Magicul coboară din cerul de azur printre coroanele copacilor mov și se oprește în foliile baroce ale sălii de concerte Disney Hall din Los Angeles (L.A.) concepută de prodigiosul arhitect Frank Gehry, recipient al premiului Pritzker, sau în sculpturile monumentale din San Diego ale artistei de origine franceză, Niky de Saint Phalle.
La Jolla este o suburbie a orașului San Diego cu o faună și o vegetație magnifică în jurul unor plaje stâncoase pe care viețuiesc colonii de foci și fregate. La Jolla Cove, o formațiune calcaroasă, alambicată ce deschide ferestre de lumină către Pacific, este una dintre atracțiile naturale ale zonei. Aici, se pot urmări de-aproape focile macho ce se deplasează agitate printre turiști, emițând amenințătoare răgete leonine, în timp ce-și păzesc posesiv haremul de femele grupate leneș pe câte-o stâncă la soare.
La Jolla etalează o arhitectură integratoare plasată în mijlocul naturii; de menționat este Institutul Salk pentru studii biologice, specializat în biometrică și genetică, proiectat de Louis Kahn (1991). Laboratoarele și campusul sunt înconjurate de blocuri masive din ciment de culoarea nisipului. Clădirile, structurate sub forma unor nișe geometrice, îmbrăcate în lemn de tec, sunt grupate în jurul unei piațete cu o fântână alimentată de un râu ce se varsă în ocean. Un uriaș spațiu deschis intrigă prin goliciune și simplitate. O curte cochetă plină de lămâi și portocali pitici invită la studiu și colaborare. Vizavi de institut se află University of California, San Diego (UCSD), a cărei magnifică bibliotecă - Geisel Library - domină peisajul prin silueta sa modernistă, concepută de arhitectul american William Pereira.
După o lungă pauză (în vreme de COVID), secțiunea din La Jolla a Muzeului de artă contemporană din San Diego (MCASD) s-a deschis în această primăvară cu o expoziție fabuloasă a artistei Niki de Saint Phalle, aparținând grupului Nouveau Realisme ce propune o artă conceptualistă, un gen de neo-dada. Expoziția (cu titlul Niki de Saint Phalle in the 1960s) se referă mai ales la debuturile creatoare ale artistei, ce corespunde, în fapt, perioadei de mare efervescență artistică a anilor '60. Saint Phalle promovează o artă radicală, de factură experimentală în care plasticul și diatriba socială coroborează în formule înnoitoare. Lucrări reprezentative sunt adunate aici din diverse colecții europene, constituind prima mare retrospectivă consacrată artistei în Statele Unite.
Expoziția de la MCSAD oferă lucrări străine perioadei californiene, urmărind două etape marcante din prodigioasa sa activitate: Nanas - seria femeilor colaj expandate în trei dimensiuni și Tirs - picturi sau sculpturi (mulaje) împușcate. Tirs inovează o tehnică particulară ce dă curs ideii de liber arbitru extrapolat din viață la artă, exacerbată de stările compulsive de revoltă sau reacție la problemele societale. Câteva lucrări din această serie au putut fi văzute la New York, în 2021, în cadrul unei expoziții intitulate "Structures for Life", dedicate artistei, unde accentul a fost pus pe sculpturi miniaturale, reprezentând fauna ei mitică cu animale compozite - iconografie ce ne amintește de creaturile fantasmatice ale pictorului avangardist de origine română, Victor Brauner. Arta de a trage cu pușca spre a degaja energiile perverse și a reorienta sau transcende scopul destructiv într-un eveniment artistic concretizează manifestul eliberator al creației - ce a stat în centrul preocupărilor ei.
