Mitoş Micleuşanu: La români nu există nici super-ratare, nici super-succes

Pentru mulţi sînt doar nişte basarabeni care s-au pripăşit prin România. Sigur, sînt talentaţi. Ne amuză. E chiar de bonton să asculţi Planeta Moldova, arăţi că eşti "intelectual fin". Scheciurile lor abundă de umor, suprarealism, hiperrealism, absurd. Sînt un inventar de prejudecăţi despre fraţii noştri de peste Prut, dar conţin şi mult adevăr despre oameni de la ambele capete ale podului de flori. Căci printre metaforele dulci-siropoase (vă mai aduceţi aminte de "dulce mireasă" a rockerilor de la Zdob şi Zdub? Ei bine, guvernul secret al Moldovei se numeşte, în viziunea PM, "Lacrima lui Ştefan"!), îşi fac loc traficanţi tîmpiţi de arme, mafioţi cu probleme în mariaj, casnice stupide, adolescente repede descoperitoare de sex, personaje SF care bîntuie nestingherite prin cosmos, unde au cerut azil politic (şi au şi primit!). Băieţii de la Planeta Moldova fac cu ochiul ştrengăreşte românilor. Pe Mitoş Micleuşanu (ca şi pe Florin Braghiş, de altfel) l-am întîlnit la Radio Guerrilla, unde Planeta Moldova a făcut o emisiune. Apoi băieţii s-au profilat pe ştiri. Antologice rămîn ştirile lor alfabetice, în care toate cuvintele din text începeau cu aceeaşi literă. Şi, culmea, textul avea sens, ba chiar şi haz. De obicei, Mitoş nu arată deloc ca în poza alăturată. Poartă o căciuliţă rulată şi colorată, zîmbeşte modest (timid?) şi spune lucruri mult gîndite şi ades amuzante. Cîndva a cîntat, la un instrument neprecizat, cu Shukar Collective, alături de Tamango. Acum zice că vrea să facă performance. Ce nu veţi afla din interviu, dar vă spun eu, e că Mitoş e lipsit complet de încrîncenare. Vorbeşte cu nonşalanţa omului care ştie ce spune şi care îşi asumă firesc şi incertitudinile. Ce ziceam despre Planeta Moldova? Că ar trebui să vă convingeţi singuri că e mişto. www.planetamoldova.net

---

Oana Stoica: Planeta Moldova a spart gura tîrgului la Bucureşti cu Avem di tăti. Hitul ăsta a inversat curentul, astfel că a devenit cool să fii basarabean la Bucureşti.
Mitoş Micleuşanu: Nu a existat un plan de atac. A ieşit de la sine, din pură distracţie. E un fel de loterie chestia asta, eu aşa consider. Ţine şi de partea creativă, dar poţi să-ţi faci foarte multe planuri pentru a sparge piaţa şi să nu reuşeşti, iar alteori iese chiar din ultimul lucru la care te aştepţi să aibă priză. Am rămas plăcut surprinşi că a avut ecou ce am făcut. Muzica am făcut-o în paralel cu scenetele. În prim-plan au fost totuşi scenetele şi satira fără perdea la adresa a ceea ce se întîmplă şi în România, şi în Basarabia. Noi am venit dintr-un spaţiu paralel, dar în acelaşi timp foarte apropiat din perspectiva originilor. Asta ne-a dat posibilitatea să vedem lucrurile de aici mai detaşat. Poate este vorba despre o anumită prospeţime, străină unor artişti autohtoni. Pe de altă parte, nu ne considerăm profesionişti în toate domeniile pe care le urmăm. Asta deoarece sînt multe şi deseori ne bazăm pe instinct şi pe inspiraţie. Există totuşi un risc, să aluneci uneori în diletantism, dar prospeţimea, inspiraţia şi experimentul sînt bazele, dincolo de orice riscuri. Pe de altă parte, mulţi profesionişti au diverse orgolii, sînt excesiv de patetici, ceea ce dăunează autenticităţii. În artă, dacă nu te implici în primul rînd cu suflet şi apoi cu trup, n-ai şanse de izbîndă. Ca în dragoste. "Nebunii", spre exemplu, sînt de multe ori mai creativi, mai consistenţi decît mulţi artişti, pot fi maeştri ai amănuntelor. Dar să ne-ntoarcem la Planeta Moldova. Noi ne-am dedicat acestui proiect, dar nu ne-am propus să cîştigăm bani din artă. Am avut un prim şi puternic ecou de la publicul din Basarabia, căruia ne-am adresat direct, mergînd pe limbajul de acolo, pe situaţiile caracteristice zonei, şi fericirea a făcut ca ele să ajungă şi aici, exact pentru legătura de rădăcină dintre basarabeni şi români. Şi noi sîntem români. În România, din păcate, mai există o problemă legată de superioritate şi inferioritate etnică. Anumite zone se consideră de elită.

