O istorie cu exploatatori, chiaburi și dușmani de clasă

Cred că lucrurile acestea trebuie spuse și răs-spuse, să le știe și cei mai noi, să nu le uităm.

Dacă fac puțină filosofie a istoriei comuniste, Tata a fost o victimă. Nu a intrat însă la pușcărie, nu a fost învinuit de delicte economice cu iz politic, precum au pățit-o mulți alții. Sigur, a avut multe de tras de pe urma politrucilor locali, aburcați aiurea pe scara socială - oameni care nu aveau nici cea mai elementară pregătire, mânați îndeobște de ură și ranchiună. Am cunoscut și eu prin anii '70 vreo doi din aceștia. Erau deja căzuți din funcții, ignorați de regimul ceaușist. Tata nu mi-a vorbit de ei când eram copil, dar prin modul cum li se adresa pe un ton "ca din pod", disprețuitor, îi "miroseam". Mama era mai directă - ne vorbea, bunăoară, mie și soră-mii de niște consăteni săraci, cu o casă de copii, care, de pildă, o "pârau la partid", că are mașină de cusut și coase la diverși consăteni. Țin minte un control al unui asemenea politruc, care îi arunca mamei cusăturile din mașina Singer, mașina pe care o avea de zestre de la părinți, și cum plângea mama. Iar plânsul ei mă făcea și pe mine să plâng și pe sora mea, Doina. Nici acum nu mi-e ușor să pomenesc de acel plâns.

Tata însă a fost trecut în rândul "chiaburilor", elita satelor, care era vinovată din start. A fost deci încadrat la "exploatatori" și "dușmani de clasă". Nu știu care erau criteriile, cred că oscilau în funcție de bunul plac al comuniștilor locali. Tata și cu mama aveau trei hectare de pământ, știu că așa a scris în niște documente pe care le-a semnat, când m-am înscris la liceul militar (nu mi-am arătat prea mult timp talentele acolo, nu mi-a plăcut și am plecat după vreo trei luni). Părinții lor (ai tatei și ai mamei, bunicii mei) avuseseră pământ destul de mult, dar, împărțit la mulții copii, rămăsese puțin. Știu doar că după ce s-au căsătorit, tata și mama au mai cumpărat vreo douăzeci de ari. În pământul desțelenit au pus sfeclă și s-a făcut în toamna aceea, ultima înainte de colectivizare, niște sfecle mari, de poveste. Părinții mei s-au bucurat mult. Ei aveau de gând să se pună pe gospodărie, nu glumă. Nu știau ce-i așteaptă!

Totuși Tata, cu frații și surorile lui au fost etichetați apoi drept chiaburi (un echivalent românesc al "kulak-ului" sovietic, căci toate se făceau după model sovietic) și încadrați la "exploatatori" sau "dușmani de clasă", cum spuneam. Atunci au pierdut tot pământul, care a fost luat la "colhoz" (așa i-a spus Tata, pe bună dreptate, toată viața), adunându-se, chipurile, pământul la comun, trăgându-se brazde peste haturi, cum se zicea triumfalist, sau, cum a zis Luca Pițu mai târziu, brazde peste rahaturi.

Mai înainte de "colhoz", Tata a avut parte, înainte de a mă naște eu, de niște cote obligatorii pe care trebuia să le plătească la stat. Acestea și toate aceste mizerii i-au făcut viața amară și i-au mâncat zilele. Oare noi, cei de astăzi, am putea face față la atâtea necazuri?

Tata, ca și majoritatea oamenilor de la țară de atunci, s-a descurcat cu modestele resurse din gospodăria proprie, cu "lotul tip" și cu modestul salariu de cântăreț bisericesc, dat de cei de la Mitropolie. Era totuși un avantaj important față de ceilalți țărani. Cu toate acestea, trebuie să spun, ocupația de "dascăl", adică de cântăreț bisericesc i-a adus și destule belele. În primul deceniu comunist a fost socotit mereu un fel de "outlaw". Presiuni au fost de tot felul - multe și mărunte. Nu le știu pe toate. Le-a dus tata în mormânt, așa cum a dus semnul în obraz rămas în urma unui abces plin de puroi. A înghițit multe, dar nu a făcut sluj în fața nimănui.

Necazuri i-au venit chiar din partea oamenilor de la Mitropolie, căci și aceasta era sub papucul partidului comunist. Desigur, și preoții trăiau în societate, trebuiau să facă concesii. (Dar uite că unii n-au făcut aceste concesii!) La un moment dat a venit un inspector de la Mitropolie, a umblat prin biserică, căutând vreo hibă: dacă bucoavnele sfinte sunt păstrate în mod corespunzător, dacă este cărbune suficient pentru cădelnițe și așa mai departe - lucruri absurde, dar și hilare. Inspectorul mitropolitan, posac și sever, s-a interesat în mod deosebit de curățenie. Însă Tata, cu nenea Petrică cristiacul (pălimarul) și cu unii credincioși făcuseră curat "ca într-un pahar", zicea. Mânat de ideea nodului în papură, inspectorul mitropolitan nu s-a lăsat. S-a urcat și în clopotniță să vadă și acolo cum e. A găsit în clopotniță găinaț de la ciorile care intrau acolo, fiindcă geamurile clopotniței erau sparte. Atunci acel inspector posac l-a amendat drastic pe Tata pentru "dezordini și necurățenie".

