Textul acesta a fost scris în cadrul unui proiect câștigător al concursului organizat în 2021 de Teatrelli pentru spectacole-laborator. Textul a fost scris ținând cont de anumite date tehnice deja existente: folosirea căștilor binaurale, astfel încât tot spectacolul să se audă în căști (unul dintre actori să poarte microfoane în urechi, iar spectatorul să aibă astfel senzația că urechile actorului sunt ale lui). Din acest motiv, actorii vorbesc foarte încet în timpul spectacolului, iar distanța dintre ei și public trebuie să fie suficient de mare astfel încât dialogurile să nu poată fi auzite decât în căști.
La scrierea textului, mi-am imaginat că se pot crea, prin sunet, diverse layere, memoria, teama, dorul. Că putem aduce sunete înregistrate, frânturi de piese muzicale, sunete din jurul nostru pentru că mintea noastră așa funcționează.
Pentru că textul a fost scris pentru o tehnică deja existentă, păstrez toate indicațiile în acest sens, deși îmi imaginez că, sonor, se pot face mult mai multe lucruri, fără însă a ști de fapt care sunt limitele acestei tehnici. În același timp țin să menționez că am început acest proiect în ideea unei colaborări, textul ar fi trebuit lucrat la scenă, împreună cu echipa. Asta nu s-a mai întâmplat, din motive care nu țin de mine.
Spectacolul a avut premiera la Teatrelli în iunie 2022. La baza acestui text există o cercetare de aproape jumătate de an pe tema îngrijirii și a suferinței, a felului în care corpul bolnav ordonează spațiul, relațiile, mișcările din jurul lui, cercetarea însemnând interviuri, discuții, lecturi de cărți și articole.
***
INTRO
Publicul intră în sală. Fiecare spectator a primit deja căști și a fost instruit cu privire la utilizarea lor. Din acest moment, nimeni nu ar trebui să își mai scoată căștile.
Pe scenă, în fața lor, nu se întâmplă nimic. Scena este luminată. Sunetele de ambianță dublează ceea ce spune Erny. Vocea lui Erny este metalică, nonumană.
ERNY: Aud strada.
Sunete de ambianță. O mașină frânează brusc. Se apropie o ambulanță, trece, sunetul se topește.
ERNY: Un copil strigă.
COPILUL: Mamaie! Mamaie! Mamaie!
ERNY: Nu pare să obosească.
A obosit.
Dacă stau și ascult cu răbdare pot să desprind din foșnetul frunzelor: vrăbiile, mierlele, pițigoii și pănțărușul. Cel mai mic și mai gălăgios dintre ele.
Sunete de ambianță. Păsările.
ERNY: Apoi închid bine geamurile. Las storurile să cadă.
Liniște.
În sfârșit, liniște.
Îmi imaginez că așa o să înceapă. Că atunci când o să înceapă, așa o să fie.
EPISODUL 1. FRATELE
Frate și soră. Microfoanele sunt în urechile FRATELUI. Cu excepția didascaliilor, ceea ce este cu italic sunt sunete înregistrate. Fetița și băiețelul sunt doar în off, înregistrați.
Heblu.
EA (din off, El, tot din off, o îngână):
Would you know my name?
If I saw you in heaven
Would it be the same?
If I saw you in heaven
I must be strong
And carry on
'Cause I know I don't belong
Here in heaven
Lumina se mărește treptat, lăsând să se vadă un leagăn, în care este EL. E curtea unui spital, locul de joacă cu leagăne și alte jucării. E un leagăn mare, de lemn, cu spătar, în care EL e învelit cu o pătură groasă de lână, poartă căciulă. EA împinge leagănul, leagănul scârțâie. E îmbrăcată gros, cu mănuși, fular, căciulă, respiră greu, ca după un efort. Râd amândoi, încercând în același timp să-și înăbușe râsetele.
EL (șoptit): Șșșș. Trezim naibii pe toată lumea. Nu puteai să vii și tu mai târziu?
EA: Tu n-auzi că am avion peste două ore?
EL: Nu spuneai că pleci săptămâna viitoare?
EA (explicativ, dezamăgită, evazivă): A apărut ceva, a trebuit să-mi schimb biletul.
EL (dezamăgit): Deci nu ești aici de sărbători...
EA dă din cap că nu.
EA (șoptit): Îmi pare rău.
Ea are lacrimi în ochi, de la râsul de mai devreme sau poate nu. Muzica e încă în mintea ei.
O mai auzim fredonând ușor Tears in Heaven.
EA împinge leagănul, ușor, cu grijă pentru EL.
EA (după un timp, oprind leagănul): Da' ia stai puțin, ești tu sigur că o să fie rai? Dacă totuși... (își pune cu degetele două coarne imaginare) you know (printre hohote de râs înăbușite, reîncepe și EL să râdă)... poate ar trebui să avem un back up. (începe să fredoneze ceva fictiv heavy metal și să scuture capul).
