Katalin Thuróczy: Pentru mine a însemnat foarte mult. Sunt convinsă că nu se poate învăţa cum să scrii o piesă de teatru la facultate sau în altă parte, ci numai în teatru. Nu este întâmplător că marii dramaturgi ai lumii au avut legături cu teatrul. Mă consider o persoană norocoasă, din acest punct de vedere. Mi-am început cariera la Teatrul Naţional din Budapesta, în compania unor personalităţi de renume ca Tamás Major. Şi am avut norocul să ajung acolo într-un moment de glorie al teatrului maghiar. Am avut posibilitatea să îi întâlnesc şi să îi cunosc pe marii maeştri ai teatrului şi am fost prezentă când tânăra generaţie de artişti, foarte talentată, a preluat ştafeta de la aceşti maeştri. Regizorii Gábor Székely, Gábor Zsámbéki şi Tamás Ascher s-au numărat printre tinerii care au impus o linie novatoare, care apoi au plecat din Teatrul Naţional şi au înfiinţat Teatrul "Katona József", singurul teatru din Ungaria cunoscut în întreaga lume, în acest moment. Mă refer la teatrele profesioniste, pentru că mai este şi Teatrul "Cercul de cretă", foarte cunoscut în Europa; dar acesta e un teatru semi-profesionist. Lucrând în echipă cu asemenea oameni, am învăţat ce înseamnă teatru.
T.S.: De cele mai multe ori, dramaturgii "născuţi" în teatru s-au recrutat din rândul actorilor. Care a fost parcursul dumneavoastră?
K.T.: Eu am parcurs toate treptele muncii în teatru. La Teatrul Naţional am fost recuziter şi am făcut mulţi ani asistenţă de regie. Am participat la toate fazele repetiţiilor. De la oameni de mare erudiţie am învăţat analiza situaţiilor, a scenelor, a personajelor, structura pieselor. Iniţial, am dat examen la Regie de teatru. În perioada respectivă, în Ungaria, exista o lege care lăsa doar din patru în patru ani câte opt studenţi să intre la Regie. Iar o femeie intra doar la opt ani. Am trecut toate probele, iar la ultima am rămas două femei. Cealaltă concurentă semăna foarte tare cu o regizoare din Iugoslavia, de care era atunci îndrăgostit profesorul clasei de Regie. Deşi aveam notă mai mare, pentru că nu semănam şi eu cu respectiva, nu am fost cea preferată.
Întotdeauna am scris, dar abia după ce am început să lucrez în teatru, m-am apucat de dramaturgie. Prima mea piesă a fost Closetul servitorilor, care e şi azi foarte actuală (Marius Bodochi intenţionează să o joace în regia lui Sorin Misirianţu - o co-producţie între Naţionalul bucureştean şi Green Hours). Nu a trebuit decât să mai adaug câte un zero la sumele care apar în piesă... din cauza inflaţiei.
Foarte mult timp nu mi s-au jucat piesele, pentru că în general teatrul e o instituţie a snobilor. Foarte multă lume m-a ignorat şi m-a privit de sus, pentru curajul unei asistente de regie de a scrie piese de teatru. Din păcate, există şi azi oameni, în teatrul unguresc, care nu îmi iartă acest lucru.
T.S.: Dar acum sunteţi un dramaturg foarte jucat, cu premiere la Budapesta, Pécs, Sopron, Eger, Kecskemét, Kőszeg, Diósgyőr. Care este secretul acestei performanţe?
K.T.: În 1999 mi-a apărut primul volum de piese de teatru şi începând din anul 2000 am avut 22 de premiere. În 2006 vor fi nouă premiere. La un moment dat, pur şi simplu, au început să mi se ceară piese, desigur după ce am obţinut premii şi burse în străinătate. În Ungaria am câştigat numai la concursurile la care numele nu trebuia precizat. Şi sunt convinsă că şi de acum înainte tot la fel va fi. La proiectele şi concursurile din străinătate este exact invers. Situaţia asta, însă, mi se pare mai degrabă hilară decât jignitoare. La urma urmei, meseria mea este să mă ocup şi de caracterul oamenilor. Şi probabil, la un moment dat, felul acesta de a cataloga un om o să apară într-una din piesele mele. Tamás Major, pedagog, regizor şi actor de mare calitate, printre multe afirmaţii spirituale, a spus: "omul care se simte jignit nu e talentat". Sunt momente când, desigur, şi eu mă simt jignită, dar îmi amintesc apoi de cuvintele lui Major.