O.S.: Războiul provinciilor, al fostelor voievodate...
M.M.: Exact. Mie mi se pare primitiv. Totul trebuie să treacă printr-un filtru de toleranţă, nu trebuie să calculezi valorile într-un principiu ierarhic, ci să-i înţelegi pe toţi la nivelul lor, că-i cioban sau ministru. Şi s-ar putea să cîştige ciobanul, în faţa ministrului. Lucrurile au ţinut de o anumită modă. Cred că noi, artiştii basarabeni, am avut priză în proporţie de 70, 80 la sută datorită unei laturi care a fost percepută ca exotică aici, în România. După aceea a venit şi substratul, adică partea intelectuală a lucrurilor.

O.S.: Voi aţi creat moda asta, a basarabenismelor.
M.M.: Noi nu am creat nimic. Noi doar am expus, am scos la suprafaţă, necenzurat, ceea ce altădată era trecut prin prisma cenzurii. Am luat lucrurile ca atare şi le-am spus. Planeta Moldova are succes mai mare în Basarabia decît în România, dar nu ne aflăm în Basarabia. Aşa s-a întîmplat, să ne înrădăcinăm aici.

O.S.: Sînteţi în România în situaţia unui străin dinăuntru. Aveţi privirea proaspătă a străinului, puteţi vedea detaliile care nouă ne scapă pentru că ne sînt familiare şi, în acelaşi timp, sînteţi apropiaţi de universul românesc.
M.M.: Exact. De-asta a funcţionat, pentru că românii au simţit pe bună dreptate că Planeta Moldova ţine şi de zona românească. Ascultătorii de aici au simţit foarte bine ambele aspecte ale umorului nostru, exotismul şi realismul crud, pînă la primitiv, banal, stupid...

O.S.: Cu o doză de absurd...
M.M.: Da, a ieşit ceva. Acum apare o problemă valabilă pentru orice artist. Ce faci în continuare. Dacă păstrezi, dacă ai forţă şi noutăţi şi îţi găseşti suflul din nou. Te ridici, cazi, iarăşi te ridici, iarăşi cazi. Noi facem parte dintr-o zonă de nişă, nu sîntem un produs comercial şi, atît timp cît n-o să ne schimbăm strategia, n-o să reuşim să ne impunem în showbiz cu adevărat.

O.S.: Vreţi să ieşiţi din zona de underground care v-a consacrat?
M.M.: Şi da, şi nu. Pe de o parte, nu ne putem opri la rezultatele pe care le-am obţinut. Pe de altă parte, ne confruntăm cu riscurile legate de plafonare, de comercializare, de schimbare, de transformare. De mai multe ori ni s-au făcut observaţii legate de faptul că ar trebui să ne orientăm mai mult pe zona românească. Adică să renunţăm la accent, pentru ca lumea să poată percuta mai mult. Asta e deja o schimbare esenţială şi este un risc. Pe plan local sînt cîţiva artişti, nu foarte mulţi, dar care fac ceva tare. Ada Milea, Paraziţii, Fără Zahăr, Matze... Ei sînt suficient de subtili şi, în acelaşi timp, foarte direcţi, astfel că vizează ambele zone, mă refer la cea intelectuală şi cea majoritară. Dacă eşti din România, nu o să cînţi blues mai bine decît americanii. Poţi ajunge maximum ca Nightlosers, dar rămîi doar la un nivel de concurenţă cu x alţii, care cîntă acelaşi lucru afară. Totuşi, România are mari resurse să se impună afară. Din păcate, există multe orgolii şi multă bîrfă. În România nu e un simţ al propriei valori. Românul tinde să se miştocărească şi pierde. El crede că asta e haios, e cool să fii autocritic. E bine pînă la un punct. Dar prin autosugestie, dacă tot timpul te iei din perspectiva unui ratat, asta o să şi devii.