După un timp, în care EA încearcă să oprească râsetele, ale ei și ale LUI, cu gesturi de dirijor.
EA: Și cum vrei? Pun puțin în palmă, apoi suflu și te ia vântul, așa cum vedem în filme? (suflă o pulbere imaginară din palmă)
EA își suflă sonor nasul, aproape demonstrativ, ca și cum ar vrea să sublinieze că sunt lacrimi și muci de râs, nu de tristețe.
EL: Exact! Bravo! La mare, da, ai înțeles.
EA: Da, mă, da, mare, am notat.
Se aud scârțâitul unui leagăn și voci de copii.
EL: Și să te asiguri că e cea mai friguroasă zi din an. Ca azi, așa!
EA (devenind serioasă dintr-odată): Ți-e frig, așa-i? Vrei să mergem?
EL (solemn): Nici gând! Chiar mi-e foarte cald!
EA împingând cu putere în leagăn, el aproape că se dezechilibrează.
EL: Ești nebună, sor-meo! Cad naibii, îmi mai sparg și capu că doar el mi-a mai rămas zdravăn!
Râd amândoi cu poftă.
EL: Termină, naibii, cred că nu știi cum arată vezica mea!
EA oprește leagănul, își dă ochelarii jos, își șterge fața cu dosul mâinii.
Se privesc în ochi un timp, aproape absent, parcă fiecare încearcă să fixeze în memorie chipul celuilalt, apoi EA se scutură, ca și cum s-ar trezi și ar redeveni prezentă.
EA: Băi, da' tu stai bine acolo?
EL (se vede că stă chircit, îl dor toate, din când în când se vede câte o grimasă pe chipul lui, dar nu vrea să strice bucuria surorii sale): Stau excelent, nu bine! Cinci stele!
EA începe să-l înfofolească, să-i aranjeze hainele. Dă pătura într-o parte, apoi îi ridică fermoarul gecii.
EA (îl ceartă, cu drag): Ia uite cum erai cu asta! Păi ți se pare normal? O răceală bună îți lipsește acum, e fix de ce ai nevoie!
EL: Te omoară mama!
EA: Cum? Doar pe mine? Schimbăm scenariul? Noi ce repetăm aici?
Începe să-l gâdile, EL râde, protestează, încearcă să se apere, dar mâinile lui sunt rigide și fără forță; ceva se întâmplă, EL se schimbă pentru câteva secunde la față, dar nu spune nimic. EA se oprește din gâdilat, îi aranjează căciula, i-o trage pe ochi, râd amândoi, apoi îi aranjează fularul.
Se aud scârțâitul unui leagăn, două voci de copii, printre râsete:
Băiețelul (off): Mai tare, mai tare!
Fetița (off): Cum, așa, așa?
Băiețelul (off): Și mai tare, și mai tare!
EL: Când mai vii?
EA: Nu știu. Acum nu știu. Nu îmi permit să... știi tu, să plec așa des.
EL: Nu știu. Dar te cred. (după un timp, ușor sarcastic, ironic) Nu mi-am imaginat niciodată că o să vină o zi în care să-mi fie dor de tine. La câtă bătaie mi-am luat de la tine...
EA: Hai, mă. Eram mici și răi.
Se aud scârțâitul leagănului, Băiețelul și Fetița:
Băiețelul (off): Și mai tare, și mai tare!
EL: Eram. Bine spus. Eram.
EA (întorcându-se spre el): Acum suntem mari și buni și înțelepți. (după un timp) Știi ce? Ce-ar fi să vii și tu la mine?
EL (un foarte subtil început de râs): Hm. Așa? (schimbă vorba) E mișto acolo?
EA: Pffff. Nu știu ce să-ți zic. Adică da, cred că da. Îmi place biblioteca. Cel mai mult îmi place că pot merge noaptea. (se entuziasmează pe măsură ce povestește) Știi cum e noaptea? Nu-i nimeni! Băi, dar nimeni. Adică nu lucrează nimeni, astea vreau să zic. Te duci frumușel cu cardul, ți-l activezi la intrare și poți să stai toată noaptea să citești. This is heaven, you know?
EL (sarcastic): Haha, heaven, right! Aglomerație ca-n rai, așa-i?... Vă bateți pe locuri....
EA: Să știi că nu e chiar așa, sunt destul de mulți, dacă au examene sau pur și simplu nu au somn și nu au unde merge, că noaptea e totul închis în campus, vin aici. Singura chestie e că nu poți să iei cărți cu tine în cameră, citești doar acolo.
EL începe să tușească. EA se oprește din ce povestește, speriată de tusea lui. EL îi face semn să continue. Tusea slăbește.