T.S.: Dramaturgia nouă este uşor de impus în teatrele din Ungaria?
K.T.: Este mult mai greu de impus decât cea clasică. Teatrele din Ungaria sunt, în general, laşe. Încearcă să meargă pe succesul sigur. Ca gust artistic, teatrul unguresc se află undeva, în interbelic. E deja un mare progres dacă un teatru are curajul să prezinte dramaturgie din anii '70 - '80. Chiar şi teatrelor mai mici, care şi-ar putea permite să experimenteze, le este teamă să facă paşi serioşi pe această cale. Am un cerc de prieteni dramaturgi - foarte înfuriaţi din cauza acestei situaţii - împreună cu care am înfiinţat Masa rotundă a dramaturgilor. Am reuşit să obţinem bani de la Minister. Iniţial, Ministerul risipise foarte multe milioane de forinţi pe diferite proiecte care nu erau viabile, concursuri de proiecte la care au câştigat piese de teatru îndoielnice. Autorul şi-a primit onorariul, iar piesa a ajuns la coşul de gunoi. La iniţiativa noastră, Ministerul a reformulat criteriile de eligibilitate ale concursului de proiecte. Astfel, autorul piesei nu poate concura decât împreună cu teatrul - care îşi asumă în cazul în care câştigă piesa respectivă - să o şi monteze. Ministerul oferă o sumă substanţială atât teatrului, cât şi autorului. Această schimbare structurală a criteriilor a dat un elan destul de puternic dramaturgiei noi. Anul trecut a avut loc prima ediţie şi sperăm că de acum înainte se va desfăşura anual. Avem speranţa că în foarte puţin timp, teatrele din Ungaria îşi vor da seama că dramaturgia naţională contemporană este la fel de valoroasă ca şi cea universală contemporană.
T.S.: La lansarea volumului de teatru "Anotimpul V", în traducerea făcută de Anamaria Pop, tipărit recent de Editura Unitext, afirmaţi că piesele dumneavoastră sunt foarte adevărate. La care adevăr vă refereaţi?
K.T.: Sunt o fiinţă subiectivă şi acesta este un adevăr subiectiv, adevărul meu. Fiecare scriitor trebuie să dea seama în faţa conştiinţei sale. Chiar şi în piesele pe care le scriu la comandă, ţin cu tărie ca mesajul pe care îl transmit spectatorilor să conţină adevărul pe care eu îl consider cel real, autentic.
T.S.: Care sunt sursele de inspiraţie pentru piesele dumneavoastră de teatru?
K.T.: Depinde de la piesă la piesă. Pot să găsesc multe elemente interesante în povestea cuiva care mi se confesează pe care, apoi, le folosesc într-o piesă. Sunt printre puţinele persoane, cred, care se opresc pe stradă şi stau de vorbă cu lumea. De obicei, oamenilor le place să îşi povestească viaţa, mai ales unui străin. Pe de altă parte, dacă o trupă de teatru îmi comandă o piesă cu o temă anume, îmi şi spune pentru care actor trebuie să scriu. În cazul acesta, personalitatea actorului este sursa inspiraţiei. Îmi place în mod deosebit să scriu piese pentru actori.
T.S.: Teatrul a rămas "o oglindă" a vremurilor pe care le trăim?
K.T.: Nu cred. Părerea mea este că teatrul a rămas puţin în urma vremurilor. După schimbarea regimului, oamenii au crezut că, acum, când avem voie să spunem totul şi orice, o să se nască o dramaturgie cu totul nouă, dar nu s-a întâmplat aşa. Dramaturgii s-au speriat şi s-au reîntors la amintirile lor. S-au născut piese de teatru în care autorul îşi povesteşte egocentric experienţele. Piesele acestea sunt slăbuţe şi nu prezintă interes. Abia acum sunt semne că teatrul, încet-încet, începe să se trezească şi să-şi revină. În general, omul nu are o viziune clară asupra epocii în care trăieşte. Pentru ca un scriitor să scrie despre o anume temă trebuie să se detaşeze puţin de ea şi de perioada respectivă. Trebuie să se ridice deasupra ca să poată avea o anumită perspectivă. Nu ne putem ridica deasupra cotidianului în care trăim.