Saint Phalle e cunoscută prin sculpturile ei monumentale, strident colorate, ambientale, plasate în piațete publice, parcuri sau în spațiul exterior muzeelor. San Diego este unul dintre acele colțuri ale lumii ce se bucură de acest gen de artă, alături de Paris, cu fântâna Stravinsky de lângă Centrul Pompidou, Toscana, cu fabuloasa serie de 22 de figurine din Grădina Tarotului (a cărei construcție a durat 20 de ani) - Il Giardino dei Tarocchi - un parc populat cu arcane în reprezentări mitice plasate între ruine etrusce. HON - en katedral (EA - o catedrală) e o lucrare fabuloasă plasată în holul de la intrarea în Moderna Museet din Stockholm. Un poster uriaș, reprezentând o fotografie a femeii - catedrală, retușată cu vopsea de artistă, e prezent în această expoziție. Imaginea denotă o nană uriașă - de 6 tone și lungă de 25 de metri - gestantă, într-o poziție ginecologică reprezentând intrarea într-un micro muzeu interior - un fel de parc de distracții cu planetarium, automate cu băuturi, un acvariu, un spațiu de joacă pentru copii, un mini cinematograf ce rulează un film cu Greta Garbo... Reprezentată ca o zeiță a Genezei, femeia - catedrală este în viziunea artistei un recipient de cult al artelor.
În 1990, Saint Phalle se restabilește în Statele Unite, în San Diego, unde continuă să realizeze lucrări ambientale: sculptura Zeului Soare - Sun God - din campusul UCSD (University of California San Diego), o serie de creații cu caracter ludic din parcul Water Front, fabuloasa lucrare zoomorfă cu elemente vegetale - Serpent Tree (Arborele șarpe), o lucrare simbolică intitulată "Coming Together" plasată în față la Convention Center. O altă piesă inedită, în culori fauve, ce face parte din colecția permanentă a MCSAD - ului, este Ganesh - zeitatea antropomorfă indiană într-o postură dansantă, cu un mic armadillo la picioare.
La limita dintre arta pop, expresionism abstract și post-dada, Saint Phalle promovează o creație ce strivește prin monumental, agresiune și un manifest feminism. Activismul social combinat cu o prodigioasă intuiție plastică, impun o artistă autentică, ce s-a realizat deopotrivă în vechile lumi europene și în înnoitoarele spații de pe țărmul Pacificului.
Manifestarea de la MCSAD oferă săli întregi pline cu Nanas ce copleșesc prin varietate și stranietate, atârnate pe pereți, din tavan, în poziții imponderabile pentru a sugera formidabila mișcare sau dansul acestor stranii creaturi. Ȋn ciuda aspectului lor comic, siluetele au un anume hieratism ce ne amintește de figurinele olmece, prin formele rubiconde de bebeluș sau posturile gestuale. Tehnica de construcție a nanelor e complexă, presupunând diverse tipuri de materiale. Un schelet din sârmă conferă o dinamica tensă, realizând acel echilibru între imponderabilitate și gravitațional reclamat de formele lor voluptuoase. Volumele figurinelor sunt realizate din papier-mâché (hârtie creponată), învelită într-o meșă de sârmă, apoi sunt pictate sau placate cu un colaj de petice sau lână.
Centrul uneia dintre sălile expoziției e dominat de o matroană verde într-o ținută cotidiană (Madame, or Green Nana with Black Bag), cu picioarele tatuate în structuri vegetale ca o rețea filigranată de varice. Ȋn fața ei, o structură alambicată într-o compoziție vetustă de văluri și păianjeni sugerează o mireasă mumificată. O altă Nană, înaltă cât un perete, alcătuită din petice, poartă bigudiuri și are un bust vegetal à la Arcimboldo. Nanas, ca expresie a feminismului manifest al artistei, evocă o lume matriarhală, formele exacerbate ale figurinelor sugerând fertilitatea prin aceeași voluptate a formelor prezente în culturile primitive. Ȋn timp, Nanele au crescut în dimensiuni, au devenit gigantice (Nana verde, prezentă în expoziție, sau cea mai mare - Nana catedrală, din Stockholm). Turnate în fibră de sticlă, domină spațiile publice cu superbia statuilor lui Botero.