EL: Sunt ok. Zi, mă, și mie, cine e iubitul ăla al tău?
EA: Ce-ai mă, ce iubit?
EL: Hai, mă, că mi-a spus mama.
EA (se alintă): Treaba mea, ce grijă ai tu?
EL (insistă): Haide, mă, nu fi așa, e drăguț?
EA (cedează, scoate telefonul, începe să butoneze): Haide să-ți arăt.
EL (o maimuțărește, cu drag, dar cumva cu o sfârșeală pe care încearcă să și-o mascheze): Vai, nu vreau să-ți arăt, ce treabă ai tu? De fapt: nu ai de gând să zici nimic, că mor de nerăbdare să-ți spun?!?
EA râde, nu pare că observă cum se schimbă EL, sau poate observă dar nu știe ce să facă, îi întinde telefonul. EL nu privește ecranul.
EL (serios, aproape agresiv) Pentru el pleci mai devreme?
EA: Mda, nu, nu neapărat. Ceva la muncă. (schimbă subiectul, se referă la poza pe care i-a arătat-o) Hm, ce zici?
EL: Ce vrei să zic?
Un timp niciunul nu mai zice nimic.
Băiețelul (off): Și mai tare, și mai tare!
Băiețelul (off): Până la cer de tare!
Fetița (off): Tare! Tare! Tare!
Băiețelul (off): Și mai tare! Vreau să zbor!
Fetița (off): Tareeee! Yey!!!
EA (încercând să rupă tăcerea): Chiar, te mai vezi cu?
EL (o întrerupe brusc, redevine trist, sec cumva): Nu. Nici cu el, nici cu nimeni. Nimeni nu vrea să mă mai vadă. Sau poate că eu nu vreau să mai văd pe nimeni.
Un timp niciunul din ei nu mai zice nimic.
EL: Știi cum e? O clipă nu sunt singur, tot timpul e cineva după mine. Dacă scap un pârț, e tot timpul cineva acolo să-l prindă.
EA: Păi pentru că oamenii te iubesc.
EL (continuă): I-am spus lu' mama: Nu mai veni, femeie, toată ziua, mai du-te acasă, du-te și fă-mi albă-ca-zăpada, aș mânca albă-ca-zăpada, habar n-am, fă-mi un fular! Guess what! A doua zi vine cu albă-ca-zăpada și cu lână și andrele și îmi face fular. În salon. Aici. Lângă mine.
EA: Mi-a spus. Îi e greu, știi asta, da?
EL: Normal că îi e. (devine sarcastic) Tuturor le e greu. Ei. Asistentelor care mă șterg la cur. Doctorilor care nu au soluții. Lu tata. Prietenilor, care nu știu ce să-mi spună și sunt stingheriți. Tuturor le e greu, așa e.
Un timp nu mai zice niciunul nimic. EL a întors capul, în așa fel încât să-l sprijine de bara leagănului și să nu o mai privească. E o stinghereală între ei.
EL începe să miște leagănul, ca și cum ar vrea să prindă viteză. EA simte și începe să-l legene ușor.
EL (cu ciudă): Mai tare!
EA împinge mai cu nădejde leagănul, dar prudentă.
EL: Mai tare!
EA mărește ușor viteza.
EL (aproape urlând): Mai tare, mai tare, mai tare am zis! Ce naiba înțelegi așa greu?
Se aud scârțâitul leagănului, Băiețelul și Fetița.
Băiețelul (off): Gata, ajunge, oprește!
Fetița (cu răutate, off): Mai tare, mai tare, mai tare!
Băiețelul (off): Oprește, mi-e frică!
Fetița (off): Mai tare, mai tare!
Băiețelul (plângând): Mi-e frică, oprește!
Cineva vine în fugă, ridică vocea la fetiță.
Femeia: Ana, lasă-l, îi e frică, e periculos!
Leagănul se oprește. Se aude plânsul copilului.
EA, aproape iritată, împinge leagănul cu forță, EL aproape se dezechilibrează. EA se sperie, oprește leagănul.
EL (dintr-odată, cu amărăciune): Nu mă mai suport. Sunt o povară pentru toți, mai ales pentru mine.
EA: Nu spune asta, te rog. Știi că nu e așa.
EL (ridicând tonul, gradual, în timp ce își lovește trupul cu mâinile, cu greutate): Nu e așa? Nu e așa? Dar cum? Cum e? Ce poate să facă ăsta, ce poate?
EA (îl prinde în brațe, îl ține să nu se mai lovească, el se lasă abandonat în brațele ei, îi șoptește): Te iubesc.
O vreme stau așa, îmbrățișați.
EL (șoptit, liniștit): Mergem?
EA (dezlipindu-se de el): Vrei să mergem?