T.S.: Şi cititorii îşi fac o anume imagine despre personaje la lectură; dramaturgul care le creează - cu atât mai mult. Care este orizontul de aşteptare al autorului la premieră?
K.T.: Aici trebuie făcută o distincţie. Mental, atunci când scriu o piesă, îmi imaginez personajele întrupate de actori reali. Distribuţia este foarte exactă. Inclusiv Alain Delon a jucat un rol într-o piesă din mintea mea. Dar niciodată nu îi spun regizorului la cine m-am gândit atunci când am scris. Şi când îmi văd personajele pe scenă, le şterg cu buretele pe cele din mintea mea. Există doar cei de pe scenă. Interesant e că în vara asta voi avea o premieră cu o comedie despre viaţa lui Goldoni, necuviincioasă şi obraznică. Această piesă seamănă cu o mănuşă întoarsă pe dos: unul dintre personaje este Goldoni însuşi, celelalte fiind personaje create chiar de Goldoni. De data aceasta va fi o coincidenţă. Actorul din mintea mea va juca şi în realitate, pe scenă, rolul lui Goldoni.
T.S.: Este oare şi cazul dumneavoastră, ca dramaturg, că sunteţi înconjurată de oameni reali, care au devenit personaje în piesele pe care le scrieţi?
K.T.: Am o natură de canibal, "mănânc" oameni. Îi cam "consum" pe cei care trăiesc lângă mine, cei cu care mă întâlnesc pe stradă, prietenii mei, familia mea, rudele mele, încet-încet, apar în câte o piesă. Îi "devorez" simplu, fără muştar. Nu cred în teatrul în care autorul, prin tot felul de tertipuri, încearcă să inventeze personaje. Nu cred că printr-o asemenea tehnică se nasc personaje viabile, care să convingă spectatorul. Englezii au şi făcut lucrul acesta. Dintr-o piesă a lui Shakespeare se poate crea o trupă shakespeariană. Aşa cum din personajele lui Hrabal se poate reconstrui o lume în care a trăit el, cred că şi din personajele mele se poate reconstitui o lume în care trăiesc eu. Hrabal a afirmat într-un interviu: "am avut onoarea ca X,Y să-mi povestească viaţa lui". Şi eu mă consider onorată când cineva are încredere şi îmi povesteşte viaţa şi pot să folosesc elemente în piesele mele.
T.S.: Simţiţi că există, în spectacolul de teatru de astăzi, un primat al regizorului în defavoarea dramaturgului?
K.T.: Nu cred în nici un fel de ordine, nu se poate vorbi de primatul unuia sau al celuilalt. Dintr-o piesă proastă, nici cel mai genial regizor nu poate să facă un spectacol bun. Dar dintr-o piesă bună, ca să iasă un spectacol bun, este nevoie de un regizor bun. De fapt, marea întâlnire se petrece între actor şi spectator.
T.S.: Am observat că urmăriţi foarte atent reacţia oamenilor din sală. Cât de important este publicul pentru dumneavoastră?
K.T.: Reacţia publicului faţă de spectacolele mele are aceeaşi importanţă ca şi spectacolul în sine. Teatrul este ca un măr tăiat în jumătate. O parte a mărului este reprezentată de dramaturg, actori, regizor şi spectacolul în întregime, iar cealaltă parte de public. Spectatorii participă la viaţa spectacolului în aceeaşi măsură în care participă şi actorii. Cine a văzut un spectacol în care spectatorii nu s-au putut implica în spectacol ştie despre ce vorbesc. Când spectatorul nu percepe şi nu intră în rezonanţă cu ce se petrece pe scenă, când nu există un flux comunicaţional, e un coşmar. Între actori şi spectatori este un joc, o convenţie. Dar jucat de ambele părţi. Efectul este reciproc şi foarte puternic. Spectatorii asimilează spectacolul şi spectacolul îi asimilează pe spectatori. Doar împreună formează ceea ce numim teatru.
T.S.: Aţi fost în România pentru premiera piesei dumneavoastră de la Teatrul Odeon - joi.megaJoy, tradusă de Anamaria Pop. Care a fost surpriza pe care v-a oferit-o viziunea lui Radu Afrim?
