Mă îngrozea gândul că va trebuiau s-o iau de coadă din nou cu învățământul - iarăși mi se întindea înainte linia fără de orizont a unui nou an de învățământ: cu pușlamalele aferente (nu zic, am avut și elevi buni), cu părinți iresponsabili sărind la gâtul profesorilor, în ajutorul loazelor proprii și personale, apoi alții șmecheri și șmecherași cu pile și piluțe, cu intervenții dulcege ale diriginților, cu mămicile plângăcioase, dar tenace în susținerea analfabeților din dotare, cu știubeiul de bârfe ca un genocid care este o cancelarie, cu directori și directori adjuncți amorfi, fazi și superactivi (fiindcă se aburcau prin metode mult prea-prea și foarte-foarte să ocupe poziții mai înalte, mai dincolo de genunchiul broaștei, visau și ocupau slujbulițe până la urmă, precum acei bogătași, care se strofoacă să aibă bani și-i obțin în fine, money-money /
Și ajungeam acasă și na! mai scrie, frate, dacă mai ai dispoziție! Fiindcă acesta era visul meu - să scriu literatură. Că mie îmi place să scriu chestii nu chiar închipuite, dar, să zicem, semireale, cum mi le aduc aminte, altfel spus, mai mult decât reale. Mă rog, reale e un fel de-a spune. Suprareale poate. Sunt reale pe cât de reale sunt "istoriile" lui Herodot. În fine, așa cred și acum, deci așa scriu. Vorba Ziței: "Cine ce are cu mine".
Și într-o zi grăsuța și simpatica cepeleagă Luminița, profesoara de fizică, cum spuneam, mă sfătuiește să intru ca profesor la școala din comuna natală (e un fel de-a zice, mama m-a născut la Iași, nu acasă pe laiță, dacă interesează pe cineva), Totodată, o colegă de clasă din liceu, Anișoara, care lucra la BTT mă întreabă când ne-am întâlnit prin oraș: Nu vreau să lucrez ca ghid? După '90 se înmulțiseră grupurile de turiști care veneau din fostul spațiu sovietic. Și aveau nevoie de ghizi care să știe limba rusă. Nu vreau să... Ba vreau, am zis. Că mie-mi place aventura. Plus că la revista Timpul nu aveam un program fix, iar de sarcinile de serviciu de acolo mă achitam cam în 2-3 ore pe săptămână, cât îmi scriam articolul. Încolo îmi petreceam timpul cu colegii "machitori" la CUI, restaurantul Centrului Universitar Iași (CUI) și beam cot la cot cu colegii de la Timpul și cu băutorii fruntași, profesori de la Universitate. Așmăzău, care în limbajul preaînvățaților înseamnă Așa să mă ajute Dumnezeu.
De ce n-aș încerca și chestia asta? Îmi spunea Maria când veneam matrafoxat seara târziu acasă, pe trei cărări: "Iar ai băut cu Spineanu și cu gașca voastră". "Lasă că știu eu ce fac - așa se leagă prieteniile". Și, să fiu eu al dracului, dacă n-am avut dreptate - așa a fost. Prieteniile legate atunci se păstrează și azi. Și nici bețiv n-am ajuns. Cel puțin parțial.
Și uite așa, îndemnat de cele două Parce - Anișoara și Luminița - am intrat ca profesor și ca ghid. Despre aventurile (aș putea să spun avatarurile) mele ca profesor o să vă povestesc altă dată. Acum să vă zic ce haloimăs am făcut ca ghid. Se înmulțiseră grupurile de turiști ruși. De fapt, numai turiști nu erau ei. Veneau în România ca și în celelalte țări europene, în special est-europene, căci aici se găseau mulți ahtiați după chestii din astea, să-și vândă tovar-ul (marfa) - niște ciurucuri, care luau ochii cumpărătorilor. Multora le păreau lucruri extraordinare. Și ieftine. Habar n-am dacă mai sunt astfel de "turiști" acum. Cunoșteai "rusoaicele" (nu erau numai rusoaice, erau și ucrainence, și basarabence, și kazahe, și de pe tot întinsul fostei "mărețe" Uniuni - era o lume pestriță, demnă de pana unui Isaac Babel sau, păstrând proporțiile, Eugen Barbu în paginile lui cele mai bune) acelea după gențile mari cât o zi de post și după broboadele gri, cenușii. O lume încă gri, de-abia ieșită din comunism. "Mai lăsați casâncile acelea gri - le spunea prietenul Dorin A. la niște basarabence - că prea arătați ca-n comunism".
