucă să vadă cu adevărat unul se desprinde și alunecă în mare.
- Ooo... stelele căzătoare, asta e, nu-i așa?!
Piticul confirmă oftând din cap.
Fetița începu să râdă cu glas cristalin ca un pârâu de munte rostogolindu-se de-a berbeleacul peste colțurile stâncoase. Pentru o clipă i se păru că mâța de lângă ea întoarce capul și o privește strâmbând din mustăți. Mmm... e posibil săi se fi părut, căci cine poate spune cu siguranță ce pot face o mulțime de mâțe cu un singur ochi în Ținutul Nopții?! Nimeni, nici măcar o fetiță curajoasă...
(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)