În România mai e o problemă legată de lucrul în echipă. Aici e mult mai dezvoltat individualismul. Afară, în schimb, de multă vreme funcţionează în artă spiritul de echipă. Acolo fiecare ştie ce are de făcut şi nu se bagă peste celălalt. Aici fiecare se crede şi se vrea un lider. Tot timpul vine cineva şi spune: "Da, e mişto ce ai făcut, dar eu aş face altfel". Nu merge aşa. Dacă i se dă suficient spaţiu, aer şi libertate, artistul poate să creeze ceva. Revenind la Planeta Moldova, noi am vrea să ne orientăm spre film, spre video. Am făcut cîteva scurtmetraje, avem nişte animaţii, dar astea sînt pe cont propriu, low budget sau no budget, mai bine zis. E dificil să supravieţuieşti, pentru că trebuie să îţi găseşti în paralel un alt job, ca să rezişti. În România eşti pus în situaţia de a te dedubla. Faci ceea ce îţi place cu condiţia să faci ce nu-ţi place ca să cîştigi. Mai e problema timpului, a plafonării, a bătrîneţii şi a morţii care ne paşte pe toţi.

O.S.: Şi uite aşa am ajuns la temele din scheciurile Planetei Moldova. S-a scris despre voi că sînteţi oameni-orchestră care fac şi scenete, şi muzică, şi radio. Ai vorbit şi de animaţie...
M.M.: Ştii, e o problemă, ironic fie spus, fără salvare. Eu m-am obişnuit să lucrez în mai multe domenii de foarte multă vreme. Aşa am crescut. La nivel profesional, să spunem, sînt pictor, pentru că am făcut şcoală de specialitate. Am pictat, am avut expoziţii. Acum nu mai am timp. Şi scrisul mi-a luat mult timp. Am publicat două cărţi, acum lucrez la a treia.

O.S.: Te-aşteaptă "Ego. Proză" la Polirom...
M.M.: Probabil, o să vedem. E dificil să te organizezi atunci cînd ai mai multe domenii în care activezi, pentru că ţine de priorităţi, dar şi de inspiraţie, care vine şi pleacă. Spre exemplu, după ce ţi-ai asigurat ceva în frigider, te trezeşti că nu mai ai chef să scrii. Cu burta plină avem tendinţa să filosofăm. E foarte ciudat. Am zis odată că cea mai mare tragicomedie e convieţuirea cu trupul. Noi sîntem puşi în situaţia de a convieţui cu trupul, care e un prieten, dorit şi nedorit. Dacă îi asigurăm trupului un confort minim, el ne asigură libertate. Atît timp cît nu îi asigurăm acest confort, ne pune probleme. El ne zice aşa: "Eu ştiu că tu vrei să te distrezi, să scrii, să faci muzică, dar te cam doare stomacul". Asta e tragicomedia.

