Trucaj

Aceste proze scurte de Adrian Buz au apărut în Lama, suplimentul cultural al ziarului Cuvîntul libertăţii, Craiova.



Doamna X, funcţie importantă, intră furioasă însoţită de tânărul asistent. Tăietura severă a hainelor şi basca prevăzută cu moţ scurt îi trădează profilul psihologic şi ideologic. ...aşa ceva nu se poate, urlă ea. Îşi aruncă pe un birou lodenul gri. ...şi, bineînţeles, e absurd... e absurd, repetă asistentul pocnind din călcâie, lăsându-şi respectuos bărbia în piept. Are în total patru pixuri, două în buzunarul de la piept şi câte unul după fiecare ureche. Cară o mapă din piele fină, plină cu acte. ...e ridicol şi nu intră în discuţie... Funcţionarul slăbănog şi înalt se apropie umil. Pantalonii prea scurţi îi lasă gleznele goale. I se văd elasticele blege ale şosetelor. Vrea să spună ceva, dar doamna X îl întrerupe izbucnind violent. ...de neconceput... ne-con-ce-put, silabiseşte asistentul. Doamna X îl străpunge cu o privire ucigătoare. Acesta îşi lasă iar respectuos bărbia în piept. Funcţionarul tuşeşte şi vrea să continue. Femeia face însă câteva gesturi largi şi ferme cu braţele prin aer, gesturi atletice... crobatice, de vrăjitor în transă, gesturi care îl reduc la tăcere, anulează situaţia existentă – situaţie care îi provoacă o asemenea nemulţumire – şi instaurează o ordine deplină, fără reproş. Apoi îşi îmbracă cu furie lodenul cenuşiu şi iese trântind uşa. Funcţionarul se duce la fereastră şi îşi aprinde o ţigară, privind concentrat coroana enormă a castanului din stradă. Şi el chiar nu ştie dacă faptul că-i vede pe toţi un fel de cadavre ambulante, mânuite de un drăcesc ventriloc invizibil, e doar produsul unei îngrijorătoare fantezii morbide, sau un substrat profund emană din brânza creierului său. Se încordează într-un efort de logică şi visare – tâmplele îi zvâcnesc... apoi se prăbuşeşte prin coroana stufoasă, pe asfalt. În cădere îşi stinge ţigara şi şopteşte: ...de neconceput...

