Lentoare şi tăcere. Pene albe, aspre şi tăioase, spulberate de briză. Nări ce adulmecă neliniştite aerul sărat, deasupra ochi ce zăresc peisaje închipuite. În retinele dilatate cineva priceput în astfel de treburi ar putea să desluşească privelişti de neimaginat. Poate artificii de bâlci chinezesc, scântei şi fum de la petarde, dragoni de hârtie roşie, cu boturile căscate, sau poate nu. Poate altceva sau nimic.
La o nuntă cineva tocmai sosit din Anglia îmi povestise de un minunat parc, aflat într-un orăşel al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Poarta mare de fier forjat era încuiată, în rest era înconjurat de un gard viu pe care n-ai fi putut să-l sari, de ţineai morţiş să intri acolo. Aveau acces, şi prin urmare chei potrivite, doar rezidenţii cartierului, precum şi bonele. Copiii îl evitau, plictisindu-i lipsa de distracţii evidente, fiind mult mai potrivit pentru adulţii leneşi din fire, pentru cei obosiţi din născare şi bunici ieşiţi la aer înainte de ceaiul de la ora 5. Gazonul era neobişnuit de moale şi de gros, pantofii se afundau în iarbă. Din când în când monotonia verde era spartă de rotocoale înflorate, dar altfel erau doar şezlonguri. Zeci, probabil peste o sută, toate îndreptate cu faţa spre lacul pătat cu lebede, la care tolăniţii se uitau zi de zi ca la televizor sau ca la o partidă de cricket. Mi s-a povestit că nu vorbeau între ei. Codul nescris al bunelor maniere de şedere în parc interziceau conversaţiile între şezlonguri. Unii priveau băltoaca albastră străbătută de păsările certăreţe, alţii dormeau sau pândeau cerul, să vadă avioane cu reacţie. Toţi îmbrăcaţi corect, decent, fără pantaloni fantezişti sau decolteuri necuviincioase.
Sunt curioasă dacă i-a fotografiat cineva. Îi "văd" pe tolăniţi cu spoturi puternice de lumină pe retine sau pe ochelarii de soare, afundaţi în pânza şezlongurilor, cu picioarele strânse, braţele în diferite unghiuri, pentru confuzarea privitorilor. Portretizaţi pe rând, toţi cei peste o sută, apoi împreună, undeva de sus. De pe o scară a naibii de înaltă, pentru că de pomi şi de stâlpi parcul s-a lipsit (sau poate că n-a avut niciodată?). Apoi, previzibil, fotografiaţi din spate, să se vadă în fundal lebedele albe de pe fâşia albastră. Verde, alb, albastru, culori predominante, nimic strident, ci dimpotrivă, rece şi sec, înfricoşător de rece.
Alte posibile fotografii, puse în scenă cu îngăduinţa unor figuranţi:
Un bătrân dedat crailâcurilor ce şade lângă piscină, cu şlapi de plastic albastru şi-un slip roşu, ridicol de strâns peste fesele ridate. Incomod pentru cei din jur a murit în faţa hotelului. Şapca albă trasă pe ochi nu păcăleşte pe nimeni. După ce trupul va fi debarasat, la fel ca şi paharul de suc, paiul, batistele de hârtie, şezlongul va fi mutat un pic mai la stânga, lângă un tufiş frezat, să pară că e altul nou. Cadru larg cu piscina, care să cuprindă trupul ofilit de pe şezlong, turiste tinere lângă, pregătite să sară în apă. Una ar putea fi surprinsă în aer, înainte de a sparge luciul apei cu mâinile întinse.
Altă imagine: doi chelneri eleganţi, amândoi oacheşi, au apucat cadavrul de câte o extremitate, şi-l poartă grav spre ieşire. Fundul roşu atinge dalele de piatră. Unul dintre şlapi va zăcea în partea stângă a fotografiei, căzut din piciorul mort care e dus spre dreapta.
O ultimă poză: şezlongul alb, gol, care afirmă îndoit că lipsa trupului ce fusese acolo înseamnă moarte. Absenţa elementului uman devine afirmaţie.
(va urma, săptămîna viitoare, a treia parte a manualului: "Cum se fotografiază vitrinele")