EL: Cred că da.
EA: Aștepți puțin, da?
EL (glumeț): Ba nu aștept deloc!
EA se îndepărtează, privind când și când peste umăr. EL se schimbă brusc la față, i se modifică respirația, devine sonoră, acoperă orice alt sunet, pare că până acum a jucat un rol în fața surorii lui, rol care l-a epuizat peste măsură. EA revine cu un scaun cu rotile. Se oprește lângă leagăn, EL îi zâmbește cumva recunoscător, jenat. EA îl extrage de subțiori, pentru a-l pune în scaun. Observă că are pantalonii uzi.
EL (șoptit): Iartă-mă.
EA (după ce l-a pus în scaun, îl îmbrățișează din nou, plânge): Iartă-mă, iartă-mă.
TRECERE 1 CE ÎMI LIPSEȘTE
Poate fi heblu. Sau pot fi proiecții cu imagini exterioare, natură, oameni pe stradă, viață. Cel mai bine ar fi ca o cameră să fie amplasată la intrarea în teatru și să transmită live imagini pe ecranul din fața spectatorilor. Sunetele străzii se pot suprapune pe ce spune Erny.
ERNY: Lucruri de care mi-e dor.
Lumina în diminețile de iarnă când alergam în jurul lacului.
Cum îmi treceam mâna prin blana pisicii.
Când înotam iarna și din piscină vedeam pe fereastră fâșiile de zăpadă.
Mirosul cafelei.
Cozonacul în cuptor.
Când căutam cadouri de Crăciun.
Când mergeam la film.
Când mă vedeam cu prietenii și beam și uneori fumam.
(ușor conspirativ) Iarba. Mmmm. Nici nu mai știu cum miroase.
Sexul. Oh, da, sexul.
De fapt, nu. Să fiu strâns în brațe. Mângâiat. Alinat.
Vocile se înmulțesc peste vocea lui Erny. Toate aceste voci sunt voci umane, de copii, bărbați, femei.
Mie mi-e dor de câinele meu.
Mie mi-e dor de surioara mea.
Mie mi-e dor de copii. Nu îmi imaginam că nu o să-i văd crescând.
Mie mi-e dor de patul meu.
Mie de colegi.
Să merg la școală.
Mie de sarmale.
Mie îmi lipsește grădina.
Plantele puse de mine.
Mi-e dor de cum eram când jucam baschet.
Îmi lipsește timpul prezent.
EPISODUL 2. PLECAREA
Infirmiera, Pacientul (Bărbat 1), Bărbatul la telefon (Bărbat 2, când este înregistrat, cu italice). Microfoanele sunt în urechile Infirmierei.
Salon. Un pat cu noptieră lângă. Pe noptieră, un pachet de haine împachetate, un prosop deasupra. Un clipboard. O carafă cu apă și un pahar. Un scaun lângă pat. Lumină foarte slabă. Se aude un televizor pornit. Volumul e sus. Se aud și alte zgomote medicale: monitor etc. ca mai devreme.
Pe pat, corpul unui bolnav. Nu îl vedem bine, dar ne dăm seama că este un tânăr, tânărul din prima scenă. Este inert, are la spate mai multe perne, patul e ridicat.
Lângă pat, în cameră, este Infirmiera. Se apropie de pat. Îi verifică pulsul. Apucă la repezeală clipboardul aflat pe noptieră, răsfoiește îngrijorată foile, compară. Trece noua valoare pe hârtie. Îi verifică tensiunea, mâna bărbatului este foarte moale. Notează valoarea tensiunii. Îi pune o mână pe frunte, ca și cum ar verifica dacă are febră, atingerea femeii este blândă, tandră, ca o mângâiere.
Femeii îi sună telefonul, pe care îl are în buzunarul halatului.
Infirmiera: Hei. Nu pot vorbi chiar în clipa asta. Te sun eu în cinci minute?
Persoana de la celălalt capăt închide fără să răspundă. Femeia revine la tânărul bolnav.
Scoate dintr-un buzunar un termometru, îl scutură, i-l pune la subraț. Așteaptă puțin pe marginea patului fără să facă nimic, privindu-l pe bolnav. Ia termometrul, îl verifică. Notează temperatura.
Un timp pare că nu știe ce să facă. E îngrijorată. Îl privește pe bărbatul bolnav, încercând să ia decizia cea bună. Apoi începe să facă mecanic ceea ce are de făcut.
