2. De ce este cerul albastru

Scara rulantă ocoli câțiva nori mov, apoi două păsări mari cu aripi lungi ca două planoare lunecând pe aerul de cristal și se opri în cele din urmă în buza cerului. Un capac dreptunghiular cu un mâner simplu, ca cel de la ușa bucătăriei, făcea legătura spre ultimul nivel. Fetița apăsă clanța, împinse ușor capacul și acesta se răsturnă cu zgomot în partea cealaltă. "Cerul ăsta nu diferă foarte mult de podul bunicii" - gândi fetița. Era doar un picuț mai mare și mai albastru. Puse un genunchi pe muchia deschiderii, apoi își săltă trupul subțire peste marginea cerului. Dintr-o săritură, pisicul Jill fu lângă ea.
- Au, ce-i cu apa asta?! - strigă ea în timp ce pantofiorii săi clipociră peste un strat subțire de albastru, iar pisicul Jill se zburli și se ridică în vârful ghearelor, rămânând încremenit.

Privi lung și cât putea vedea cu ochii nu era decât un strat albastru de apă, ca un covor subțire și lung. Atât și nimic altceva.
- Heeeeeei, e cineva pe aici?! - strigă ea, ducându-și mâinile pâlnie la gură.

Nici un răspuns. Mai așteptă câteva minute, apoi strigă iar. De niciunde apăru un omuleț cu barba albă, cu pantaloni bufanți trei sferturi, strânși sub genunchi cu o panglică roșie, și o vestă portocalie peste cămașa albă de in.
- Eiii, ce-i cu hărmălaia asta?! De ce trebuie să țipi așa? Crezi că n-am urechi de auzit?

Fetița îl privi atentă, apoi își mușcă buza până la sânge. Era tare straniu piticul, atât de mic și de colorat, ca o păpușă, dar atât de plin de el. Ar fi fost însă tare nepoliticos să râdă, știa bine asta de la bunica. Piticul tocmai terminase de umplut o stropitoare cât el de mare și se străduia s-o târâie după dânsul spre un loc numai de el știut.
- Cine ești tu? - întrebă ea curioasă.

Piticul se îndreptă de sale, își netezi vesta, apoi punându-și o mână în șold rosti emfatic.
- Tu cine crezi că sunt?!
- Habar n-am - răspunse sincer fetița după ce-l studie câteva secunde. Cred căăă... ești un pitic harnic.
- Ha! Eu sunt grădinarul cerului! - spuse mândru piticul, apăsând cu putere pe ce, apoi se încruntă și strâmbă din nas către fată. Nici atâta lucru nu ești în stare să-ți dai seama?!

Fetița înghiți în sec și dădu fuga să-l ajute pe pitic să ridice stropitoarea. Era grea, teribil de grea.
- Ce faci cu stropitoarea asta? - întrebă ea, icnind alături de pitic.
- Offf... ești o fetiță tare pisăloagă. Ce crezi că poate face un grădinar cu o stropitoare?
- Poate uda iarba și florile.
- Exact.
- Dar nu văd nici un fel de flori. Și nici un fir de iarbă!
- Pentru că nu au crescut încă, nu e cine știe ce mare filozofie - îi răspunse piticul morocănos.

Fetița tăcu. Raționamentul piticului i se părea absolut corect. Din stropitoarea târându-se în spatele lor, picuri mari de apă se împrăștiau pretutindeni pe podeaua cerului. Acum știa de unde vine apa. Ba mai mult, aflase și de ce cerul e albastru! Chicoti de mândrie, căci nimeni altcineva nu aflase încă motivul real.
- Ce-i de râs? - se stropși piticul înspre ea.
- Nimic. Doar mă gândeam. Dacă ar știi lumea de ce este cerul albastru...
- Offf..... știu, e doar vina mea. Dar să nu spui la nimeni. E atât de mare și eu sunt singurul care mă ocup de asta. De dimineața până seara ud întruna și iarba tot nu vrea să crească.
- Hmmm... ce vrei să spui? Că cerul ar trebui să fie verde?!

Piticul se opri, își puse mâinile în șolduri și privi lung spre fetiță.
- Dar cum ai vrea să fie?! Pământul vostru nu e verde? Ce, e albastru?!

Fetița se îngrijoră de-a binelea. Câteva cute subțiri se ițiră deasupra sprâncenelor. Piticul părea a vorbi foarte serios. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că cerul ar putea fi altfel decât albastru, dar uite că nu se întâmpla asta doar ca urmare a nevolniciei piticului grădinar și a încrâncenării sale în a-și duce treaba la capăt. Ridică cu greu stropitoarea, apoi, prefăcându-se că se împiedică, o lăsă să se răstoarne pe podea.
- Vaiiii, ce-am făcut - se jeli ea. Îmi pare tare rău. Of, of, of, tare neîndemânatecă mai sunt. Haide, te rog, să te ajut să luăm alta - adăugă fetița privind fericită cum apa se scurge albastru către cele mai îndepărtate colțuri ale cerului. Cătă în jos pe ferestruica mică ce se deschidea în dreptul colțului său. Undeva mai spre nord, acolo unde cerul făcea niște cute de-ai fi zis că-i un așternut mototolit la capătul patului, apa se revărsa peste marginea cerului și se rostogolea pe pământ în fuioare subțiri.
- Plouăăă - bătu ea din palme.
- Of, of, apa o să se scurgă întruna din cer pe pământ dacă nu ești atentă ce faci cu stropitoarea aia. Parcă ești de mămăligă, zău așa - îi răspunse obraznic piticul și se îndreptă agale spre robinetul din grădina cerului pentru a umple iar stropitoarea.

Fetița zâmbi. Avea de gând să mai rămână o vreme în cer. Piticul avea tare mare nevoie de ajutorul său, iar cerul de albastru...

(Fragment din romanul Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan, care nu va fi scris niciodată. Dar cine-a ști, fragmentul se poate lungi)