Seria de Tirs (1961-1963) cuprinsă în mai multe săli cu picturi și basoreliefuri urmărind diverse teme sau colaborări cu alți artiști reprezentativi ai vremii, este completată cu fotografii și proiecții video ce înfățișează procesul de creație. Tirs introduc conceptul de artă vérité, în plină dinamică și desfășurare, cu participarea audienței la fenomenul artistic. Tehnica acestor lucrări arbitrare nu este mai puțin interesantă. Pe lângă procesul complex de elaborare a materialelor, un astfel de eveniment artistic presupune ideea de spectacol, adică acțiunea propriu-zisă de împușcare a pungilor, a cutiilor sau a baloanelor de culoare așezate în spatele sau fața pânzei sau a mulajului, destinate hazardului agresiunii sau impulsului afectiv-creator. "Am devenit un terorist în artă" declară artista în timpul unei astfel de manifestări.
Alteori, a utilizat suprafețe de lemn pe care erau atârnate sau încastrate obiecte găsite: o umbrelă veche, roți deformate de bicicletă. Împroșcate cu culoare, obiectele învechite, abandonate, înscrise în spațiul cartezian al tabloului, își revendică dinamic a treia dimensiune, animate în procesul creator, culoarea și compoziția simulând funcția recuperatoare a memoriei. Câteva dintre aceste manifestări s-au desfășurat La New York și în Los Angeles. Un exemplu ilustrativ este o lucrare "Tirs to Jasper John", prezent în această retrospectivă, parte dintr-o expoziție (1961) închinată prietenului său, pictorul american Jasper Johns, care a participat el însuși la astfel de exerciții. Expoziția cuprinde fotografii și lucrări ce ilustrează participarea unor personalități din lumea artelor la astfel de evenimente. Spectacolul de Tirs din California, de la Malibu se realizează cu concursul pictorului Phillip Guston, a coregrafului Merce Cunningham și a actriței Jane Fonda. Ȋn 1961, la spectacolul unui alt Tir desfășurat la Ambasada Americană din Paris, reprezentând un omagiu închinat artistului David Tudor, printre trăgători se află pictorii americani Jasper Johns și Robert Rauschenberg. Dintre lucrările expuse în zona de Tirs a expoziției, notabil este tabloul Pterodactyl over New York (1961) - un havuz de culoare împroșcat peste zgârie nori. Adevăratul monstru este însă expus la poalele tabloului - Red Dragon - o sculptură alcătuită din ghips pictat, păr și sârmă.
O drumeție scurtă prin deșertul Mojave - The Rings Trail oferă un urcuș printr-un canion cu aspectul unui burete marin gigantic unde apa a săpat găuri uriașe și rotunde. Drumul prin preerie șerpuiește printre ștuțuri stâncoase decorate cu petroglife în forme de animale ecvestre. Accesul devine dintr-odată dificil; inele metalice încastrate în rocă - de unde și numele traseului - te ajută să traversezi aproape în mâini pereții abrupți de stâncă sculptați în hublouri de cer.
Lași în urmă splendida salbă de plaje aproape pustii între San Diego și Los Angeles (Laguna, Coronado, Newport, Hermosa, La Jolla Cove). O primăvară rece oferă o priveliște minunată, natura pură nealterată de hoardele de turiști. Câțiva surf-iști temerari se avântă în spuma de diamante în costumele lor de foci, printre pelicanii ce survolează la suprafața apei, urmărindu-și prada în adâncuri. Te oprești abia în Venice, la sud de Santa Monica. O rețea de canale dispuse geometric - ce a împrumutat numele orașului european cu cele mai frumoase canale din lume - formează un cochet sat de vacanță. Cu tonurile lor calde de culoare, structurile compozite ale vilelor de la marginea canalelor au un aer autentic. Mijlocul de locomoție în zonă este ambarcațiunea - bineînțeles cu vâsle - parcată în fața locuințelor. Varietatea de formă și culoare a bărcilor este în competiție cu cea a caselor - ca elemente integratoare ale peisajului lacustru. Casele sunt aliniate la buza canalelor, nu există drumuri sau trotuare, cu excepția unui culoar îngust la marginea apei și a podețelor. Cu excepția vreunui turist rătăcit în drum spre plajă, singurele viețuitoare sunt rățoii ce se rotesc leneș pe ape. Pe unul dintre podețele ce asigură intrarea în canale o mică placă de bronz atestă vechimea și autenticitatea locului.
