Ard în flăcări

Aceste proze scurte de Adrian Buz au apărut în Lama, suplimentul cultural al ziarului Cuvîntul libertăţii, Craiova.


Ard în flăăăcăăări. Bună dimineaţa, e ora 10 şi afară sunt minus paisprezece grade şi aţi ascultat hitul dimineţii.
Vocea bubuitoare din ultrascurte care vibrează în oasele oraşului, îi transmite un mesaj criptic într-un cod obscur. Oamenii par mai veseli şi aleargă cu un aer disciplinat pe străzi şi prin magazine, cuprinşi de o frenezie sărbătorească, deşi au o mulţime de motive, pe care nu se cade să le numim aici, să nu o facă, să stea închişi în casele lor cu ochii în televizor. Mi-a îngheţat barba şi ard într-adevăr în flăcări. Suntem în Ajunul Crăciunului.

Îl văd de la distanţă. Trăsăturile şterse ale chipului îmi lasă senzaţia unui personaj desenat de o mână alcoolizată pe un şerveţel mototolit într-un bar. Aş vrea să treacă mai departe, să ne prefacem că nu ne cunoaştem, aşa cum ni s-a întâmplat ultima oară, astă-vară. Când l-am văzut atunci, noaptea, în gară, am înţeles cine era Ţuţi. În rapidul Mangalia-Timişoara... veneam de la mare... două pupeze care ne-au înnebunit, cunoşti genul, n-arătau tocmai rău dar... brăţări de la tarabă pe glezne, tatuaj cu o inimă ruptă în două pe sân, tatuajul foarte decoltat, elasticul de la chiloţi pe-afară, unghiile colorate şi la mâini şi la picioare, dar, acolo unde oja se cojise, o dunga neagră se vedea sub unghie, scandal despre ţolalele lor din Italia, despre gugumanii ăia din Rainbow care au vrut să le facă, una scoate un celular minuscul, alo, Ţuţi, vii să ne iei de la gară? ai promis, nu fi nasol! , tot vagonul îl invidiază pe Ţuţi, crezi că nevastă-sa se prinde? , apoi îşi reiau discuţia, şmenuri, am spart lozu’. Când una dintre ele se întoarce de la baie, pot să citesc pe eticheta chiloţilor care îi flutură ca un fanion multicolor un clasic Made in China. Care va să zică Italia lor e tot un fel de China. La un moment dat se ceartă din nou pe celular, până la urmă cad la înţelegere râzând şi comentând că e mai bine să păstreze ultimele minute pentru Ţuţi, când ajungem la ***** îl sunăm iar. Un val de curiozitate străbate vagonul. Cine dracu o fi Ţuţi ăsta? Ţuţi e chiar el, ele ţipă când trenul scârţâie în gară, îl fluieră, îi fac cu mâna, el răspunde cu un aer conspirativ, de agent secret, are o şepcuţă sub care încercă o camuflare nereuşită, gulerul ridicat la jachetă, deşi cred că erau 40 de grade chiar şi la ora aia, ele îi sar în braţe, el le prinde, şi mă vede peste umerii lor coborând din tren, îl priveam, încercând să-mi păstrez o expresie neutră, deşi nedumerirea mea era de proporţii. Şi, dacă pentru o clipă l-am invidiat şi eu pe Ţuţi, alături de ceilalţi pasageri, m-am trezit compătimindu-l. Atunci, în drum spre casă, m-am gândit că sunt un mare ipocrit şi, după ce am ajuns, am făcut o baie şi am adormit greu. Cred că moralistul avea o problemă la fiere.

E nehotărât, dar o decizie de o clipă, un mecanism care îi transmite o comandă simplă, ard în flăăăcăăări, mi-l aduce exact în faţă. Căuta nişte cârnaţi proaspeţi, nevastă-sa i-a zis să nu vină acasă fără cârnaţi, şi el s-a trezit că a intrat la librăria Thalia, are un braţ de cărţi, un Rushie, nişte y Gasset, după care ştii tu, ea se topeşte toată, un Kundera şi câţiva contemporani autohtoni pe care eu am hotărât să nu-i mai citesc de când am citit nişte recenzii care spuneau că autorii români de azi sunt o pierdere de vreme. Ai chiciură în barbă. Îi înţeleg fenta şi îi sar la gât: Lasă-lasă, Ţuţi, zic, ce-ţi mai fac gagicile? Reacţie întârziată cu o clipă, dar nu e nevoie să-şi cumpănească replica, un resort îi aruncă vorbele în gură, probabil le avea pregătite. Domnuleee, mari pramatii, nu-ţi face idei greşite, erau nişte nepoţele. Nu insist, cum aş putea, mă simt jenat de faptul că, după ce că ne întâlnim rar, sunt răutăcios. Nepoţele. E bine şi aşa. Intrăm la o cafea, depănăm nişte amintiri străvechi, greu de înţeles cum de am îmbătrânit aşa repede, mirări fireşti când ne privim chipurile ridate şi ne ascultăm discursurile pline de resemnări, apoi îmi cere nişte bani împrumut, nu se poate întoarce fără cârnaţi, mâine e Crăciunul, cărţile l-au uscat, mi-i dă el într-o săptămână. Crăciun fericit! Ne despărţim, două siluete în paltoane dansând cuprinse în coregrafia sărbătorească a străzii. Nepoţele.

Oraşul ia forma unui peşte răpitor care înoată în întuneric. Din cer, începe să cadă o ninsoare congelată, o aud scârţâind. De unde o fi cumpărând cârnaţii?