Manual de fotografie: Cum se fotografiază vitrinele

Soţ şi soţie, la braţ, uitându-se în vitrina unui magazin de artă. Femeia la tabloul din faţa ei, ascuns privitorilor, probabil o natură moartă. Fructe cu butelcă de vin, sau vază cu flori în culori grele, întunecate, de aşezat în sufrageria burgheză, deasupra canapelei înecate în perne de catifea. Soţul, hoţeşte, se uită lateral, unde e atârnat un dos şugubăţ de duduie goală. Fotograful a declanşat din magazin, prin urmare a surprins, fără să fie văzut, privirea pofticioasă a bărbatului, ce se opreşte exact pe curbele moi de deasupra picioarelor acoperite până la genunchi de ciorapi negri. Soţia îi vorbeşte despre tabloul din faţa ei, el se uită la nud, în fundal strada. În alt cadru, făcut în acelaşi magazin, o altă femeie, de data aceasta bătrână, se holbează indignată la dosul bombat. A dus mâna la gură, are ochii larg deschişi sub pălărie. Lângă ea, o trecătoare surprinsă în mişcare.

Preferatele mele sunt totuşi cu bătrânul vesel, cu pălărie şi ţigară, ce pare sincer bucuros să privească pe-ndelete nudul, probabil pentru că nu avea o nevastă atârnată de braţ, şi fotografia cu poliţaiul care se uită mai cu fereală, cumva demn şi morocănos sub chipiu.

În anii '30, Brassai a fotografiat la Paris, noaptea, o vitrină ce expunea piese delicate de lenjerie muierească, privite de un tânăr cu candoare şi obrăznicie în acelaşi timp. Probabil încerca să-şi imagineze cum ar fi arătat acele danteluri complicate pe cărnuri calde de femeie. Erau corsete cu şnururi de strâns la spate, ce le făceau domnişoarelor talii viespe, bucăţi de mătase, de acoperit părţile ruşinoase, funde şi fundiţe şi jartiere, probabil albe şi roz, nu avem de unde ştii, fotografia fiind în sepia. S-a distrus parţial, lipsind o bucată din carton, dar nu cât să-şi piardă poezia. S-a păstrat şi zâmbetul larg al privitorului, în mod sigur oale şi ulcele acum, într-unul din cimitirele pariziene. Dar pe hârtie, de peste 80 de ani râde cu încântare în faţa dantelurilor.



Desigur, pot fi date multe exemple. Îmi vine acum în minte o fotografie publicitară făcută de Dennis Stock, în 1990. O superbă vitrină de brutărie. Franzele aşezate soldăţeşte în geam (le bănuiesc crocante la coajă) deasupra lor colaci împletiţi, şi toate acestea îngrădite de chenarul verde de lemn al clădirii. În dreptul uşii închise, două picioare feminine, surprinse în mişcare, cu pasul din urmă gata de a trece în faţă, anticipând momentul când trupul femeii ar fi urmat să treacă pe lângă vitrină.

Unul dintre personajele Braşovului, este un poet orb, Petre Bucinschi. Nu e cunoscut pentru versurile şi picturile sale abstracte, făcute pe pipăite, ci pentru că des, în drum spre câte o cafenea, trece pe lângă vitrine pe care cu ani în urmă le decora. Pe vremea lui Ceauşescu punea creveţii la vedere, cutiile de conservă, câte un car alegoric şi flori de carton şi staniol. Într-o zi a orbit brusc, fără o cauză aparentă, şi-a trebuit să renunţe la slujba sa.

Scenă văzută într-o seară, în aprilie 2006, de pe trotuar într-un magazin de instalaţii sanitare. Un bărbat şedea pe un scaun. Scaunul era în faţa unei cabine de duş. Bărbatul se uita fix la robinet, sau cel puţin aşa părea din afară, la prima vedere. Uitându-mă mai cu atenţie, am putut să desluşesc un mic ecran de televizor încorporat în cabina de duş, şi cum era meci de fotbal, m-am dumirit de ce acel om, probabil vânzătorul, stătea seara mult după terminarea programului, cu ochii pironiţi lângă un robinet. Fotografiată din afară, scena ar fi părut absurdă, urmuziană.