K.T.: Întregul spectacol a fost o mare surpriză pentru mine. Radu Afrim a trecut piesa prin propria sa structură, personalitate, şi a ajuns la o creaţie de altă natură. Sunt îndrăgostită de spectacolul lui. Îmi este foarte clar că gândim la fel şi avem o viziune asemănătoare despre lume. Ne apropiem la fel, cu aceleaşi "tehnici" de oameni şi piese. Iar actorii iradiază de plăcerea cu care joacă.
În spectacolul "joi.megaJoy", Radu Afrim a intrat în adâncuri, a descoperit şi a scos la suprafaţă acele straturi despre existenţa cărora nici eu nu mi-am dat seama.
În Ungaria - dar cred că nu numai -, după schimbarea regimului a început un proces social specific: foarte multă lume s-a prefăcut că ultimii 60 de ani nici n-ar fi existat, de parcă viaţa putea fi continuată de undeva din "belle époque", frumoasa perioadă interbelică. Oamenii au început să trăiască "invers" în timp, "în direcţie opusă". Atâta timp cât acest lucru a fost practicat de câteva persoane ajunse la vârsta a treia... am zâmbit condescendent, dar când am observat acest fenomen şi în cazul tinerilor născuţi mult mai târziu, când am observat că mulţi tineri se refugiază într-un trecut apropiat pe care nici măcar nu l-au cunoscut, am considerat că trebuie să iau în serios acest aspect. Procesul continuă şi azi, dar din fericire tot mai multă lume începe să-şi revină, să gândească raţional, să-şi asume trecutul, să accepte realitatea. Prin urmare, am încercat să analizez acest fenomen, iar rezultatul a fost piesa "joi.megaJoy". Aparent, piesa este mai degrabă hazlie sau dialogurile provoacă cel puţin zâmbetul spectatorilor, dar analizând fiecare personaj în parte şi pe toţi la un loc, pe măsură ce se pătrunde tot mai adânc în esenţa fenomenului, ies la suprafaţă foarte multe tragedii individuale, eşecuri, situaţii umilitoare, deposedări de personalitate. Tinerii ajunşi la periferia propriei lor vieţi încearcă să se agaţe de rămăşiţele trecutului sau să se refugieze într-o eternă copilărie "lipsită de griji şi de responsabilităţi", asemenea bătrânilor. În piesă nu apar persoane de vârstă medie, ei trudesc pe undeva, nu participă la viaţa de familie. Bătrânii se întâlnesc în fiecare săptămână, joi, pentru ca prin intermediul amintirilor comune să-şi găsească un punct de reper, un element pentru care merită să mai trăiască.
Spectacolul are foarte multe momente care impresionează profund: de exemplu, când Lacika rămâne singur, pentru că "adulţii", al căror nepot ar putea fi, dispar în timp, în nefiinţă, în nimic. Sau când Sándor moare, dar totuşi nu suportă să "iasă" din viaţă, astfel că mai degrabă învie. Simbolurile folosite de Radu Afrim sunt atât fine, de bine cizelate, atât de misterioase, au profunzimi şi conotaţii atât de fantastice, songurile sunt atât de absurde, încât au reuşit să mă fascineze până şi pe mine. Au fost momente când a trebuit să mă disciplinez şi să mă abţin ca în timp ce râdeam să nu plâng.
T.S.: Este importantă colaborarea cu regizorul la naşterea unui spectacol pe baza unei piese a dumneavoastră?
K.T.: Există regizori cu care colaborez tot timpul în perioada repetiţiilor - ei spun că au nevoie de opiniile mele, astfel că pe tot traseul "naşterii" spectacolului comunicăm, regizorul îmi spune cum îşi imaginează piesa, eu îmi exprim punctul meu de vedere ş. a. m. d. În asemenea cazuri se întâmplă deseori să modific textul iniţial tocmai pentru a se mula mai bine pe concepţia regizorală. Îmi place această fază a "naşterii" spectacolului, îmi vin în minte multe idei noi, iar dacă şi regizorul este de acord cu ele, le putem insera în spectacol. În acelaşi timp, există regizori pe care îi deranjează prezenţa mea, le place să lucreze singuri, să rezolve singuri provocarea pe care şi-au asumat-o. Accept cu dragă inimă şi această concepţie, nu mă supăr, nu mă simt marginalizată. Fiecare autor trebuie să înveţe să se despartă de textul pe care l-a scris, să-i taie cordonul ombilical şi să-i dea drumul să-şi urmeze destinul, să parcurgă traseul care i s-a proorocit. Dacă piesa e suficient de bună, conţinutul ei are profunzimile necesare - aş face o comparaţie cu un nufăr: deasupra apei se văd doar o frunză rotundă şi o floare superbă, dar sub apă rădăcinile se întind în adâncuri metri întregi -, dacă transmite adevăruri umane, dacă se întâlnesc destine reale, dacă există un întreg sistem bine structurat de relaţii inter-umane... nu "dădăcesc" piesa. La fel ca şi cu un copil care trebuie lăsat să facă singur primii paşi, să înveţe să umble pe propriile sale picioare. Nu sunt de acord cu autorii, care, asemenea unor lei-paralei, se luptă pentru fiecare cuvânt pe care l-au aşternut pe hârtie, ba mai mult, dacă au posibilitatea, nici nu se despart de textul lor, încearcă să şi-l regizeze singuri. În asemenea cazuri, de cele mai multe ori, se "nasc" spectacole unilaterale, plictisitoare, de parcă ar fi privite pe gaura unei ţevi cu diametru mai mare sau mai mic.