Plaja din Venice e bordată cu un arhipelag de vile separate de aceasta doar de o pistă pentru cicliști. Drumul mașinilor trece prin spatele caselor în forme paralelipipedice cu pereții de sticlă pentru a capta din toate unghiurile perspectiva nesfârșită a mării. Printre ele, un huceag bizar - un fel de balcon sau nacelă - în metal și sticlă ridicată pe un stâlp de beton; intrarea în clădire - străjuită de două bârne orizontale de lemn - are un aspect arhaic de dolmen. De la distanță, construcția pare un sofisticat coteț de păsări ce domină fațada Casei Norton, construită de arhitectul Frank Gehry în 1984. Eclectismul clădirii surprinde în măsura în care nu prea recunoști stilul arhitectului, decât cel mult prin alura sa excentrică.
Tot în Santa Monica se află fosta reședință a arhitectului Frank Gehry - din păcate, inaccesibilă publicului (imobilul a rămas în familie - la dorința artistului) - parțial construită de acesta în 1977, în jurul unui bungalou olandez de la 1920. Casa este unul dintre primele experimente deconstructiviste ale arhitectului; s-a jucat aici cu diverse materiale pe care ulterior le-a folosit în fabuloasele lui proiecte civice. Atât cât se poate zări din spatele gardului de zale - nu tocmai estetic - vila are o formă alambicată, disparată, extensiile ei geometrice, în consolă, din sticlă, încadrate de margini de lemn vor fi reluate în alte dimensiuni în noua sa reședință, "the dream house" - casa visurilor lui, cu vedere la Rustic Canyon, zona muntoasă din Santa Monica.
Orice vizită în L.A. ar trebui să treacă prin fabulosul complex Getty, situat pe vârful unui deal (din Santa Monica) ce oferă o perspectivă panoramică și circulară asupra orașului. Un loc referențial și emblematic, conceput de arhitectul Richard Meier, campusul include Muzeul Getty, Institutul de cercetare, Fundația și Trustul Getty. Clădirile gravitează în jurul unor magice spații geometrice de arbori și flori ce par - în lumina filtrată crepusculară - Grădinile suspendate ale Semiramidei. Chiar dacă nu ești interesat de bogata colecție permanentă sau expozițiile temporare, întotdeauna alcătuite cu acribie, ești copleșit de grandoarea acestui spațiu energizant, cu o arhitectură zveltă, translucidă în forme curbilinii în mijlocul unei naturi exotice străjuite de sculpturi. Conceptul arhitectural al complexului este de a integra în structură culorile și formele naturale. Ȋmbrăcate într-un strat de tuf calcaros (travertin), în diverse tonuri de bej (gresiile au încrustații naturale cu alura de fosile) ce înconjură pereți uriași de sticlă, clădirile captează lumina strălucitoare a sudului și o reflectă înapoi în spațiul deschis al grădinilor și al teraselor exterioare.
O expoziție temporară, "Poussin și Dansul", dedicată pictorului francez din secolul al XVII-lea, explorează tema dansului în perspectiva ei mitologică. Expoziția urmărește în paralel similitudini între posturile coregrafice reprezentate de Poussin și iconografia dansului modern, completând manifestarea cu câteva secțiuni video (de interviuri și dans) ce reliefează manifestul artistic al unor balerini și coregrafi, reprezentând companii de dans modern din L.A. Un duet feminin, desfășurat pe unul din spațiile verzi înconjurătoare ale muzeului constituie o irezistibilă invitație în expoziție. El poate fi urmărit prin pereții de sticlă sau de pe scările exterioare ce se încolăcesc pe structura muzeului.