Tata s-a simțit nedreptățit și s-a dus la Mitropolie la părintele Irimia, protopopul. Irimia era un confident al Tatei. Se cunoștea cu părintele încă din timpul războiului, căci fusese și acesta pe front, apoi părintele Irimia îl ajutase pe Tata în diverse împrejurări:
- Sfinția ta, uite ce mi-au făcut: M-au amendat pe degeaba, zău. Asta îmi mai trebuia acuma?

Atunci părintele Irimia i-a răspund cu un zâmbet întristat:
- N-ai priceput, dascăle, cum stă chestiunea? Trebuie să te treci la colhoz și scapi de amenzi și de tot felul de necazuri.

Tata a rămas înlemnit.
- N-ai ce face, dascăle, ascultă-mă pe mine.
- Dar pământul meu...
- Așa merge lumea acuma, cu urgia asta de colhoz. Ce, vrei să ajungi la pușcărie?

Veneau pe la noi tot felul de activiști de partid, dar mai mult profesori și învățători. Aceștia, obligați desigur, umblau cu "lămurirea", adică să-i convingă pe oameni să se înscrie la "colectiv" (Gospodăria Agricolă Colectivă). Explic aici lucrurile pentru cei tineri, poate o să citească. Că ei nu prea au de unde să știe cum s-au desfășurat lucrurile. Pe cei care veneau cu ură asupra celor cu influență în sat, iar Tata era ceea ce se cheamă azi un "influencer", adică un lider de opinie și de autoritate - când s-a înscris până la urmă Tata, toți de pe ulița noastră s-au înscris și ei - Tata le răspundea la fel, tot cu ură. Dar ce te făceai când îți venea cu "lămurirea" chiar domnul învățător la care ai învățat tu și învățau copiii tăi? Îți venea să intri în pământ de rușine, spunea Tata. Veneau atât de des și erau atât de insistenți, fiindcă și ei erau forțați, erau amenințați cu darea afară din serviciu. Pe Tata nu-l puteau amenința cu darea afară din serviciu a copiilor - eu și sora mea eram mici - dar în multe cazuri se întâmpla așa. Veneau fiii care lucrau la oraș și se rugau: "Înscrie-te în colhoz, tată, că altfel mă dă afară de la uzină".

De multe ori tata și mama, când știau că trebuie să vină "comisia de lămurire", plecau în oraș la rude, la nanul Vlad, soțul nanei Ileana, sora mamei, ei m-au botezat. Iar nanul Vlad, un adevărat confident al Tatei, îi zicea și el:
- N-o să ai ce face, Jane. O să trebuiască să te treci.
- Cum să dau eu pământul, nene Vlad? E-al meu!
- Vezi și tu cum se îndreaptă lucrurile, Jane, n-avem ce face.

Eu și Doina, sora mea, rămâneam singuri acasă. Venea domnul învățător Oarză, domnul Olteanu - directorul școlii, domnișoara Leahu - viitoarea mea învățătoare. Și alții pe care nu-i mai știu. Parcă-l văd și acum pe domnul învățător Angheluță! Un om cu atât de mult bun simț, aveai impresia că se scuza mereu, fiindcă trebuia să îi chinuie pe părinții mei cu vorbele acelea îmbârligate numite "lămurire". Chiar și așa mic, înțelegeam, "miroseam" cu un nu știu al câtelea simț, că nu putea face altfel, l-ar fi dat afară de la școală.

Până la urmă Tata "s-a trecut". Se putea altfel? Au mai fost vreo doi care nu s-au trecut. Au beneficiat și de faptul că locuiau pe niște coclauri, aproape de pădure. Iar cei de la partid nu și-au mai bătut capul cu ei, au raportat 99,99% colectivizați și gata. Necolectivizații mai aveau în sat și faimă de țicniți. Ca să vă dați seama - pe unul îl chema Trăsnaie.

Când s-a trecut Tata la "colectivă", cam toți de pe ulița noastră au făcut-o și ei. "Dacă s-a trecut și dascălul, apoi..." Înțelegeți, vreau să spun că tata se bucura de stimă printre consăteni, avea autoritate morală.

La noi colectivizarea s-a încheiat chiar la sfârșit, în 1962, când autoritățile au declarat încheierea colectivizării agriculturii. "Măi - zicea un cunoscut pe vremea aceea activist pe nume Niculi (l-am văzut și eu la televizor prin anii '70), om tare aprig, de fapt un tâmpit, muncitor la Nicolina, care s-a "învârtit" după vremuri - căpoși mai sunteți. Nicăieri n-am întâlnit încăpățânați ca la voi. (Acum vorbele ieșite din gura acestui tâmpit au rezonanța unui elogiu.) S-a face colectivizarea la voi când s-o întoarce Bahluiul din loc".

Nu s-a întors apa Bahluiului, dar colectivizarea tot s-a făcut până la urmă. După o noapte de nesomn, legat la cap, s-a înscris și Tata. N-avea ce face! Se săturase de cota de carne, de impozitul "chiaburesc" și de toate celelalte. Lucrurile păreau acum mai bune. Poate că ați citit câte ceva despre acestea la Marin Preda, Nicolae Velea, Ion Lăncrănjan și alți prozatori. Dar ei au scris în timpul regimului Ceaușescu, așa că lucrurile erau spuse cu jumătate de gură, mai atenuat, cât permitea regimul să se spună (și asta doar în primii ani ceaușini). Bineînțeles, afirmau neopolitrucii, numai în anii '50 s-au făcut excese, bla-bla-bla, acum însă plouă în CAP-uri numai cu plăcinte și cârnați. CAP-urile erau însă o mizerie și pe vremea lui Ceașcă.