Iar aici apar eu cu asistentul meu. Să ai un asistent... visul ascuns al oricărui om de pe planetă. O relaţie paşnică bazată pe respect – un respect mocnind de ranchiună firească -, respectiv înţelegere tutelară şi îndrumare condescendentă. Încerc să-i explic omului meu importanţa ştiinţifică a noilor tehnologii în această meserie. În fond, omul are studii la seral şi o prea mică deschidere către orizonturile viitorului tehnologic. Smulg din castan un băţ cu care încep că-i scormonesc funcţionarului ăsta prin creierii făcuţi chisăliţă pe asfalt. Noi, dragul meu, trebuie să găsim comoara. Mă priveşte cu atenţie şi îşi notează în carneţel ce-i spun – fiecare asistent are un carneţel. Da, orice om ascunde o comoară, iar meseria noastră este exact aceasta... să o găsim şi să vedem ce conţine ea şi eventual să tragem anumite concluzii.
Studiem cu atenţie acest contur lăţit pe trei metri. O hartă aparent inextricabilă, cu trasee bizare care duc toate în acelaşi loc: Comoara, dragul meu, restul e scârnă... Sap uşor cu băţul prin creierii brânzoşi. Şi ceva mişcă acolo, pe asfalt. Navigăm pe o mare urâtă şi hula ne aruncă dintr-o parte în alta a corabiei. Duhoarea de putreziciune pe care apa o scoate din străfunduri îmi aminteşte de o autopsie întârziată din raţiuni creştine... căpitane, urlă unul din mateloţii mei, furtună de gradul cinci... Poate că nu e chiar moartea pe care mi-o doream. Mă gândesc că toate astea trebuiesc notate în jurnal, iar jurnalul vârât într-un borcan. Borcanul trebuie să supravieţuiască furtunii. Apoi ne trezim pe o insulă pustie şi băştinaşe blonde ca într-o reclamă la şampon ne întind nuci de cocos şi alte fructe tari... şefu’, cred că am greşit filmul, urlă asistentul meu... Exact! Şi harta ne poartă mai departe printr-unul din visele murdare ale bietului funcţionar. Uha! Miros de colonie ieftină şi bule de şampanie şi paturi de trandafiri – nimic murdar aici? Apoi, urmărind traseele strâmte ale hărţii, ajungem să fim martorii unor crime abominabile, indignări pasionale, niciodată întâmplate, dar atât de sincere, încât ne fac să-l privim cu simpatie pe lunganul de pe asfalt... comoara, şefu’... lasă prostiile... şi totul se derulează din ce în ce mai repede... şi totul devine atât de comun, încât ne întrebăm dacă nu cumva nu a fost decât un accident ca atâtea altele şi, de fapt, omul nostru nu şi-a dorit să moară... dar, iat-o, perlă negră... luceşte, se zbate ca un ochi de peşte nebun... ţâşneşte din materia brânzoasă în sus şi explodează în dreptul ochilor noştri, împrăştiind o pulbere întunecoasă, în care se pot citi litere mărunte, de piatră incandescentă... ieri, în sfârşit l-am cunoscut pe acest Picu despre care se vorbeşte atât... era cu o fată timidă, cred că un fel de secretară a nu ştiu cărui barosan... şi cum stătea acolo, cumpărându-i o îngheţată, îl văd deodată că albeşte şi broboane îi apar pe fruntea îngustă... azi înseamnă deja ieri... ieri, acum zece ani... acum zece ani, secolul trecut... şi continuă să vorbească, holbându-se la ambalajul îngheţatei... dumnezeu este un mecanism perfect, orb, un fel de ceas elveţian... şi atunci moartea apare ca un algoritm atât de necesar, încât...

Scrisul se opreşte aici. Stând acolo şi privind funcţionarul lăţit, îmi vin, aşa, în minte câteva concluzii, nu? Să luăm de exemplu hainele astea, zic. I-au ţinut ele de frig? Nu? Mâncarea asta, zic, şi-mi fac de lucru cu băţul meu ştiinţific, i-a ţinut ea de foame? Da-da. Nu i-au ţinut, nici hainele de frig, nici mâncarea de foame. Şi cam ce aş vrea să spun, tu înţelegi, nu? Foarte bine. Ba chiar te-aş ruga să nu te faci că nu pricepi, nu fă, adică, pe prostul cu mine. Să lăsăm, cum ar veni, lucrurile aşa, în starea asta ambiguă şi cinică, zic. Nu? Doar ştim bine ce timpuri trăim. Şi privesc în sus spre coroana castanului din care ne pândeşte o turturică. Gata, zic, ajunge! Scoate scula şi trage-l pe tot înăuntru. Şi asistentul îşi scoate aparatul, aspiră praful întunecos, plin de litere de foc. În timp ce trupul se absoarbe în asfalt, noi decolăm prin coroana bogată a castanului, morbizi astronauţi urbani, inspectori-trezorieri plătiţi de primărie din bani de la buget. Uneori, din cauza salariului mizerabil, suntem obligaţi să vindem unele din aceste dispozitive în care adunăm comori, munca noastră de teren. Unul, la negru – n-am să înţeleg niciodată de ce se numeşte la negru... probabil datorită conţinutului... poate ajunge la o sumă frumuşică. Uneori oamenii ne numesc poeţi. O exagerare, bineînţeles. Impostori cred că ar fi un termen mai potrivit. Nişte hoţi... nişte bandiţi nenorociţi...