Între un 4-3 şi un 4-4, împietrit

Negreşit, fotbalul e doar un joc. O simt din ce în ce mai bucuros de miercuri, 23 aprilie, ziua cu cel mai frumos fotbal văzut de mine vreodată. Un fotbal în care golul s-a transformat din scop în modalitate de a exprima frumuseţi. E vorba, normal, de Manchester – Real, care ne-a aiurit definitiv între admiraţie şi invidie. Eu unul am fost invidios pe toţi aceia care s-au aflat pe Old Trefford şi au respirat aproape de pasele lui Zidane, i-au simţit răsuflarea lui Ronaldo şi tristeţea surâzătoare a lui Beckham. M-am uluit în faţa iscusinţei a 22 de muritori de a imita veşnicia, în cel mai frumos joc inventat vreodată. Prea multă exaltare credeţi? Păi şi de ce n-aş avea voie la ea, când n-am ştiut, după meci, dacă să mai deschid vreodată televizorul ca să privesc fotbal, sau dacă să mai urc în vreo seară treptele unei tribune de stadion? M-am exaltat copilăreşte şi continui să o fac, acesta fiind alternativa scuzabilă la împietrire. Pentru că după Manchester – Real, singura reacţie raţională ar fi fost să rămân împietrit, renegând orice are să urmeze, fotbalistic vorbind. Nu mă interesează clasamentele privind "meciul secolului", sau "din toate timpurile", fiind vorba aici de o clasificare sentimentală şi estetică, implicând emoţii, mirări şi neîncredere. Neîncredere că aşa ceva se poate întâmpla, că aşa ceva chiar se întâmplă, neîncrederea că eu chiar pot privi asta. Nu mă ruşinez de extazul acesta, de vreme ce mă enervez în faţa altor neputinţe. Aşa că retrăiesc de ceva vreme încoace fază cu fază acest joc, cu Ronaldo ieşind de pe teren în aplauzele a 50.000 de englezi, recunoscători şi ei că au putut trăi acest fotbal. Recunoscători, chiar dacă acest Ronaldo (care nu mai e fotbalist, e altceva, nu mă întrebaţi ce, că şi eu mă întreb şi habar n-am) a înscris de trei ori, împotriva visului de a învinge. Aplauze în picioare a primit omul care a aruncat în aer orice speranţă a lui Manchester. Nu e asta magie? Eu cred că e undeva aproape.

Alegând exaltarea copilăroasă în faţa împietririi şi hotărând că suport viitoare jocuri de fotbal, n-am ştiut însă la ce viitoare emoţii mă supun. O zi mai târziu după Manchester – Real, ca un boxer nerevenit încă după o serie rapidă şi scurtă la bărbie, mi-am luat inima-n dinţi şi am ales America de Sud, cumva pentru Ronaldo. Altcumva pentru Rubinho, un alt brazilian, despre care am auzit că se antrena cu câinii pe plajă când era copil, şi care în decembrie a adus titlul naţional pentru Santos. Santos, echipa lui Pele... Nacional Montevideo – Santos, în Copa Libertadores, a venit ca un upercut la ficat după seria din bărbie. 4-4! Şi ce 4-4! La 3-1 pentru brazilieni, în minutul 72, mă gândeam că e un fotbal plăcut şi pricepusem ceva din ceea ce în general aduc sud-americanii în Europa. La 3-3, în minutul 80, respiram greu şi mă gândeam dacă vineri s-o juca vreun meci, cu teama că n-am să mai rezist. La 4-3 pentru Santos, în minutul 82, resemnat renunţasem la orice întrebare. Când s-a făcut 4-4, în al cincelea minut de prelungire, am închis televizorul. Urma duplexul Lazio – Porto şi Boavista – Celtic, în semifinalele Cupei UEFA, dar nu mă mai interesa. Pentru o seară, fotbalul mă împietrise.