T.S.: Care dintre ipostazele scrisului - dramaturg, scriitor, poet, scenarist - vă defineşte cel mai bine ca artist?
K.T.: În viaţa mea există perioade când sunt şi dramaturg, sunt şi scriitor, sunt şi poet, sunt şi scenarist... sau mă ocup doar cu o singură ipostază a scrisului. Ca dramaturg, iubesc întotdeauna piesa la care tocmai lucrez în momentul respectiv. Când am pus punct după ultima propoziţie, textul îmi devine un "corp" străin, nu prea mai am legătură cu el, mă detaşez complet. Apoi, când după câteva săptămâni îmi recitesc textele... mă raportez la ele de parcă ar fi vorba de nişte texte străine, scrise de altcineva. Cu o raţionalitate uneori dusă la extrem operez corecturile necesare, elimin pasaje întregi, introduc ce simt în momentul respectiv că mai lipseşte. După care nu mai corectez nimic - e deja treaba regizorului şi a actorilor să realizeze piesa în discuţie, să o filtreze prin propria lor personalitate şi încărcătură spirituală etc. Îmi place să scriu şi scenarii de film. La piesele de teatru îmi place elementul restrictiv, faptul că trebuie să verbalizez totul, mesajul pe care vreau să-l transmit; în cazul filmului îmi place libertatea, faptul că mă pot exprima prin asociaţiile de imagini, că pot să transmit un anume mesaj prin cât mai puţine cuvinte.
Fiecare scriitor îşi are propria sa tehnică de lucru. Mie îmi place să gândesc polifonic. În general, în mintea mea există 5-6 teme la care, la modul "teoretic", lucrez concomitent. Scot câte una din respectivul "sertar" al minţii mele, rezolv ce trebuie rezolvat, apoi pun totul înapoi în sertar, în mintea mea. Când mă aşez în faţa monitorului, practic toată piesa este deja scrisă, trebuie doar s-o introduc în computer. Cei din jurul meu, persoanele care nu mă cunosc, au impresia că scriu foarte repede, ei nu văd altceva decât faptul că în cinci-şase zile scriu o piesă. N-au de unde să ştie că înainte de asta trudesc luni în şir. De altfel, structural vorbind, îmi este foarte apropiată gândirea simultană: nici nu lucrez cu mai puţin de cinci personaje. Mă simt în elementul meu când pot să pun în "mişcare" 10-18 personaje. Poate acesta este şi motivul pentru care am doar trei-patru piese cu puţine personaje.
De vreo trei-patru ani, pe lângă piese de teatru şi scenarii de film, scriu un roman-puzzle care se numeşte Zero. Tot romanul este deja scris în capul meu, jumătate din el este chiar şi în computer, trebuie doar să găsesc un moment de linişte, câteva zile când pot să-mi permit să scot telefonul din priză... şi să introduc şi restul textului. În anul 2003, Anamaria Pop a şi tradus un capitol din acest roman, traducerea a apărut în revista Apostrof din Cluj. După câte ştiu, se pare că a trezit interesul cititorilor.
Notă: Fotografii din spectacolul joi.megaJoy, piesă de Katalin Thuróczy, tradusă în limba română de Anamaria Pop şi pusă în scenă la Teatrul Odeon, în regia lui Radu Afrim.
(Traducere de Anamaria Pop, interviu apărut în revista Cultura, 30 martie 2006)