O.S.: Şi ce facem cu butada că artistul lucrează bine pe burta goală?
M.M.: Să ştii că este un adevăr fundamental, pe cît e de contradictoriu. Adevăratele opere de artă din orice domeniu presupun un profund dramatism, dar şi o doză de umor, pentru că facem haz de necaz toată viaţa. Unii se sinucid cînd nu mai găsesc soluţii, alţii se apucă de băut, se droghează sau renunţă la cele lumeşti, călugărindu-se. Posibilităţile sînt numărate pe degete. Fiecare tinde să ajungă în vîrf, numai că marea majoritate e călcată pe creştet, pentru că alţii reuşesc să urce pe capetele lor şi să ajungă mai sus. E o piramidă. În vîrf ajungi dacă ştii să dai din coate excesiv. Ţine de ambiţie şi de perseverenţă, dar şi de alte calităţi. Poţi fi ambiţios şi perseverent şi să ajungi politician, dar poţi să ajungi şi un mare artist. În cazul politicianului, nu trebuie neapărat să fii un geniu. În cazul artistului, nu e suficient să fii genial. Asta din perspectiva socială, dar din perspectiva universală, să fii genial e totul. Condiţia artistului e una dificilă, se ştie foarte bine. Cu toate că mulţi cred că artiştii o duc bine. Da, se poate spune aşa, pentru că avem mai multă libertate decît oamenii încadraţi în sportivitatea socială, care se chinuie să-şi întreţină familia şi ajung să se resemneze. Faptul că au un salariu le permite din cînd în cînd să-şi ia o vacanţă şi să facă un bairam cît mai sănătos ca să uite. După care revin în cazanul cu ciorbă de obligaţii. Pe cînd artistul face ce-i place, chiar dacă nu e asigurat material. Din perspectiva asta, cred că neadaptaţii au mai multă libertate decît ceilalţi.


În literatură, lucrurile sînt ca legumele puse la murat

O.S.: Ai produs controverse cu primele tale scrieri, mai ales cu romanul Tuba Mirum.
M.M.: Mereu am fost întrebat de ce nu am publicat la altă editură, mai cunoscută, de ce nu am ieşit mai în faţă cu promovarea. Eu cred că fiecare artist are un demers, iar ceea ce i se întîmplă în acest demers e absolut necesar. Unii cred că astăzi nu se citeşte cum s-a citit ieri pentru că există Internetul, televiziunea, cinemateca, o mulţime de chestii care marginalizează cartea. Dar librăriile şi anticariatele sînt pline. Lumea intră în librării, lumea citeşte...

O.S.: Lumea cumpără cărţi, altfel librăriile nu ar mai exista.
M.M.: Adevărat. Este eronat să spui că nu se mai citeşte pentru că te raportezi la ce faci tu. Dacă eu nu mai citesc aşa cum am citit înainte, nu înseamnă că nimeni nu mai citeşte. În afară de asta, cred că în literatură lucrurile sînt ca legumele puse la murat. Devin bune dacă găseşti reţeta potrivită şi e nevoie de timp ca să capete gustul perfect. Există o perioadă în care un scriitor se coace. Un scriitor devenit cunoscut peste noapte riscă să fie uitat peste noapte. Din perspectiva asta, a celebrităţii, nu am nici o problemă. Nu mă gîndesc dacă am publicat la o editură cunoscută sau nu. Ştiu că un anumit număr de oameni au citit ce am scris şi satisfacţia mea e împlinită. Aici e interesant exemplul lui Coelho. El e prea cunoscut ca să fie genial. Întotdeauna avem o rezervă faţă de lucrurile foarte cunoscute, la modă. Coelho nu se ridică la nivelul lui Garcia Marquez sau Hesse, iar lumea în ziua de azi nu are atîta răbdare să citească scrieri voluminoase. Apare tendinţa de a scrie comprimat şi consistent. La fel cum se consumă lucruri comprimate şi consistente. E o perioadă fast-food. Ai mîncarea gata sărată şi piperată, dar în exces, şi trebuie să bei cola care e dulce şi îţi face şi mai tare sete, aşa că tot consumi. Asta e filosofia occidentală, dependenţa. Dar atît timp cît consumăm, n-ar trebui să criticăm. Sîntem ca adolescenţii care se revoltă împotriva părinţilor. Vrem libertate, dar nu putem scăpa de obligaţii. Şi în viaţa personală, cînd apare familia, apar copiii, gata, ego-ul moare. Dacă nu moare, se destramă familia.