În timpul sărbătorilor de iarnă vitrinele sunt doldora de Moş Crăciuni dolofani, de oameni din zăpadă artificială, reni şi îngeraşi meniţi să le şoptească copiilor să-şi lipească nasurile de geamurile îngheţate. Probabil s-au făcut sute şi sute de fotografii cu capete încăciulate, de toate culorile, aliniate în faţa unor urşi uriaşi de pluş, Pokemoni şi roboţi teleghidaţi, jucării despărţite de micile mâini pregătite de înhăţat, doar de către un geam subţire, aburit pe-alocuri.

Primăvara, înainte ca manechinele de plastic să fie îmbrăcate cu colecţia de vară, sunt dezgolite în văzul tuturor. Multe rămân aşa câteva zile, pentru aţâţarea damelor bătrâne, strâmbătoare din nas, şi hazul puştanilor ce în trecere îşi aruncă ochii pe sânii artificiali. Apoi cu vremea nimeni nu mai bagă în seamă femeile nude de plastic, banalizându-se.

Pentru a atrage vizitatorii, câţiva tineri artişti din Braşov s-au aşezat în vitrina galeriei, pozând nemişcaţi ca nişte statui.



La Amsterdam sute de prostituate ademenesc trecătorii din vitrinele bordelurilor. Dezlănţuite sau posace, şed în spatele geamurilor acoperite de rufărie roşie cu pene, de piele neagră cu ţinte, de rotocoale găurite cât să iasă sfârcurile la înaintare. Fesele goale aflate la o distanţă de juma de braţ de trecători, sunt gata de-a fi pipăite contra cost, pleznite, biciuite sau linse, depinde de poftele bolnăvicioase ale celor intraţi în localurile de pierzanie. Fotografii slabi din fire îşi vor îndrepta obiectivele mai lungi sau mai scurte pe părţile bombate ale damelor, ignorând decorurile, mâinile turiştilor fără bani înghesuite în buzunare, picăturile de ploaie lipite de vitrine, broboadele de sudoare de la subţiori, pietrele de caldarâm. De fapt ignoră orice s-ar desprinde cu un milimetru de corpurile vânzătoarelor de plăceri.



Scriitoarea Dubravka Ugresic, din fosta Iugoslavie, povesteşte în "Muzeul capitulării necondiţionate" despre o anumită vitrină de la grădina zoologică din Berlin. O vitrină admirată şi cercetată de mii de oameni, în care sunt adăpostite (sau erau) obiectele găsite în burta lui Roland, leul de mare decedat la data de 21 august 1961.

Am numărat 36 de lucruri sub sticlă, se prea poate să fie unul în plus sau în minus. Nu le-am zărit cu ochii mei, doar le-am citit numărând cu degetul cuvintele care le reprezentau. E vorba despre o brichetă roz, un creion de lemn, o cutie de bere (Pilsner, 0,33 l), o cutie de chibrituri, un papucel de copil, o broşă metalică sub formă de pudel, patru beţişoare de îngheţată, un mănunchi de chei şi multe altele care nu-mi vin în minte acum. Dubravka Ugresic (oare cum se pronunţă?), spunea că "mai degrabă încântat decât uimit, vizitatorul stă în faţa exponatelor neobişnuite ca în faţa unor descoperiri arheologice".

Eu n-aş spune că erau prin ele însele neobişnuite, o brichetă roz e în mod cert o brichetă roz, n-ar stârni reacţii decât poate la un fumător înrăit, care tocmai a descoperit că a rămas fără gaz în a lui şi că n-are chibrituri prin preajmă. În acest caz, dependentul de tutun s-ar gândi ce frumos ar fi să poată băga mâna în carte, să scoată dintre înşiruirile de cuvinte bricheta roz, să-şi aprindă ţigara, ca apoi s-o returneze îndesând-o la loc, de nici scriitoarea şi nici tipografii să nu-i poată băga de seamă lipsa. Dacă s-ar întâmpla o asemenea faptă în realitate, da, am putea spune că este vorba despre o brichetă Neobişnuită.

