Privite de sus, încrucișările din viață alcătuiesc o hartă complicată și fragilă - din care, dacă muți ceva fie și cu o miime de milimetru, citirea ei se schimbă radical. Cumva, ca la ceasurile atomice. Am ales, de aceea, să evoc întâlnirile cu Florin Faifer care aparțin hărții mele de sensuri.
Prima întâlnire. Un Beckett, în regia mea, la Ateneul din Tătărași, sub direcția lui Benoît Vitse. A venit după spectacol și mi-a spus exact ce făcusem; luni de zile lucrasem la muzica fiecărei fraze; credeam că straturile suprapuse între timp estompaseră claritatea sonoră. Însă nu era așa. Iar domnul Faifer a auzit și a fost acolo să dea mărturie. Avea o ureche infailibilă. De care un timp am încercat să mă "folosesc" - îl sunam și îl întrebam cum i s-a părut cutare sau cutare fapt teatral pe care îl condusesem. "Și ce ai să faci cu stilul ăsta atât de personal? Cum ai să te integrezi într-un teatru?" Păi... nu o să merg într-un teatru ca să rămân, se pare. Voi lucra de fiecare dată când condițiile se vor întruni: text, moment, oameni. Avea și un mod poetic de a face critică. Odată, ca să îmi spună că e de bine ce am scris despre Beckett în teza de doctorat pe care o conducea mi-a zis: "Te-ai fi măritat cu Beckett, așa-i?" O sinteză hâtră a justei mele prinderi la subiect și a pasiunii cu care l-am abordat.
Un regal a fost cursul de Istoria criticii românești de teatru. Plin de spirit, păstos, o adevărată plăcere, care se lăsa cu lungi hohote de râs sau cu chicoteli la vreo expresie sau vreun cuvânt din savuroasele citate cu iz de epocă, scoase din arhive. În mod cert, îl locuia duhul limbii române.
Discret în intervențiile asupra muncii discipolului, înțelegător față de ritmul și meandrele gândirii mele eseistic-teatrale, venea, în ultima clipă înainte de un termen de prezentare, să "colecteze", din stația de autobuz din apropierea blocului unde locuia, paginile calde încă - și cu niște virgule în minus sau în plus, probabil. Ah, și eu care eram "maestră" în virgule. Așa credeam. (Am renunțat între timp, oare?)
Dar polemica cea mare, neașteptată (singura, de fapt) a fost când, după săptămâni de stat la Biblioteca Academiei în fața manuscriselor eminesciene, am decis, cu susținerea morală a unei foarte bune prietene filoloage și hipnotizată de căderea și parfumurile versului eminescian în limba veche: "Ondină / Cu ochii de dulce lumină / Cu bucle ce-nvăluie-n aur / Tezaur..." - să salvez în teza mea grafia veche, în exemplele care îmi susțineau demonstrațiile. M-a sunat: "Eu nu semnez așa ceva". Am făcut multe cercuri și spirale pe aleea dintre brazi din fața Mănăstirii Putna, unde eram, încercând să îi explic alegerea, închipuindu-mi ce voi face - voi renunța la doctorat sau voi "ceda". Era serios, a fost un prag.
Altă dată, m-a susținut în acțiunea riscată de a prezenta în fața comisiei de concurs pentru postul de asistent universitar un recital din poezia aceluiași Beckett, de data asta... în limba franceză; adică în original. Comisia a fost nedumerită și mi-a cerut să trec totul, pe loc, în limba română. Nimic nu mai era la locul lui: gesturi, cuvinte, ritmuri. El se învățase, se pare, cu îndrăznelile mele culturale, însă nu avea cum transmite asta și celorlalți, mai ales că nu era de față.
La susținerea tezei de doctorat, entuziasmul meu spiritual m-a făcut să enunț niște mulțumiri foarte metaforice; după câte îmi amintesc, am mulțumit prezențelor de aproape și de departe, de aici și din alte dimensiuni care m-au susținut (mă refeream, desigur, la autori care mă inspiraseră să scriu despre gândurile lor). Și nu am pomenit niciun nume. Credeam că sunt profundă, însă profesorul s-a supărat. Singurătatea profesorului care până la urmă nu are altă răsplată palpabilă decât gratitudinea celor pe care îi conduce pe un drum al cunoașterii. Între timp, după peste șaisprezece ani de profesorat, pot să simt în plin ceea ce, probabil, simțea el atunci. Ne-am reconciliat și o vreme am rămas pe lista numelor pe care le "bifa" după ce îl sunam de ziua lui de naștere. Cei care l-au cunoscut știu ce spun. Mai târziu a insistat să îmi public teza, eu aveam un scrupul de perfecțiune, voiam să o "revizuiesc", nu era însă clar când o voi face; din fericire, am cedat încrederii.
Una dintre moștenirile prețioase lăsate mie de domnul Faifer este cunoștința cu doamna Gabriela Haja, la care m-a trimis, modest, la începutul scrierii lucrării mele de doctorat La limita cuvântului. Despre cuvântul poetic în teatru, să îmi sugereze o bibliografie pentru partea de cercetare lingvistică a subiectului ales de mine.
Cu un zâmbet îmi vin în minte bilețelele inocent-subversive pe care le iniția între colegi ca să saboteze, școlărește, ședințele lungi, plicticoase, marcate de revendicări și nervozități. Și aceeași inocență lipsită de snobism cu care anunța, după câte un curs, că trebuie să plece să prindă serialul Suleyman, pe care îl urmărea. Avea dreptate, buni actori, am "verificat".
