La liceul militar - niște amintiri

Tata, Dumnezeu să-l ierte, ar fi căutat și în gunoaiele de la Vărsătoare - numai să mă vadă la liceul militar. Înainte de începerea Războiului cel mare, el intrase la o școală militară la Făgăraș. Când a început războiul, elevii de acolo erau trimiși în linia întâia: carne de tun. Am mai scris asta. Tata, împreună cu alți colegi, au fugit. Unde să se ducă un băiat de 16 ani? Bineînțeles, acasă - la mama lui și la tatăl lui. A venit pe jos tocmai de la Făgăraș la Tomești. A stat o vreme ascuns acasă prin livada din spatele casei. Până ce bădia Jorjică (așa îi spuneam cu toții fratelui mai mare al tatei, Gheorghe), care era ofițer în armată, căci așa fuseseră înaintați toți cei cu studii superioare, a trimis un mesaj bunelului (bunicul, noi îi spuneam bunelul): "Aveți grijă. Trimiteți-l pe Jănică la mine. Să nu mai stea ca prostul ascuns pe acasă. Îl prind și Curtea Marțială îl mănâncă. Te judecă în 24 de ore și în alte 24 de ore de împușcă. Așa-s legile războiului, că ne place sau nu ne place Antonescu".

Tata s-a dus pe ascuns la frate-său, acesta a măsluit niște acte, a intervenit pe la niște ofițeri cu grad înalt și l-au înrolat. Apoi tata a făcut tot războiul: de la vârsta de 16 ani, trebuie să fi fost mult mai matur la vârsta aceea, doi ani la Odessa, apoi până în Munții Tatra, când s-a terminat războiul. A venit acasă, s-a însurat în 1953, dar de armată n-a scăpat. Așa însurat și cu copii era chemat mereu la "concentrări". Treabă scârboasă rusească. Le era teamă rușilor că vin americanii peste ei și, drept urmare, întrețineau o armată imensă. Nu s-a întâmplat! Din păcate. Pe unchiului Sam îl durea în fund de noi și de toți amărăștenii ăștia din Est intrați sub influență rusească. Altele erau calculele americanilor la nivel înalt. Of, bine ar fi fost să fie altfel - am fi scăpat de atâția zeci de ani de comunism de tip rusesc (era să zic porcesc). În orice caz, românii nu au renunțat niciodată la ura față de ruși, ură explicabilă prin mizeriile pe care ni le-au făcut rușii de-a lungul istoriei, ură care se păstrează și astăzi. Poate să fie capturarea rusească a Basarabiei de vină. Nici polonezii sau cehii nu "dețineau" o asemenea ură, deși ar fi avut destule motive. Și de speranța în venirea americanilor.

Așa că bietul tata a rămas cu nostalgia armatei, deși el fugise de la școala militară. Tare m-ar fi dorit și pe mine ofițer. Nu înțeleg nici acum, la atâția ani după moartea lui, reacția tatei. Eu... ce poți să știi la 14-15 ani? Am dat examen la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc (se intra foarte greu, erau mulți pe un loc). Și vorba lui Bacovia: "Pedanți profesori / și examene grele". Dar culmea! am reușit. Mai degrabă n-aș fi reușit, dracului! Erau primii ani de așa-zisă relaxare (mincinoasă și aia!) a lui Ceașcă, dar să nu credeți că armata resimțea așa ceva. A rămas la fel de închistată, politrucată, ca și în primii ani de comunism.

Însă tot tata a simțit că mie nu-mi plăcea liceul militar, mai precis atmosfera militară. La internat băgam nopțile capul sub pătură și plângeam - voiam acasă. Nu aș putea să mă plâng, de colegi, de ofițeri (doar de unii, ce-i drept, căci erau și mârlani și Radu Tulie Teacă printre ei, ca peste tot de altfel, dar nu vreau să-mi aduc acum aminte de ei). Tata l-a cunoscut întâmplător pe tatăl unui coleg de clasă - Ionescu. Era un băiat vesel, veșnic optimist și tata s-a gândit că Ionescu o să-mi "pompeze" și mie ceva optimism în suflet. Însă nu s-a întâmplat așa. Eram ca un arici, trăiam doar cu tristețea mea, nu voiam să mă apropii de nimeni. Firea - bat-o vina!

L-am întâlnit pe Ionescu când aveam vreo 40 de ani. El m-a căutat. Era la fel de zâmbăreț (era înfiat de la casa de copii de acest domn Ionescu, care nu a avut copii), acum Ionescu era milițian, șeful Miliției din Făgăraș. Nu știu ce va fi fost în capul lui, dar arăta același veșnic optimism. Pur și simplu îi invidiez pe astfel de oameni. Eu îmi duceam, ca și acum, soarta în cârcă. Vorba cântecului: "N-am ce face / Asta-i soarta mea". Numai că pe atunci nu-mi dădeam seama că armata nu mi se potrivea. Sufeream și, la vârsta aceea, nu știam de ce, cu ce mă făcusem vinovat.

Mă cufundam zi de zi în cazanul cu pesimism, cu dezamăgire și spleen, în cel mai bun caz cu melancolie, nu știu cum să-i mai zic. Scriam niște scrisori plângăcioase mamei (păcat că nu s-a mai păstrat nici una), iar ea mi-a spus la un moment dat să mă adresez și tatei. Am făcut-o și m-am trezit peste câteva zile cu tata la Câmpulung. Tata a vorbit cu dirigintele meu, un ochelarist cu multe dioptrii, profesor de fizică, pe care cred că-l durea mai jos de spate de soarta mea. Apoi tata a vorbit cu niște ofițeri care răspundeau de plutonul meu. Trebuia să cer permisiunea să plec de la un fel de consiliu profesoral, dar mai mult ofițeresc.

Am mers la acel consiliu, am salutat din greșeală pe șeful muzicii liceului, un tablagiu, spre hazul celor prezenți. Îmi părea mai chipos decât directorul școlii. În fine, a fost doar o formalitate. Mi s-a dat acceptul să plec. În trenul spre casă un Neica Nimeni Cheferist m-a întrebat ce-i cu mine (eram încă în uniforma de elev-militar). I-am spus cinstit, iar el a deschis sacul cu bune sfaturi al populimii: Că nu-i bine ce fac, că armata îți asigură viitorul, bla, bla, bla... așa și pe dincolo. L-am înjurat în gând pe acest Sulică Frânaru.

Și cu asta basta. Am venit acasă și din anul următor (am pierdut un an, fiindcă, cred că au făcut-o intenționat, scârbele de la liceul militar mi-au trimis prea târziu situația școlară), am intrat la liceul "Emil Racoviță" din Iași. Pe urmă am dat la filologie și am reușit. Dar înainte de a începe facultatea trebuia să fac armata. Și mi se chircea sufletul când se apropia cu pași repezi urgia armatei - eu știam cu ce se mănâncă chestia asta, din timpul celor trei luni de liceu militar.

Dar, în fine, asta-i altă poveste. În orice caz, nevinovăția, sensibilitatea la frumos și fericirea inconștientă mi s-au păstrat în suflet. Slavă Domnului!