Ultimul drum

Ultimul drum - așa se zice. Așa se zice poetic în loc de înmormântare. De fapt, niciodată nu este ultimul. Niciodată, nimic nu este ultimul. Așa ni se pare. Tu crezi că, dacă dai obolul popii, dispare o lume odată cu tine. Ei, bine, nu dispare! Îmi vine să și râd. Nu se schimbă lumea nici cu atâtica, nici cu un fir de păr prin moartea ta. Crăpi și gata! Soția, desigur, regretă, copiii, unele rude, dar atât și pe puțin timp. Să nu te aștepți să te bocească veșnic. Nu o vor face. Și nici nu vrei asta, cinstit vorbind. Ne place, probabil, să acoperim totul cu vorbe mari. Dar lucrurile sunt atât de simple! Cum am auzit în copilărie doi bătrâni, basarabeni amândoi, vorbind auzind clopotele de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: "Uite, când moare Dej, știe toată țara și-i bat clopotele la toate bisericile, cu toate că nu cred că o călcat vreodată în biserică. Când am să mor eu, n-o să știe nici oamenii de la Goroni (Goruni, satul de peste deal).

După ce ieși pe poarta bisericii (dus de alții, desigur), o iei la stânga pe sub tei. Sunt nouă. Erau mari și când erai copil. Acum sunt groși, cam ciuntiți, cu crengile tăiate ca să nu atingă rețeaua electrică. Dacă ai noroc să fie în mai-iunie, adică atunci când înfloresc teii, e o minunăție. Bineînțeles, tu, fiind mortul, adică personajul principal al acestei piese cvasi-funebre, nu mai simți mirosul îmbătător. Pentru prima și ultima dată. Așa că, fiind culcat în sicriu, cu picioarele înainte, cu costum nou și, eventual, cu vată-n nas, ca să nu ți se scurgă din nas tot felul de lichide puțicioase, ești dus pe sub tei. Oamenii vin din urmă, împingându-se unii în alții, împiedicându-se de rădăcinile teilor de lângă gard, care au ieșit din pământ la suprafață. Căci, se vede treaba, teii n-au de gând să moară. Se încăpățânează să se țină în rădăcini. Sărăcanii se ațin după "poduri", pe care femei agere le dau celor stabiliți de dinainte de rudele mortului. "Podul", care e format de obicei dintr-o haină învelită în celofan, este însoțit de un ștergar, de un colac și de o lumânare: "Să fie de sufletul lui Cutare", spune femeia înmânând pomana. "Bodaprosti", zice cel miluit și gustă din colacul pe care au curs picuri de la lumânare. Unele femei varsă câte-o lacrimă pentru cel mort.

Bineînțeles, totul este însoțit de dangătul clopotelor, care acum tare mă enervează câteodată. Locuind aproape de biserică, mă abat "cu ispita de la trebi". În fine trecem peste. Mortul este însoțit de popă și de dascăl care cântă cântările lor de înmormântare. Copiii cască gura la odăjdiile strălucitoare ale popii. Și la moșul ăla cu fața golită de sânge care stă în sicriu cu mâinile pe piept. Rudele și câțiva săteni, de obicei cei în vârstă, cărora acuși li se va "cânta teleanca" și lor, însoțesc pe cel dus pentru vecie. Sigur, există și morți, mai bine situați pe scara socială sau mai bogați care sunt înmormântați cu pompă mare. Sau câte un moș cu fii și fiice sus-puși la târg. Dar totul este atât de mincinos. Sentimentul pe care l-am căpătat de ani de zile, căci toți morții "trec" pe la poarta noastră - este inutil totul. Cum spunea socru-meu: "Poate să mă arunce și la câini, că tot degeaba."

La fântâna "de la biserică" o cotești iarăși la stânga, spre cimitirul, care este destul de aproape. Fântâna are o treucă de tablă groasă acum. Pe vremea copilăriei mele treuca (troaca) era făcută dintr-un trunchi scobit de stejar. În treucă se turna apă pentru vite. Apa era scoasă din fântână în ciutura de lemn de la cumpănă. Azi nu mai este cumpănă, nici ciutură, ci un lanț, la care fiecare căruțaș leagă (să zic mai pe domnește - atașează) o găleată de la căruță. Oamenii de la blocul din apropiere și cei din mahala nu mai au nevoie de apa de la fântână - au apă curentă. Înainte era mult noroi și urme înfurcate de animale în jurul treucii. Azi, când treuca este făcută la marea știință din tablă vopsită în roșu, sunt mai puține urme de animale, pentru că și animalele sunt mai puține. Câțiva cai, viței și tot mai puține vaci an de an. De ce să te mai silești să ții vacă, dacă laptele și carnea le poți cumpăra de la magazin - își zic oamenii. Așa gândește orice consătean, chiar și cei mai în vârstă. La drept vorbind, cam așa gândesc și eu. Sigur, mai sunt câțiva oameni care așa s-au învățat și se încăpățânează să țină în continuare vite. Vezi câte-o băbuță cu jordia în mână mânând văcuța - sufletul ei. Vorbește cu ea ca și cu un om.

Asta până ce-ți vine ceasul să fii dus pe deal. Unii se zbat să-și facă un mormânt mai ocoș, cum se zice pe ungurește, adică mai iscusit, mai inteligent. Dar cui folosește? O proastă de aici din Tomești (dar e venită pe meleagul ăsta) a intrat în conflict cu popa ca să-și facă mormânt la poarta de intrare a cimitirului. Voia ea să-și înmormânteze părinții mai "ocoș", cum spuneam. Popa a zis până la urmă mai necreștinește: "Dă-o dracu de nebună, că nu știe să intre în rândul oamenilor". Până la urmă a murit și ea. Era asistentă medicală. N-o mai știe nimeni. Nici măcar nu are cine îi îngriji mormântul.