Tema dansului ca atare surprinsă în manifestări bahice sau întâlnirile senzuale între nimfe și satiri în jurul unor legende din mitologia greacă este extrapolată la Poussin ca manieră estetică de reprezentare a mișcării cu grația și ritmul inerent dansului: sinergicul tablou în ulei, "Răpirea Sabinelor" și mai cu seamă câteva schițe premergătoare tabloului denotă o expresivă și senzuală coregrafie. Desenele bahice urmăresc reproducerea unor scene de pe vase, basoreliefuri, frize sau ornamente, bijuterii (camee) grecești și romane, cu intenția de-a capta elementele simbolice sau reprezentative ale mitului: ulciorul cu vin, coroana de viță, veșminte din piele de panteră. O euforică bachanală înfățișează în fundal statuia în aur a lui Pan cu un braț retezat, și în prim plan câteva elemente compoziționale, măști caracteristice teatrului grec antic alături de naiul lui Pan. Schițele pregătitoare sunt și mai evocatoare pentru redarea mișcării (un Bachus dansant), unele fiind de un modernism izbitor, prefigurându-l pe Cézanne prin mișcarea și ritmul extrapolate naturii înconjurătoare. Chiar dacă lipsit de culoare, ritmul realizat de jocul dintre umbră și lumină conferă desenului un puternic sentiment cezannean. Expoziția include și unele surse de inspirație ale artistului (aduse de la Villa Borghese), de exemplu un vas grecesc (krater) decorat cu bacante din procesiunea lui Dionysos, dansând, sau o frescă romană din secolul al doilea, de pe un portic de ușă reprezentând cinci dansatoare (aduse de la Louvre). Poussin a așezat trei dintre dansatoare într-un cerc - urmărind aceeași mișcare - iar cu cea de-a patra din prim plan, oferă un contrapunct prin inversarea mișcării.
Los Angeles este un oraș tern, lipsit de strălucire, dar câteva structuri arhitecturale aparținând unor mari arhitecți fac excepție. Centrul orașului e dominat de noua clădire a filarmonicii (2003) - Walt Disney Concert Hall - o structură fabuloasă exterior și în interior, realizată de arhitectul Frank Gehry, cu o acustică excepțională, proiectată de Minoru Nagata. Formele convolute de oțel ce reflectă ca niște oglinzi parabolice lumina solară - ce califică inedit stilul arhitectului - dialoghează cu natura voluptuoasă și exotică și contrapunctează cu cele două structuri în geometrii dezordonate - din sticlă și metal - Grand Avenue Towers - concepute de același arhitect. Sala de concert, îmbrăcată într-un lemn cu tonuri calde de brun, este circulară, cu orchestra plasată într-un semicerc la mijloc, înconjurată de balcoane din toate părțile, întrerupte doar de o orgă monumentală cu tuburile ușor curbate, într-o formulă cvasi abstractă, sugerând o gigantică plantă exotică.
O operă de artă în sine, clădirea se vrea o ambianță perfectă pentru a asculta muzica compozitorului Thomas Adès - parte din programul actual al filarmonicii. Ascultând compoziția pentru dans a lui Adès (Dante), urmărind Divina Comedie a lui Dante, - fără mișcarea scenică pe care ți-o poți construi mental, proiectată pe structurile ogivale ale sălii - intuiești o comuniune adecvată a postmodernismului - relația dintre partitura magică și eclectică a compozitorului și gazda nu mai puțin provocatoare realizată de unul dintre cei mai inovatori arhitecți ai vremurilor noastre. Sub bagheta lui Gustavo Dudamel, Filarmonica din L.A. realizează o interpretare excepțională a primei compoziții pentru balet a lui Adès, reușind să exprime acea forță sublimă a dansului în lipsa actului coregrafic. O imagistică sonoră e realizată prin schimbări contrapunctuale de tonalitate, ritm și gen muzical sau intervențiile solo-urilor instrumentale: contrabas, harpă, picolo, trompetă... Urmărim un balet pur simfonic în trei acte: Infernul, Purgatoriul și Paradisul, dintre care Purgatoriul este cea mai realizată. Prin compoziție și inflexiunile ei orientale, adaugă o componentă vocală printr-o armonioasă superpoziție a partiturii muzicale cu o rugăciune sefardă înregistrată in sinagoga Ades din Ierusalim, înscriind compoziției o notă auto-referențială (prin jocul de nume!). Barocul abstractizant al formelor arhitecturale se află în deplin consens cu amalgamul de referințe muzicale ce compun partitura: Șostakovici, Stravinsky, Mussorgski, Ravel, Liszt (în Infern), Mahler (în Paradis).
