Apă neagră

Nu apa o speria, ci culoarea ei. Textura. Intrase în ea până la genunchi și o privea cum se scurge, uleioasă, de-a lungul coapselor stropite, în dâre negre și vâscoase. Se aplecă și o luă în pumni. Băltea puțin, inserându-se între liniile palmei, mai mult a vieții, parcă, apoi se risipea printre degete, în jos, prelingându-și șuvoiul întunecat către apa de dedesubt. Riscă un pas mai încolo. Fiind neagră, nu-i putea ghici adâncimea. Nici pericolul. Era călduță. Nu făcea valuri, nu respira, nu expira. Doar băltea.

Întrerupsese medicamentația de patru zile și se mândrea că, până acum, nu se activase niciun simptom al bolii. Nimeni nu o privea suspicios și era tratată ca un om normal. Normal? tresări ea. Cine stabilea ce e normal? Dacă, de fapt, toate lucrurile erau anapoda și ea le vedea normal? Dacă celorlalți le era doar milă de ea și se comportau ca și când ce făcea ea era firesc și în ordinea lucrurilor? Dacă atunci când mâncase ou, la micul dejun, acesta era chiar roșu, cum îl vedea ea, și nu alb cu galben cum se forța să se educe să-l vadă? Ce anume din felul ei de percepție ar fi fost deformat, de vedea lucrurile altfel decât sunt? Și dacă, totuși, e normală și sănătoasă și lipsa medicamentelor îi făcea tocmai binele pe care îl spera? Și, dacă apa, totuși, nu era neagră? Hotărî să afle.

Ieși tiptil, în picioarele goale, pentru a nu fi auzită de cei din camera alăturată, și ieși pe hol. De-a lungul coridorului se prelinse în cea mai mare liniște, pitindu-se după vreun colț, ca să nu fie văzută de vecinii care mai apăreau plimbându-se cu toții, agale, pe același coridor. Nu se ștersese pe picioare și apa își prelingea picăturile întunecate pe coapse, pe tălpi, lăsând dâre întunecate în urmă-i. Nu aluneca pe ele, deci uleioasă nu era, constată ea cu surprindere și-și înăbuși din nou o pornire de mândrie pentru judecata ei logică. Pereții verzi ai coridorului își curmară vopseaua în dreptul unei încăperi în jurul ușii căreia varul era scorojit. Urme de unghii se vedeau peste tot, în jurul ei, dar ea nu le băgă în seamă. Ciocăni sfioasă și o voce stinsă îi oferi permisiunea să intre.

Femeia era întinsă pe pat, nemișcată, învelită până în gât cu un cearșaf alb. Nu se miră, căci, de câte ori o vizita, o aștepta astfel. Rareori o găsise în altă parte, decât în pat. Închise prevăzătoare ușa, părea să nu fi fost văzută de nimeni. Privi în jos, la urmele negre lăsate de propriile tălpi și chicoti nervos. Se așeză pe scaun lângă femeia din pat și așteptă în liniște câteva clipe. Avea înfășurat în jurul capului un fel de ham și-și aminti de genul acela de chingi pe care condamnații din Culoarul morții al lui Stephen King îl purtau pe cap în timpul execuției. Se împăună din nou, cu mândrie. "Până și asta-mi amintesc!", se înveseli rotindu-și bine dispusă privirea în jurul apartamentului colegei. Era, de fapt, numai o cameră cu baie. Ca a ei. Nicio bucătărie, nici hol, iar geamurile cu gratii. Rămase o clipă dezorientată încercând să-și amintească cum își gătise ea, de dimineață, oul acela roșu, dacă nu avea baie. Nu-și aminti. Patul scârțâi când femeia din el încercă să se miște și-și reaminti de ce venise aici. Ce toantă era! Ar fi trebuit să ia puțin din apa neagră din cadă, într-un pahar, să i-o aducă. În loc de asta, ridică piciorul până în dreptul feței ei, ca să-i arate dârele negre și câteva picături rămase în jurul gleznei.
- Ei? Ce culoare are apa?
"Spune că neagră spune că neagră spune că neagră spune că neagră", își pironi ea privirile în ochii bolnavei, încercând să-i muleze răspunsul după gândurile ei. Femeia din pat o privi lung, cu ochi stinși. Citi puțină surprindere în ei ("eh, aș fi un psiholog bun", continuă ea să se mândrească cu ceea ce presupunea că vede sau surprinde pe fața femeii) și-și apropie mai tare glezna de fața acesteia. Așteptă în liniște contemplarea părții de jos a piciorului ei, cercetarea lui îndelungată, suspinele din răstimpuri, respirația abia auzită, dar ușor sacadată și, în sfârșit, buzele părură că i se mișcă. Își apropie urechea de gura femeii ca să audă marea confirmare.
- Ești nebună, șopti ea. Ești nebună. Ceru-i albastru, ou-i galben, pereții-s albi, sora mea m-a internat aici cu forța, iar apa nu are culoare. Du-te și ia-ți pastilele.

Mă scutur nedumerită. Cum să mă interneze cineva într-un apartament? "E nebună", concluzionez. "EA e nebună", dar nu-i spun. Mă ridic să plec nesigură și neliniștită înapoi în camera mea. O femeie îmbrăcată în alb apare în pragul ușii, îmi zâmbește cu duioșie când mă vede și-mi dă niște papuci. Apoi mă îndrumă cu blândețe înapoi, spre camera mea. "E femeia de serviciu", îi zâmbesc și eu și mă las dusă înapoi. Îmi dă niște pastile, cred că vede că mă doare capul și mă prefac că le iau. Trece și fără, mereu a trecut.

Mă așez în pat cu grijă să nu pătez așternuturile albe de negreala apei și aștept să mă ia somnul. "Sper să visez din nou câmpia aia cu flori albastre. Și să zbor pe deasupra ei. Și să jumulesc păsările. Și să-mi fac o coroană de pene. Și să ating soarele, precum Icar. Și să scap de culoarea albă. Urăsc albul. Am să-i spun mâine, femeii de serviciu să-și pună un halat albastru pe ea. Cu flori galbene pe guler", chicotesc înainte să mă apuce somnul. Strâng perna între mâini, fără să bag de seamă că, printre degete, se scurg cele patru pastile pe care m-am prefăcut că le iau.