Vara în care nu m-am uitat în urmă cu furie

Am ales să plec în vacanță singură. Am vrut să văd cum e să fiu doar eu cu mine. Am plecat din țară fără să mă uit înapoi. Dacă m-aș fi uitat în urmă cu furie? Era suficient cât aveam de văzut în mine. Nu mai avea loc nimeni și nimic. Colecționam deja de ani de zile emoții. Lucruri nespuse, hățișuri în care cu greu nu m-aș fi pierdut. Cotloanele în care nu intrasem de o vreme erau prăfuite de atâta liniște. Trebuia să tulbur apele, pentru ca mai apoi să se limpezească de la sine. Am plecat fără așteptări. Mă doream doar dusă odată, ieșită din freamătul orașului. Nu mă mai auzeam. Eram prea mulți. Și toți vorbeam deodată. Facem asta de ani buni. Suntem orbi de cât vorbim fără să ne ascultăm. Unii pe alții. Pe noi înșine. Am numărat zilele până la plecare, așa cum Bjork își numără cei o sută șapte pași pentru a vedea în întuneric. La un moment dat, m-am întrebat dacă fac bine ce fac. De ce nu? Doar nu plecam cu o atitudine colonială. Din contră, simțeam constanta retoricii în care Friday ne colonizează pe noi toți. Poate am fi fost mai buni dacă s-ar fi întâmplat așa. S-ar fi păstrat tradiția respectului față de credințele celuilalt, o ordine interioară netulburată de ignoranța unui exterior ce își arogă supremații alchimizate în propria-i imaginație.

Am căutat o zonă caldă, care să mă primească necondiționat. Așa cum sunt. Fără să avem pretenții una de la alta. Nu aveam de unde ști cum sunt oamenii, dar le-am dat credit, a priori. Și ei mie. Ne-am întâlnit și ne-am plăcut. Fiecare în parte purta povara unui eu înăbușit în stigme sociale. Ne-am recunoscut fără să ne fi cunoscut. Am stat de vorbă și am râs. Ba mai mult, ne-am spus secrete, siguri de discreția celuilalt. Ne-am făcut complimente lipsite de nevoia unei copii replicabile. Am stat pe malul mării și doar am privit. Cât am avut nevoie. Până am simțit că m-am săturat. Când nu am mai putut s-o văd, m-am hotărât să mușc din ea. Știam că și ea va face la fel. Ne era poftă și eram curioase să vedem ce gust avem. Ea, sărată, bună de pus în bucate, pentru a-i dovedi împăratului că fiica cea mică l-a iubit cu adevărat. Eu, cu un iz continental, dar amestecată cu de toate. Un balcanism pe care l-a recunoscut de cum am pus piciorul în ea. Am crezut că mă va scuipa afară după trei zile. Dar nu. M-a lăsat să îmi văd de treburile mele. Teritorială, din când în când îmi reamintea că nu putem aduce în discuție raportul de putere. Poate doar pe cel de feminitate. Dar și despre acesta mi-a vorbit cu o atitudine condescendentă. Cu o eleganță aparte, conștientă de mrejele în care-i pici, și-a asumat statutul patrician pe care zeii i l-au dat.

În vara în care am ales să plec singură din țară m-am înfruptat cu nesaț din mâncăruri simple, locale, pe care le găseam la taverne retrase, deloc ochioase. Mergeam mult să ajung la ele. Cu toate astea, fiecare pas a meritat. Vopseaua de pe scaune era dusă pe alocuri, iar lemnul cariat. Mesele erau ușor îngrămădite, dar locul îi primea pe toți care voiau o bucată din musacaua făcută de Maria. Ciudat cum spațiul se dilată în funcție de spiritul care îl guvernează. Lumea întreagă se aduna acolo și, deși nu vorbea aceeași limbă, era ademenită de limbajul universal al omului care știe să dăruiască. Eram convivi ai unui corn al abundenței ce venea direct din sufletul femeii care întâi gătea, ca mai apoi să treacă pe la fiecare masă să salute și să-și exprime bucuria că i-ai trecut pragul. Tot ea îți aducea nota de plată. După ce calcula, căuta prin ochelarii cu rame negre, ce să taie de pe ea ca să îți lase ceva din partea ei. Nu se uita la preț. Aleatoriu, spunea că băutura e din partea casei. Sau ardeii iuți, din care îți aducea un castron plin, să te saturi. Sau salata. Pentru Maria plata era înzecită văzându-te mulțumit. Știa că nu pierde nimic. Din contră, doar așa își putea manifesta latura trismegistă.

Pe Manolis l-am cunoscut la terasa de pe plajă. Bărbat frumos, carismatic, gata să mulțumească fiecare client, Manolis nu avea nimic din tumultul interior al celuilalt Manolis, al lui Kazantzakis. Simplă omonimie și atât. Vorbea engleză și germană, dar îți mulțumea în franceză. Tot ce îți oferea era spesial. Mi-a spus că e actor. Nu l-am crezut până în ultima zi, când mi-a arătat pe internet că joacă în filme. Când a auzit că plec, mi-a pus pe masă un fir de busuioc, rupt din ghiveciul de lângă copacul ce a avut loc pe terasă, pentru că era acolo dinaintea ei. Apoi, pe rând, mi-a adus un trandafir roz, înflorit, și un boboc de trandafir roșu, gata să plesnească în dorința-i de viață ce tocmai îi fusese curmată. Mi-a spus să nu mă grăbesc, să comand când simt. Îi văzuse și pe alții plecând. Din respect pentru despărțirea ce urma, s-a retras discret, să am timpul meu cu marea de care nu m-am mai apropiat, ca să nu sfâșii și ultima parte din mine pe care, din egoism, am pitit-o în ungherul ființei neștiut de nimeni.

Am ales să plec în vacanță singură. Am vrut să văd cum e să fiu doar eu cu mine. Am vrut să văd dacă mă mai recunosc în polifonia de voci care devenisem. Raporturile numerice s-au dovedit a fi armonice. La fel și muzica. În conformitate cu mărimea și viteza de mișcare a sferelor. Timpul nu s-a grăbit. Mă uit în urmă cu recunoștință. Osborne e minunat, dar mie mi-a trecut furia.