Manual de fotografie: Cum să fotografiezi Polul Nord / Sahara

Polul Nord nu ţi-l recomand. Vei merge zgribulit cu degetele degerate, ba chiar şi cu ţurţuri atârnaţi de urechi şi nas. Apoi sunt urşi polari cu aburi la bot, care te vor confunda cu o focă ceva mai mare şi mai proastă, care nu ştie să se scufunde la timp într-o copcă salvatoare. Vor urmări se te bage în burţile lor. Dacă le vei scăpa din gheare, deşi nu cred, vei da în ninsoare peste multe baze de cercetare, cu internet, DVD-uri, televizoare şi telefoane prin satelit, haite de husky, eschimoşi, americani şi ruşi, afişe cu Paris Hilton, lipite în toaleta, mâncare la microunde în bucătăriile nichelate.

Încercând să te îndepărtezi de civilizaţie, vei sări din gheţar în gheţar, alungând pinguinii dacă îţi vor sta în cale. Ştiu că aşa vei face. Cu dezgust vei întoarce spatele eschimoşilor care îţi vor zâmbi prietenos, încercând să te îmbie cu un peşte congelat, culcuş în igloo şi copite de ren. Te vei uita nedumerit cum îşi freacă între ei nasurile, chicotind. De teamă să nu se atingă cineva şi de al tău, o iei la goană. Ajuns la capătul unde globul pământesc se bombează, preţ de câteva clipe vei putea să fotografiezi pustiul. Apoi vei da peste steaguri americane.



O mulţime nevrednică privirii se poate înfăţişa în faţa ta la un moment dat, tocmai când aveai de gând să fotografiezi pustiul. Se prea poate să te fi trezit înaintea soarelui şi-a cocoşilor, special ca obiectivul să nu zărească suflare de om, dar n-are a face asta, soarta e crudă uneori, chiar şi cu fotografii cei mai buni.

Te duci până în Sahara, cu un rucsac burduşit cu aparate, pâine uscată, trepied agăţat de spinare şi bidoane cu apă pentru trei zile, sac de dormit, bocanci, spray paralizant de înţepenit leii de dinainte de pustiu, scorpionii şi alte lighioane de pe Discovery şi Animal Planet. În faţă nisip. În spate tot nisip. La dreapta dune. La stânga tot nisip. Aparatul pe trepied, buzele uscate, inima cât un purice cuprins de nerăbdare. Înghiţi în sec în timp ce-ţi tremură picioarele. Răsare soarele! Încerci să-l eviţi, pentru că nu vrei nuanţe trandafirii în pozele tale.

Când să declanşezi, în faţa obiectivului se iţeşte un cap scuipător de cămilă. Pe dânsa un beduin, doar cu ochii la vedere, în spatele lui alte capete şi picioare de cămile. Fireşte, mulţi ar fi sărit de-un cot de bucurie pentru o asemenea pleaşcă. Prezenţele umane dau bine în fotografii, însă tu, îţi reamintesc, doreai să fotografiezi pustiul. Cred că eşti de acord cu mine când spun că apariţia unor fiinţe bipede şi patrupede cocoşate exclude pustietatea. Dacă ai mai fi stat câteva ore, s-ar fi întunecat peste ei, prin urmare nu i-ai mai fi văzut, şi neexistând trupuri la vedere, ai fi putut să-ţi spui că eşti singur în Sahara, undeva unde sunt doar dune de nuanţa budincii de caramel.

Ţâfnos îţi bagi aparatul în rucsac, arăţi spatele stricătorilor de fotografii, întorcându-te în civilizaţie, la aeroport.