Cele două corpuri se prind în tot felul de mișcări. Se aude respirația femeii, după respirație se vede că face un efort considerabil să manevreze corpul bărbatului. Femeia îl aduce pe bărbat pe marginea patului, picioarele lui atârnă fără vlagă, stă în fund, cu umerii căzuți, mâinile inerte pe lângă corp, capul în piept. Femeia îngenunchează în fața lui, pare că îl îmbrățișează. Îi scoate bluza de pijama, apoi pantalonii. Bărbatul rămâne gol pe pat, chircit, vulnerabil, femeia folosește un prosop curat să îl șteargă, îi șterge corpul, auzim prosopul pe pielea bărbatului. E tandră cu el, îi ridică mâinile, îl șterge la subraț, i le lasă ușor pe lângă corp. Îl îmbracă cu hainele curate care erau pe noptieră.
Infirmiera (la fel, în genunchi în fața lui): Te-ai topit din picioare. Ce băiat frumos ai fost tu. (flirtează puțin) Eh, și acum ești, cum nu? Mai știi când ai venit aici prima oară? Cu o geantă pe umăr, am crezut că ai greșit locul, că în loc să intri la terenurile de tenis de alături, ai ajuns aici. Dar nu, erai bine unde erai. Îți dăduseră câteva luni. Maxim juma de an.
Reîncepe apoi mișcarea haotică între cele două corpuri.
Cearșafuri sunt ridicate și lăsate, foșnesc.
Mișcările celor doi continuă. Femeii îi sună telefonul, pe care îl are în buzunarul halatului. Se oprește cu un cearșaf în mână, bărbatul rămâne întors pe o parte, aproape de marginea patului. Își continuă gândul. Telefonul continuă să sune.
Infirmiera: Și uite că au trecut trei ani. Infecția aia de la ultima operația... aia ți-a pus capac. Eu sunt convinsă că dacă mergeai la Viena, așa cum face toată lumea, nu se-ntâmpla asta.
Femeia se oprește, aruncă cearșaful pe podea, întorcându-se cu spatele. Bărbatul rămâne în aceeași poziție. Femeia respinge apelul, revine la bărbatul bolnav, mai trage de sub el un cearșaf, își continuă gândurile.
Infirmiera: Dar poate îți dă Dumnezeu zile și trecem noi și de hopul ăsta.
Femeia se îndepărtează de patul bolnavului, merge spre fereastră. Sună.
Infirmiera: Ce faci? Cum de mă suni la ora asta? Mi se pare așa neverosimil să vorbesc noaptea cu tine. Ai fugit, ce-ai făcut?
Bărbat 2: Da, fix, am fugit. Voiam să vorbesc cu tine. Ai terminat?
Infirmiera: Eh, am terminat? Abia îl schimbam.
Bărbat 2: (serios, interesat) Cum e? (brusc ironic, gelos) Ce face Geluțu? Te mai iubește?
Infirmiera (ignoră ultimele două întrebări ale lui): Cum să fie? A avut cu siguranță și zile mai bune.
Bărbat 2: Doctorița ce zice?
Infirmiera: Ce să zică. Că să fac ce am de făcut. Că poate e doar un episod. El a mai avut căderi din astea. În ultima lună numai așa a ținut-o. Deși... mie, sincer îți zic, nu mi se pare ca dățile trecute, să dea Dumnezeu să mă înșel!
Bărbat 2 (după o pauză mai lungă, schimbă discuția): Trebuie să-ți zic ceva.
Infirmiera: Păi zi.
Bărbat 2 (ezită): Nu știu cum să-ți zic.
Infirmiera (pare că își pierde răbdarea, se întoarce spre bărbatul rămas pe marginea patului, se apropie de el): Zi. Direct. Pur și simplu.
Bărbat 2: Crezi tu că e așa de simplu...
Infirmiera (își dă seama dintr-odată că poate fi ceva grav, se întoarce cu spatele spre patul unde zace bărbatul bolnav și se îndepărtează de pat): Deci chiar e ceva grav, nu?
Bărbat 2 (râde prostește): Eh, e grav! Ce e grav?
Femeia nu mai zice nimic, așteaptă ca bărbatul să continue. Întoarce capul și-l privește pe bărbatul bolnav, care nu și-a schimbat poziția.
Bărbat 2: A acceptat nevastă-mea jobul ăla în Italia. O să plecăm cu toții.
Infirmiera oftează lung, nu știe ce să zică, îi dau lacrimile, și le oprește cu degetele.
Bărbat 2: Nu am ce să fac. Sunt și copiii. Adică de copii e vorba, știi că de copii e vorba.
Femeia nu spune nimic, se aude doar respirația ei.
Bărbat 2: Zi ceva, te rog, vorbește cu mine!
Femeia închide telefonul fără să spună nimic. Se întoarce la bărbatul bolnav. Îl ridică și-l sprijină de tăblia patului, cu un turn de perne în spate.
Lumina se face mai mare, vedem lângă pat un morman cu așternuturile murdare, de fapt așa zisa luptă a lor a fost schimbarea așternuturilor.