Confortul interior şi-l rezolvă oamenii mai egoişti

O.S.: Ai complexe faţă de români? E un complex al basarabeanului care vine la Bucureşti...
M.M.: Da, la început l-am avut. Dar nu a fost neapărat un complex, deoarece, pentru mine, România s-a deschis de la bun început ca un mediu foarte frumos. Românii nu înţeleg treaba asta, dar România e un mediu foarte plăcut. Făcînd abstracţie de gropile din asfalt sau de faptul că oamenii se văicăresc prea mult, am descoperit că românii sînt deschişi, binevoitori, primitori. Dacă aş compara românul cu rusul, aş spune că ruşii suferă de un complex mai mare decît românii. Ruşii au tendinţe de superioritate şi un fel de sado-masochism, pe cînd românii se cam "inferiorizează" şi tind spre masochism. Ruşii au suferit mai mult din pricina sistemului totalitarist, li s-a secţionat spiritul. Ei sau intră într-un fel de ratare intensă, sau au rezultate excepţionale. La români nu există nici super-ratarea, nici super-succesul.

O.S.: Zona de mijloc, călduţă. Ca în Biblie, "nu eşti nici rece, nici fierbinte, te scuip din gura mea"...
M.M.: Chestia asta e cu două înţelesuri. Depinde ce înţelegem prin "călduţ". Există calea de mijloc, în care eşti neutru, renunţi la ego, la ambiţie, şi primeşti ceea ce ţi se întîmplă aşa cum se întîmplă. E nevoie de mai multă putere ca să renunţi decît ca să îţi doreşti ceva. Ţine de asceză, iar asceza e cea mai dificilă formă existenţială. Dar are şi rezultate pe măsură. Revelaţia, contemplaţia...

O.S.: Una dintre problemele artiştilor underground e o anumită dificultate de a "ambala" produsul pe gustul maselor.
M.M.: Un artist nu-şi pune neapărat problema să fie pe placul tuturor. E într-un fel autist, dar perfecţionismul lui tinde nu spre adaptare, ci spre echilibru interior. De multe ori, echilibrul interior nu corespunde cu cel exterior. Nu poţi spune că un artist complet e cel care a reuşit pe plan social, dar nici cel care îşi ţine operele în sertar. Cred că dacă e ceva de capul tău, mai devreme sau mai tîrziu iese la suprafaţă.

O.S.: Eticheta de "produs elitist" a fost aplicată şi Planetei Moldova. O conteşti?
M.M.: Nu, dar termenul de "elitist" e contradictoriu. Elitismul adevărat este, de fapt, o deschidere totală faţă de orice mediu şi de orice om. E ca înţeleptul care spune "ştiu că nu ştiu nimic", dar poţi vorbi cu el despre foarte multe lucruri. Din elită face parte acela care poate fi înţeles şi de cioban, şi de filosof.

O.S.: Eşti un basarabean care vorbeşte cu accent ardelenesc. Te-ai repezit în România imediat după revoluţie, cînd Uniunea Sovietică era încă pe picioare, de lut, dar pe picioare. Drumul tău a început la Cluj.
M.M.: Am venit în România în 1990, la Academia de Arte Vizuale din Cluj. Dar, cu timpul, m-am orientat şi spre alte zone decît pictura. Literatură, muzică, film, performance. Nu am însă suficientă ambiţie, nici perseverenţă. Unii spun că am făcut multe lucruri bune, că m-am impus. Din interior nu pare aşa. Te trezeşti tot tu dimineaţa, cu aceleaşi probleme, eşti acelaşi om, că ai reuşit mai mult sau mai puţin nu-ţi rezolvă confortul interior. Confortul interior şi-l rezolvă oamenii mai egoişti. Dacă nu eşti suficient de egoist, în ziua de azi, e greu să urci în top. Cînd am venit în România, în primul rînd mi-am făcut prieteni. Am avut o perioadă frumoasă, am hoinărit, am "cîntat" într-o trupă de grind-core. De facultate m-am ocupat mai puţin, pentru că aveam îndeletniciri mai plăcute, am descoperit libertatea. Veneam de acasă, unde eram cu mama şi tata. Părinţii mei au fost foarte protectori cu mine, în special mama. Tata era mai autoritar, puţin mai distant şi categoric. Au fost foarte atenţi cu ce vreau eu să fac, iar eu am fost un copil problemă. Nu am reuşit să îmi găsesc locul potrivit la început, nu am avut nici o atracţie spre nici o zonă artistică. Am desenat de mic, de la cinci ani, dar am făcut şi sport. Înot, gimnastică, am fost acrobat la circ o mică perioadă. Apoi am cîntat într-un cor, am fost pentru puţin timp dansator, am luat lecţii de pian. Ai mei mi-au cumpărat pian. Mi s-a pus în faţă o paletă colorată de posibilităţi, dar eu, fiind mic, aveam tendinţa să le ignor, să îmi găsesc altceva de făcut, numai ce spuneau mama şi tata nu. Pînă la urmă, cînd au înţeles ei că desenez mai tot timpul, m-au orientat spre artele plastice. Aşa am ajuns la liceul de arte plastice şi chestia asta m-a prins. În facultate a fost mai dificil, tot timpul am avut probleme cu programul şcolar, cu sistemul didactic, cu îndatoririle studentului pe scurt. Aşa încît ajungînd la Cluj, departe de casă, am făcut tot ce mi-a trăsnit prin cap. Pînă la urmă, am abandonat facultatea. Asta s-a întîmplat în anul IV, ca ţiganul la mal... Dar nu m-am înecat. În România m-am redescoperit. Acum mă aflu la răscruce de drumuri, situaţie care mi-e foarte cunoscută şi care e constructivă. Am în cap şi muzică, şi literatură, şi film. Nu pot să le fac pe toate pentru că nu îmi permite timpul. Am familie, sînt căsătorit, aşteptăm un copil. Lucrurile se schimbă. Singurul lucru ferm e că niciodată nu voi putea, chiar dacă aş vrea, să renunţ la zona artistică.

