Al doilea vinde pe Internet resturi putrezite culese din gropile de gunoi din Sao Paulo. Fiare interesant contorsionate, ruginite, păpuşi dezmembrate, fotografii rupte, cărţi mai mult sau puţin întregi, în portugheză şi spaniolă, coji de banane şi paiete, sutiene murdare, proteze dentare, rame de ochelari, cd-uri zgâriate, castroane, furculiţe, seringi, bandaje folosite, lanterne sparte, şlapi, umbrele, şepci, certificate de naştere şi de deces, legitimaţii uzate, cârje, pături, tuburi storcite de pastă de dinţi, creme, unguente, oase de peşte, gâtlejuri de găini cu tot cu capete.
Fireşte mai mulţi artişti au expus în respectabile galerii resturi menajere, la modul frust sau dimpotrivă, amestecate într-un amalgam duhnitor.
Un personaj închipuit de Paul Auster, în Trilogia New York-ului, culegea nimicuri de pe stradă, resturi de nebăgat în seamă chiar şi de către cerşetori. Rahaţi uscaţi de câine, clame ruginite, ambalaje, hârtii boţite şi zeci de mii de alte prostii, pe care le strângea în geantă, le ducea apoi la hotel pentru a le studia cu atenţie şi a le da nume, inventând cuvinte corespunzătoare, greu de pronunţat şi de înţeles. Pentru profesorul cu mintea dusă pe alte coclauri, New York-ul era "un depozit inepuizabil de lucruri sfărâmate". O groapă imensă de gunoi care îl aştepta pe el pentru a fi botezată cum se cuvine.
Înjghebările de putreziciuni pot fi subiecte la fel de interesante ca şi lucrurile noi nouţe ieşite din fabrică. La urma urmei gunoaiele la origine au fost obiecte sănătoase, pe care le ţineam în casă, prunele storcite au fost fructe prinse de crengile pomului, bune de înfipt dinţii în pulpele lor, hârtiile mototolite şi cartoanele jegoase fuseseră cărţi de poveşti, romane sau manuale de fotografie, cutii de praline sau de biscuiţi, iar mai înainte de asta au fost copaci cu frunze, cuiburi şi gângănii. Aşa cum un cadavru întins pe masa rece de la Morgă, fusese înainte om viu, care vorbea şi zâmbea, înjura sau glumea, se plimba, plăcându-i, probabil, să fie pozat pentru ca cei dragi să nu-l uite după ce va fi băgat în groapă. Fotografiile rupte, îngălbenite, găsite la coş, înainte de a fi aruncate acolo erau lipite în albume, printre alte zeci de portrete alb negru sau color. Capetele de hârtie desprinse brutal de trupurile mate sau lucioase arătau cu totul altfel când făceau parte dintr-un întreg, dintr-o fotografie de grup făcută în vremuri fericite.
Într-o zi, în drum spre staţia de autobuz, am călcat pe stradă peste bucăţele mici de hârtie răsfirate în lungul a câţiva metri, până la ghena din spatele blocului. Erau poze alb negru, de familie, toate rupte cu furie, altfel nu-mi explic cine ar fi avut răbdare să le fărâmiţeze în asemenea hal. Cu greu ai mai fi găsit un cap coafat permanent, cu mărgele la gât, o cutie de table întreagă, aşezată pe iarbă, nuntaşi pe care să-i recunoşti dacă le-ai vedea chipurile, vârfuri de brazi şi colace, sticle de bere întinse a noroc sau zâmbete care să nu fi fost brutal retezate pe mijloc. Pe unul dintre tomberoane, mai exact pe resturile de varză, coji de ceapă şi oase de peşte, erau ordonat aşezate, ca la expoziţie, trei fotografii mari, ca din acelea de pus pe perete. Evident, scăpaseră din mâinile celui sau celei care rupsese restul. Poze de nuntă, cu mire şi mireasă din anii 70, după coafură, tineri zâmbitori atunci. Ea arăta ca o croitoreasă cumsecade şi fâşneaţă, sau poate poştăriţă, el ca un strungar harnic. Sau a lăcătuş, nu sunt sigură. Pot să fac doar presupuneri.
(va urma, săptămâna viitoare, a cincea parte a manualului: "Cum să fotografiezi Polul Nord / Sahara")