Iar aceste vânzătoare de "tovar" se confundau adesea cu așa-zisele turiste. Cam acestea erau "turistele" mele, turiste cum sunt eu papa de la Roma. Mă învățasem cu această situație. Trebuia să însoțesc grupul și să-i prezint "frumusețile" Iașilor: Palatul Culturii, Trei Ierarhi, Mitropolia, găinațul de cioară pucioasă de pe statuia lui Cuza din Piața Unirii, etc. Dar curând eram asemeni ciobanului care și-a pierdut oile. Toți "turiștii" o întindeau la Hală sau pe la colțuri de stradă să-și vândă marfa. Și rămâneam singur. N-aș putea spune că nu mai puteam de durere din cauza asta. Dimpotrivă. Îi lăsam un timp să umble tehui prin oraș și să-și vândă marfa și stabileam o oră și un loc, de obicei lângă statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii, de reîntâlnire. În acest timp trăgeam o fugă pe la redacție, tocmai în Copou, ca să fac act de prezență, schimbam două-trei vorbe cu eventualii colegi, dar nu prea erau prezenți nici ei, mă pupam cu Lenuș, secretara, abia terminase liceul pe vremea aceea, și în final beam, alături de funcționari morocănoși și cu mânecile lustruite (de la mesele din baruri, ce credeați?) și alți tăietori de frunză la câini, probabil băieții de bani gata ai neopolitrucilor, o cafea cu rom la cafeneaua (sau greșesc, nu era cafea cu rom, ci numai cafea-cafea) din spatele Casei Pătrate, sediul județenei de partid de dinainte și de după aceea. E un fel de a zice "din spatele", e greu să stabilești care-i fața și care-i curul acestei Case pătrățoase, poate doar faptul că în spate erau garajele de unde ieșeau șoferii cu mașinile noilor politruci județeni.
Băiatul care servea, Petrică (care-o avea mică, îi spuneau colegii) ajunsese să mă cunoască, astfel că venea cu cafeaua fără să mă mai întrebe. Apoi discutam mierte-fierte. Era un tip simpatic, în special când începea să-mi povestească aventurile lui cu tot felul de șefi, relatate pe un ton umoristic și cinic. Ziceai că în viață nu face nimic altceva decât să se încontreze cu șefii.
Mi s-a impregnat în minte în preumblările acestea cu cioporul de turiști pe Ștefan cel Mare și Lăpușneanu îndeosebi o pereche - soț și soție - dintr-un grup de "turiști". Am să vă spun de ce. El, Serghei, era mult mai bătrân ca ea, Zina. Trebuie să fi avut vreo 60 de ani - el. Ea avea maximum 40 de ani, bine întreținută, bine conservată, se vedea că are grijă de ținuta ei. El - dimpotrivă. Trăsăturile-i erau marcate de excesul de mâncare și de lipsa de somn. Am aflat că scria la un ziar rusesc din State și își pierdea adesea nopțile. Avea ochii injectați, pungi întunecate pe sub ochi, semăna vag cu Brejnev, spun ca să vă faceți o idee, cei care vă mai amintiți de Leonid Ilici, cel cu coama aia de leu și glasul de buhai. Și când îl pupa pe prichindelul de Ceaușescu cu buzișoarele-ventuze dăbălăzate; îl pupa de trei ori, creștinește, nu știa boul comunist că semnificația sărutului întreit era creștinească: În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
Și glasul lui Serghei era brejnevist - baritonal, parcă ieșit din pântece. Mai avea un nas ca un tubercul traversat de o mulțime de vinișoare roșii, ce păreau gata să explodeze. Nasul acela și ochii injectați păreau să spună că e un bărbat care a suferit o grămadă de greutăți în viață, dar, uite, cu toate acestea, zâmbește acum, la senectute, căci a înțeles la final sensul profund al sacrificiului și dăruirii în viață. Chiar și chelia din vârful capului, precum și periuțele albe de pe părți, îi dădeau o anume noblețe. Cum îl văzusem pe Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri, într-un film. În fine.