Rolul cronicarului teatral îi venea firesc, era prezent și la examenele practice de la facultate, când se așeza cât mai în spate, într-un colț, ca să audă mai bine. Își asuma cu seriozitate rolul, spunea ce a văzut și noi toți cei care îl invitam sau îl ascultam (colegi, studenți) beneficiam de o oglindă profesionistă și subtilă a muncii noastre. Acesta și este, în opinia mea, rolul criticului de teatru: un însoțitor de încredere al actului teatral. A fi martor și a da un răspuns onest al propriei ființe - și științe - la întâmplarea din fața ta. De asta aș vrea să scriu aici un lucru pe care nu știu dacă l-a consemnat undeva; comentând spectacolul Năpasta, a spus despre actorul Dionisie Vitcu, după rolul lui cu Ion nebunul, că "are geniu". Nuanțată și precisă afirmație. Care venea în urma unui rol, dar nu se baza doar pe el. Sunt replici care e bine să rămână.
Închis în costumul lui gri ca într-o armură, se strecura afară, cu geanta pe un umăr, discret (cuvânt care revine), de parcă ar fi dorit să dispară prin pereți. Colaborarea noastră a fost mereu la distanța care a păstrat aura unei prezențe enigmatice, dar nu mai puțin precise, singulare: Florin Faifer.
Florin Faifer (14 aprilie 1943 − 6 iulie 2020)
Licențiat în 1966 al Facultății de Filologie a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Florin Faifer lucrează încă de la absolvire la Institutul de Filologie Română "A. Philippide" al Academiei Române din Iași. În 1989 devine doctor în filologie cu teza Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, care a condus la cartea apărută la Editura Minerva în 1993 sub titlul Semnele lui Hermes. Alte nouă cărți abordează teme de istorie și critică literară, actualitate politică, teatru. A contribuit la alcătuirea unor monumentale dicționare de literatură nu doar ca autor de articole, ci și prin implicarea semnificativă în ingrata și complexa activitate de coordonare, redactare și revizie. Și volumele personale, și cele în colaborare au fost răsplătite cu premii prestigioase.
O relație specială cu Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași este consecința unei preocupări remarcabile în domeniul dramaturgiei și teatrologiei: redactor al revistelor Arlechin (1978-1983) și Stagiunea (1991-1993), secretar literar (1991-1993), consultant artistic (2007-2010). A fost invitat ca profesor asociat (2001) la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iași, unde în octombrie 2005 a devenit profesor titular. Din 2002 a condus doctorate în teatrologie.
Florin Faifer a colaborat la peste 50 de ziare și reviste printre care Iașul literar (unde a debutat în februarie 1967), Convorbiri literare, Cronica, Anuarul de lingvistică și istorie literară, Cronica veche, Expres cultural, Revista română, Dacia literară, Scriptor, Ateneu, Contemporanul, Dialog, Revista de istorie și teorie literară, Teatrul azi, Colocvii teatrale, Scena, România literară, Timpul, Apostrof, Viața românească, Amfiteatru. A publicat mai bine de 1000 de articole (acoperind o arie vastă de forme ilustrând tot atâtea disponibilități ale talentului său: cronici dramatice, memorialistică, studii literare, însemnări și comentarii teatrale, interviuri, recenzii, comentarii politice și sportive, jurnale de călătorie, portrete). La acestea se adaugă texte critice apărute în volume ca prefețe, postfețe și alte contribuții.
Volume personale
Dramaturgia între clipă și durată, Editura Junimea, Iași, 1983; Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, Editura Minerva, București, 1993 (ed. a II-a, Editura Timpul, 2006); Cordonul de argint, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași, 1997; Efectul de prismă, Editura Cronica, Iași, 1998; Faldurile Mnemosynei, Editura Junimea, Iași, 1999; Pluta de naufragiu, Editura Cronica, Iași, 2002; Filtru, Editura Cronica, Iași, 2005; Incursiuni în istoria literaturii dramatice românești. Regăsiri, Editura Universitas XXI, 2008 (ediția a II-a, Dramaturgi români, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", 2009, ediția a III-a, Editura Universitas XXI, 2010); Incursiuni în istoria teatrului universal (de la origini până în Renaștere). Theatrum mundi, Editura Timpul, Iași, 2010; Incursiuni în istoria criticii dramatice românești. Zodia Balanței, Editura Timpul, Iași, 2010
Volume în colaborare (selectiv)
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979; Dicționar general al literaturii române, vol. I-VII, București, Editura Univers Enciclopedic 2004-2009; Dicționar general al literaturii române, ediția a doua, vol. I-VI, București, Editura Univers Enciclopedic 2016-2021
Premii și distincții (selectiv)
1981 − Premiul Academiei Române "Timotei Cipariu" (ex aequo), pentru Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979
1993 − Premiul Criticii, pentru cel mai bun secretar literar al anului, din partea Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, Secția Română
1994 − Premiul de critică al Asociației Scriitorilor din Iași, pentru Semnele lui Hermes, București, Editura Minerva, 1993
2004 − Ordinul "Meritul cultural", în grad de Cavaler. Categoria A. Literatură, acordat de Președinția României
2004 - Premiul Academiei Române "B. P. Hasdeu", pentru Dicționarul general al literaturii române, vol. I-II, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004
2010 - Premiul de critică și istorie literară al Asociației Scriitorilor din Iași, pentru volumul Dramaturgi români, Iași, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", 2009
2012 - Premiul "I. L. Caragiale" al Academiei Române, pentru lucrarea Incursiuni în istoria teatrului universal (de la origini până la Renaștere). Theatrum mundi, Iași, Editura Timpul, 2010
(A.B.)