Bricheta nedigerată, broşa sub formă de pudel, brăţara de damă şi busola, toate obiectele înghiţite de Roland, pot însuma subiectul unei serii fotografice. Ar fi fost fascinant, cred, dacă un fotograf intuitiv, s-ar fi prezentat în prima zi la porţile grădinii zoologice din Berlin, în prima zi în care fusese adus Roland. Cu aparatul pregătit să imortalizeze primele clipe de buimăceală, primii peşti înghiţiţi acolo (probabil merluci congelaţi), primii copii care s-au apropiat în fugă, târându-şi părinţii de mâini, pentru a-l arăta cu degetul.

Evident, nu, şi primele obiecte ajunse în preajma lui Roland (aruncate sau scăpate de către vizitatori). Noi-nouţe până să-i ajungă în bot şi-n pântecul lucios. Era vorba şi de un mănunchi de chei. Mă întreb cum a intrat în casă proprietarul / proprietara lor. Să zicem că a văzut unde i-au dispărut cheile, însă normal că şi-a dat seama că n-ai cum să le scoţi cu uşurinţă din burta unui leu de mare, fie el şi captiv. Doar dacă îngrijitorii l-ar fi îndopat cu peşti umpluţi cu purgativ. Dar nu cred că s-a întâmplat aşa ceva. Prin urmare, fotograful care a văzut scena, ar fi putut să-l urmărească până acasă pe păgubit. Să declanşeze în momente diferite: când omul a ajuns în staţia de autobuz, când s-a urcat, a coborât, în timp ce încerca să spargă uşa casei cu umărul - surprinzând neapărat şi grimasele - sau poate când s-a cocoţat pe burlan, plănuind să se strecoare în locuinţă prin fereastra de la etaj, uitată deschisă în mod salvator. Şi căzătura pe stratul cu lalele, mâinile răşchirate pe iarbă, julite, fără îndoială că ar fi putut fi fotografiate. Iar la sfârşit n-ar fi trebuit să lipsească o poză cu Roland moţăind satisfăcut la soare. Sătul. Pozele ar fi întregit expoziţia adăpostită în vitrină.

Un medic braşovean, pensionat, colecţionase de-a lungul anilor obiectele înghiţite accidental de micuţii săi pacienţi. Le-a expus într-o vitrină, la el acasă, şi, din câte ştiu eu, nimeni nu s-a interesat până acum să le ceară pentru o altă expoziţie, de data aceasta publică, şi nu privată. E vorba despre bănuţi, degetare minuscule, bucăţi neidentificabile de plastic, ace de siguranţă, nasturi de sidef, bile de sticlă, mărgele, perle, pietre semipreţioase. Toate aceste obiecte le-ar fi putut provoca moartea. Fleacuri. Aşa par toate acum, ştiind bine că un domn X-ulescu, în vârstă de 23 de ani să zicem, ar fi putut să moară sufocat la el în pătuţ, în urmă cu două decenii, pentru că a apucat cu degetele un nasture şi l-a băgat în gură. Dacă ar fi murit, ar fi fost o tragedie, iar acel minuscul obiect de sidef s-ar fi transformat în dovada neglijenţei părinteşti, sursă permanentă de învinovăţiri reciproce. Însă ştiind că a supravieţuit copilul, nasturele a rămas un simplu nasture, expus în vitrina unui medic excentric. Eventual ar fi fost interesant de aflat ce profesie şi-a ales la maturitate. Poate că la fel ca într-un roman, tânărul rămas cu sechele dar în acelaşi timp fascinat de obiectul fostei sale suferinţe, s-a apucat într-o zi de negoţ cu nasturi, ace şi papiote.

P.S.: A se observa ca fotografiile mele cu vitrine sunt mult mai fade decât cele descrise. De unde se poate trage concluzia că cine nu ştie să facă fotografii geniale le povesteşte.