Când cioporul de care am amintit, a luat-o spre Hală să-și vândă foanțele, Zin (așa-i spunea Serghei - Zin) m-a zis cu glas de contralto:
- Radu, noi venim din State, nu avem nevoie de nimic. Nu mă interesează să vând sau să cumpăr ciurucuri din astea. Mai bine arată-mi ce crezi tu că merită din oraș. Uite, Serghei o să rămână la o berică, că pe el nu-l mai țin picioarele, iar tu o să mă conduci prin oraș.
A dracului femeie - m-a convins. Serghei a rămas să-și bage cartoafa odrăslită, cum zice mama, într-o halbă, iar noi am pornit la preumblare. Mă îngrijorasem, totuși, puțin. Mă gândeam cine știe ce pretenții o să mai aibă Zin, cine știe ce explicații o să vrea. Ce să-i arăt?
Dar nimic din toate acestea. Zin s-a lăsat în seama mea, asculta explicațiile pe care le dădeam (mai și inventam, că la porojănii din astea mă pricep de mamă-mamă: cred că aș putea face o carte de Ghid al Iașilor numai din invenții despre o așa-zisă istorie iașiotă), fără să aibă alte pretenții. Spre mirarea mea, Zin nu era atrasă nici de rochii, nici de bijuterii sau de altele asemenea, ca alte femei. A rămas impresionată de Trei Ierarhi și de povestea vizitei țarului Petru la Iași în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir. Țarul, după cum spune Neculce, fusese impresionat în primul rând de biserica Trei Ierarhi, cu cele trei stiluri ale ei. De asemeni Zin a rămas mască ascultând slujba de la Mitropolie, căci am nimerit o slujbă cu 5-6 popi sau trebuie să fi fost elevi de la Seminar, cu odăjdii numai în aur și argint și cu niște glasuri îngerești, de parcă coborau din Cer. E drept, și eu eram impresionat. Sau poate că i s-a transmis starea mea și ei (era, totuși, ortodoxă) sau viceversa, dracu știe.
După ce am lăsat-o cu gura căscată, spunându-i, inventându-i, de fapt, o serie de fapte din istoria Iașilor, am dus-o la barul domnului Tacu. Coborai pe niște scări pe lângă Casa Modei și în apropiere, la parterul unui bloc, era acest bar. Erau prezenți clienții obișnuiți ai barului, oameni spirituali și plăcuți, cei mai mulți din blocul de deasupra barului. Cu farmecul său deosebit, domnul Tacu, Dumnezeu să-l ierte, a încântat-o pe Zin cu poveștile lui. Eu doar traduceam, minunându-mă de câte povești știa domnul Alexandru (Tacu). Nu cumva inventa și el?
În fine, am ieșit de la bar seara târziu cam matrafoxați. Nu știu cât mă susținea ea pe mine să nu cad și cât o susțineam eu pe ea. Țin minte că râdea mult și din nimic. În rest trăncăneam amândoi vrute și nevrute, după care râdeam de ne prăpădeam. Avea un râs gâdilicios, care mă făcea și pe mine, om serios, să mă înveselesc.
Și uite așa am devenit un ghid de succes față de unica mea turistă - Zin. Draga de ea! Mai trăiește oare? Oare mă mai ține minte? Refuz să mă gândesc cum arată acum. Prefer să-mi rămână în minte așa cum arăta atunci.
P.S.: Persoanele din această semificțiune au existat. De asemeni și faptele au corespondent mai mult sau mai puțin în realitate. Am modificat numele și unele întâmplări doar ca să-mi apăr pielea și bunul renume de care, bunînțeles, mă bucur în urbea mea.