Femeia strânge cearșafurile murdare, le scoate, revine. Se apropie de bărbat, vine pe marginea patului, lângă el. Bărbatul e foarte slăbit, nu spune nimic, e inert, privește în gol.
Infirmiera îi caută privirea, lasă capul puțin în jos, astfel încât să ajungă în raza lui vizuală.
Infirmiera: Nu vorbești cu mine.
Bărbatul întoarce capul, astfel încât să nu o mai vadă.
Infirmiera: Tu poți să nu vorbești, dar de gimnastică nu scapi!
Infirmiera îl dezvelește. Îi prinde un picior, inițial ușor, încearcă să-l facă pe el să și-l miște, dar bărbatul nu cooperează, așa că i-l mișcă ea ferm, obligându-l să îndoaie genunchiul; bărbatul imediat lasă piciorul înapoi pe pat, parcă o face înciudat, intenționat. Femeia se încăpățânează, îi flexează pe rând fiecare picior, câte cinci mișcări.
Îi sună telefonul. Se oprește, îl ascultă. Îl scoate din buzunar, privește numărul. Îl pune pe noptieră. Telefonul continuă să sune, femeia îl ignoră, repetând mișcările de gimnastică. Bărbatul întoarce capul spre ea.
Femeia se oprește. Îi vorbește.
Infirmiera: Biiiiine. Nu ai scăpat, să știi. Cu mine nu-ți merge așa! N-ai mâncat nimic de ieri dimineață. Cum facem? Punem perfuzii? Asta vrei? Perfuzii? La venele astea? (îi prinde mâna, bărbatul o lasă moale, femeia îi mângâie mâna, i-o masează cu grijă) Păi unde să mai punem perfuzii că nici vene nu mai ai? Mă superi foarte tare, Gelu, foarte tare!
Se ridică. Mâna bărbatului rămâne moale pe pat, lângă el.
Infirmiera: Știi ce o să facem? O să aduc niște supă și chiar o să mâncăm împreună niște supă!
Se ridică. Se întoarce cu spatele la bolnav. Telefonul sună scurt, ascuțit, e un mesaj. Femeia îl ia, ascultă mesajul.
Bărbat 2 (mesaj audio, ton glumeț, neserios): Vreau să te fac să râzi, să știi. Așa că o să-ți zic ceva așa, sper să nu enerveze. Brioșa ta.... mmmm.... cea mai gustoasă brioșă din lume, tu îți dai seama că o să vin din Italia special pentru ea? (chicotește, apoi pauză jenată, se aude respirația bărbatului)
Bărbat 2 (mesaj audio, grav): Băi, ce naiba, ți-am spus de atâtea ori. Nu îți face așteptări în ce mă privește! Ce naiba dramatizezi atât? Ce vrei să fac? Spune ce vrei să fac! A primit un job bun, e vorba de copii. Cum să plece ei și eu să rămân aici? Nu pot. Nu pot și nu vreau!
Bărbat 2 (mesaj audio): Vorbește cu mine, te rog. Nu știu ce să-ți zic. Biletele sunt ieftine. Dacă îți promit că o să vin să te văd? Ajută? (după o scurtă pauză) Nu ajută, așa-i?
Femeia închide telefonul, îl pune pe noptieră. Vine apoi la patul bolnavului cu un castron cu supă. Bolnavul nu și-a schimbat poziția până acum. Femeia lasă bolul pe noptiera de lângă pat. Îl pregătește pentru masă, îi pune un șervet la gât, prin în gulerul bluzei de pijama.
Infirmiera (îl mângâie ușor pe obraz): Păi, ce facem? Nu ziceai când te-ai internat că te-nsori cu mine? Cum mă mărit eu cu tine așa?
Îi întoarce capul spre ea. Bărbatul rămâne așa, cum l-a aranjat femeia. Femeia încearcă să-l hrănească cu lingura, dar el nu deschide gura, ea tot încearcă, lichidul i se scurge pe bărbie, femeia renunță, pune în liniște castronul de supă pe noptieră. Cu șervetul de la gât, îl șterge ușor pe bărbie, față, în timp ce i-l strânge.
Îl privește, își pune mâna pe față, astfel încât să-și acopere gura. Pare că îi dau lacrimile. Bărbatul întoarce capul, evitându-i privirea.
Infirmiera (îi vorbește, dând din cap, nu atât cu furie, cât mai ales cu neputință): Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! De ce? (frustrare care nici nu îi e adresată bolnavului, ci Bărbatului de la telefon)
Se ridică, face câțiva pași în spate, rămânând cu fața spre pat. Își bagă adânc mâinile în buzunare, se întoarce pe călcâie, oftează adânc.
Infirmiera (printre lacrimi): Futu-ți morții mă-tii de prost!