O.S.: Aş putea zice, cu o expresie la modă, dar proastă, Mitoş Micleuşanu încotro?
M.M.: Spre locul indicat de pendulul lui Foucault. Spre creaţie, acea hibă a omului în încercarea lui minusculă, păgînă de a imita divinitatea. Asta e condiţia noastră, ne chinuim să reproducem.

---

Repere:

 M-am născut în 1972, în Bahcisarai, un oraş din Crimeea (Ucraina).
 Tatăl meu era în acea perioadă medic în cadrul armatei, iar mama, profesoară la un colegiu de medicină. Cu alte cuvinte, am crescut într-o familie de medici.
 În "fragedă pruncie" m-am mutat împreună cu părinţii în Basarabia. Am un frate mai mic, Radu.
 Am locuit în Chişinău, copilărind mai mult pe la ţară, în satul Micleuşeni, locul de naştere al tatălui meu. De mic am fost îndrumat de părinţii mei spre diverse activităţi artistice, muzică (pian), sport (gimnastică sportivă, înot), dar am fost atras în special de desen.
 După patru ani de şcoală generală, m-am transferat la liceul de Arte Plastice "Igor Vieru" din Chişinău. Tot în liceu am început să scriu diverse povestioare hazlii, spre marea distracţie a colegilor şi prietenilor.
Am terminat liceul în 1989, iar în 1990, am intrat la Institutul de Arte Plastice din Chişinău şi în acelaşi an m-am transferat la Academia de Arte Vizuale "Ioan Andreescu" din Cluj-Napoca.
 În 1991 am început o activitate "rockerească", înfiripînd împreună cu un bun prieten, Paul Opriş, o formaţie de grind-core. Repetiţiile şi petrecerile din Cluj m-au cam îndepărtat de facultate şi, după patru ani, am abandonat Artele Plastice.
 Am continuat să pictez, participînd la diverse expoziţii. Sînt orientat în special pe portret şi am lucrări în diverse colecţii particulare din ţară şi străinătate.
 Am continuat să scriu, adunînd un volum de proze, iar apoi un roman.
 Am lucrat perioade scurte la o fabrică de ceramică din Cluj, apoi la o fabrică din Sofia, după care m-am oprit cu traiul în Bucureşti, unde am continuat activitatea artistică, pictura şi literatura.
 În perioada 1998-2000 am avut cîteva expoziţii personale în Bucureşti şi tot în acea perioadă m-am apucat de muzică electronică. În 2003 mi-a apărut prima carte, Organismecanisme, la Editura Ziua, iar în 2004, a doua carte, un roman, Tuba Mirum, la Editura Pontica.
 Proiectul Planeta Moldova a fost înfiinţat în 2003, împreună cu Florin Braghiş.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, martie 2006)