Alături de Disney Hall, o altă construcție inedită, cu structură de fagure, The Broad, realizată de arhitecții Diller Scofidio + Renfro cuprinde două etaje de artă contemporană și o bibliotecă: The Broad Art Foundation Lending Library. Vizavi de sala de concerte, a fost construită noua catedrală: Cathedral of Our Lady of the Angels, aparținând arhitectului Rafael Moneo. Catedrala romano-catolică poartă numele originar al orașului, într-o formă abreviată (El Pueblo de Nuestra Señora la Reina de los Ángeles). O arhitectură post-modernistă, în spirit deconstructivist își propune spargerea geometriilor rectangulare în nișe angulare ascuțite sau obtuze. Interesantă este casa de sticlă a crucii, un paralelipiped protuberant și cenușiu în timpul zilei pe care este proiectată o cruce pe care cu greu o distingi din geometria ferestrei, colorată în tonul de ocru cald al clădirii, dar care noaptea intră în stare de veghe, luminată ca un felinar. Nava uriașă se remarcă printr-un monumental sobru și aerat, populată cu 3 rânduri de bănci. Din cerul ei coboară o pădure de trompete îngerești ce se termină în niște prisme triunghiulare pe post de candelabre. Ȋn dreapta altarului, într-o nișă ridicată se află un semi amfiteatru dedicat muzicii: o orgă cu tuburi impunătoare, la baza ei, stau rândurile de coriști așezate în scară.
La câteva mile nord de L.A., Pasadena deschide un peisaj maiestuos - de pe colinele ei scăldate de lumină, acoperite de o vegetație luxuriantă - și un concentrat spațiu cultural, reprezentat de muzee, biblioteci, instituții și clădiri istorice. Arhitectural, remarcabil este muzeul Norton Simon, proiectat (de arhitecții Thornton Ladd and John Kelsey) în consens cu superba zona rezidențială (Orange Grove) ce-l înconjoară; o structură joasă înconjurată de ziduri curbilinii de faianță, cu spații generoase de expunere ce primesc lumină naturală filtrată printr-un sistem de luminatoare adăugat ulterior de arhitectul Frank Gehry. Saloanele găzduiesc o bogată colecție impresionistă (inedită selecție Van Gogh) și artă orientală (indiană, cu precădere). Ȋn formă de H, muzeul închide între brațele sale o grădină de sculpturi, în jurul unui iaz cu nuferi, cu lucrări remarcabile de Moore, Degas, Jacques Lipchitz, Robert Morris, Barbara Hepworth. Un gardian e postat în grădină, să păzească prețioasele sculpturi. Stă pe loc, nemișcat precum statuile înconjurătoare. Te apropii de el și îți face semn cu mâna să mergi încet..., să nu te apropii - nu de sculptură! ci de o pereche de nene (gâște canadiene) ce păstoresc, fără să se sinchisească de privitori, câțiva pui galbeni, nu de mult ieșiți din găoace. Trecătorii se opresc, scot telefoanele, camerele de filmat. Sculptura a dispărut din focarul obiectivelor, pierzând orice interes, doar puii ce mai privesc atenți la splendidele opere de artă ce-i înconjoară, oferite - și poate și comentate de Mère l'Oye cu glasul ei nazal și răsunător.