Dinspre pat aude cum bolnavul începe să se miște. Bărbatul își schimbă poziția, se mișcă cu greu, se contorsionează de durere, se ghemuiește. Femeia merge repede la el, îl atinge ușor.
Infirmiera: Când a fost morfina?
Ia de pe noptieră clipboardul, caută informația de care are nevoie, răsfoiește filele.
Infirmiera (dă din cap îngrijorată, bărbatul este ghemuit, își strânge picioarele cu mâinile): Păi abia ți-a făcut-o, nu au trecut nici două ore. Nu am ce să fac, te rog să mă crezi.
Merge lângă el. Se așază pe pat lângă el. Îl mângâie, poate ușor absentă. Îi vorbește. E foarte tristă, plânge.
Infirmiera: Îmi pare foarte rău, îmi pare așa de rău!
Bărbatul nu reacționează la prezența ei. Atunci ea își descalță saboții medicali, se urcă în pat lângă el, îl îmbrățișează. Telefonul sună din nou, tot mesaj.
Un timp așteaptă, îl ține în brațe pe bărbatul bolnav. Îl ține cu grijă, ca și cum ar vrea să-i ușureze suferința, dar și ea caută alinare. Telefonul continuă să-i semnalizeze mesaje, așa că se ridică, își încalță saboții, ia telefonul de pe noptieră, se întoarce cu spatele.
Femeia playează mesajele.
Bărbat 2 (mesaj audio): Zi ceva, te rog. Înjură-mă, orice!
Bărbat 2 (mesaj audio): Nu face asta! Vorbește cu mine, te rog!
Bărbat 2 (mesaj audio): Vrei să vin să te iau? Și mergem după la tine?
Femeia lasă telefonul pe noptieră. Se apropie de bolnav. Încearcă să-l ridice în capul oaselor, dar bărbatul opune rezistență. Într-un final, reușește să-l facă să stea sprijinit de perne.
Femeia îi vorbește în timp ce îl manevrează, dar vorbește mai mult pentru sine.
Infirmiera: S-a terminat. Dacă îți spun că am așteptat asta din prima clipă în care-am fost împreună... Groaznic, îți zic. Nu m-am bucurat niciodată de iubirea noastră pentru că eu așteptam să se termine.
Telefonul îi sună din nou. Femeia privește numele apelantului pe ecran, apoi, liniștită, îi dă drumul în carafa cu apă.
Infirmiera: Uite că acum s-a terminat.
Infirmiera: Ce e groaznic este că îl iubesc de mor. Și că nu știu cum o să trăiesc fără el.
Bărbatul nu mai poate sta așa, sprijinit de perne. Cade, lipsit de vlagă pe o parte.
Femeia îi pune o pernă sub cap, fără să-l mai ridice. Deschide sertarul noptierei, de acolo scoate o pereche de căști, le potrivește pe capul bărbatului. Pornește muzica. Bărbatul zâmbește stins. O prinde ușor de mână. Femeia își ia scaunul și se așază la picioarele lui în așa fel încât să îl poată privi, la distanță și totuși aproape de el, bărbatul zâmbește.
TRECERE 2 POVESTEA
Heblu sau proiecții.
ERNY: Au fost odată doi frați. Când erau mici se certau tot timpul. Ce zic se certau? Se băteau, se trăgeau de păr, se ciupeau și se scuipau. Era o diferență de doi ani între ei. Dar știi cum se zice: se certau, dar se și iubeau. Într-o zi, fratele a început o călătorie grea. I-a fost teamă și i-a fost sete și s-a simțit singur și abandonat și fata, chiar dacă în tot acest timp l-a ținut de mână, nu știa cum să-l ajute de fapt și se simțea neputincioasă și copleșită.
Am fost odată noi doi. Sunt aici, lângă tine, și te țin de mână. De aici nu mai pot merge cu tine. De aici nu va mai fi greu. De aici nu va mai fi mult. Ții minte? Când eram mici și mergeam la munte, eu o luam tot timpul înainte, ajungeam în vârf, apoi mă întorceam la tine în fugă și îți ziceam: hai, curaj, de aici nu mai e mult și ce a fost greu a trecut deja.
În față e lumină și liniște.
Acum o să-ți dau drumul la mână.
Poți pleca. Nu ești singur.
EPISODUL 3. PETRECEREA
EL și EA. Ambii au microfoane în urechi.
Cameră. O masă cu resturile unei petreceri. Pahare, sticle, farfurii de unică folosință murdare, șervete, baloane. O boxă. Două scaune, în mijlocul încăperii.
Pe un scaun stă femeia, are un hanorac roșu în brațe, îl împăturește, apoi îl despăturește și tot așa. E destul de absentă, nu se poate hotărî ce să facă cu acel hanorac. Uneori îl miroase. Găsește în buzunarul hanoracului un fluier. Îl scoate, fluieră.
În mijlocul încăperii, o cutie de carton.
Într-un colț, o chitară sprijinită de perete. Deasupra, într-un cuier fixat în perete, o șapcă, iar jos, lângă chitară, o pereche de bascheți.
Intră bărbatul. Într-o mână are o cană de cafea, în cealaltă, pe o farfurie, o bucată de pâine ruptă, ceva învelit în hârtie. Intră, se oprește o secundă în mijlocul camerei, o privește pe femeie, apoi lasă cana și farfuria pe masă, își trage celălalt scaun la masă, înlătură cu dosul mâinii niște resturi de pe masă, se așază, mănâncă, bea din cafea. Femeia îl privește cumva șocată.
Bărbatul: Mi s-a făcut foame. E cafea, vrei?
Femeia continuă să-l privească ciudat, absent. După câteva secunde, dă din cap energic că nu.
Bărbatul continuă să mănânce.
Bărbatul: Treaba ta. Trebuie să mănânci ceva. Crezi că rezolvi ceva dacă nu mănânci?
Femeia: Și dacă mănânc ce rezolv?
Bărbatul: Bine. Așa e. Nu rezolvăm nimic, nici eu, nici tu.
Se ridică de la masă, îndepărtează cu agresivitate farfuria cu resturi. Farfuria poate aluneca pe masă și poate cădea în partea cealaltă, să se spargă.
Femeia: Strânge și tu alea. Niciodată nu strângi după tine. Nici farfuria în chiuvetă nu ești în stare să ți-o pui. Nici ceașca de cafea!
Bărbatul o privește șocat, nu se așteaptă ca fix acum femeia să îi reproșeze asta. Pufnește, iritat.
Femeia scoate telefonul, caută pe youtube, pune o piesă.
https://www.youtube.com/watch?v=GKjvFrdxFMI
Bărbatul, care între timp a apucat cutia de carton, o privește intrigat.
Bărbatul: Ce faci?
Femeia: Nimic.
Bărbatul: Știi că faci și mai rău. Și mie, și ție. Ne faci rău.
Femeia: Nu fac nimic. Am pus niște muzică. Care-i problema ta?
Bărbatul (mormăie): Nicio problemă.
Bărbatul se apucă să mai strângă din cameră. Pune șapca în cutie, perechea de bascheți. Lasă cutia jos și apucă chitara. Femeia se repede la el, îi smulge chitara din mână.
Femeia (amenințător): Asta nu pleacă nicăieri.
Black out.
Femeia și bărbatul pe scaune. Jos, lângă scaunul femeii, chitara și hanoracul cel roșu. Lângă scaunul bărbatului, cutia de carton. Se aude un mieunat insistent.
Femeia: Ar trebui să curățăm litiera. Și nu mai e nimic de mâncare, e cutia goală.
Bărbatul: Vrei să spui: ar trebui să curețI litiera și să TE duci să iei de mâncare pentru pisic.
Femeia: Nu, nu asta vreau să zic.
Bărbatul: Da, mă, o să merg mai târziu, mă duc.
Din vecini, se aude muzică tare, glasuri, se cântă la mulți ani. Cei doi se privesc lung.
Bărbatul: Vrei să mă duc să-i rog să facă liniște?
Femeia: Nu, e în regulă. Lasă-i, ce vrei să facă acum, să jelească cu noi?
Bărbatul (după un timp): A fost greu. Nu-mi imaginam că va fi așa.
Femeia (ezitând): Dacă îți spun că mă simt ușurată... mă crezi?
Bărbatul (venind spre ea, o îmbrățișează, dar ea rămâne rigidă, nu îi răspunde): Știu, știu. Pentru tine a fost cel mai greu.
Femeia (îndepărtându-l ușor; bărbatul își trage scaunul, se așază mai aproape de ea, astfel încât să îi poată pune mâna pe un genunchi): Câți ani au trecut, patru, cinci?
Bărbatul: Cinci.
Femeia: Cinci. Da. Nici nu știu cum au trecut anii ăștia. Și unde am fost eu toți anii ăștia, și unde ai fost tu...
Bărbatul nu spune nimic, dar o susține, din priviri, o mângâie pe brațe. Ea nu îi răspunde, deși vorbește cu el, e cumva absentă.
Bărbatul: Ai fost acolo, lângă el.
Femeia: Am fost singuri toți ani ăștia. Eu și el.
Bărbatul: Băi. Nu poți spune asta. Chiar dacă nu am fost cu voi acolo zi și noapte, am fost cu voi.
Femeia: Ce face? Ai fost cu noi? Unde ai fost, tu, mă? Unde ai fost?
Bărbatul: Nu poți, nu poți să mă excluzi așa!
Femeia (redevine melancolică, arătând spre baloane): Știi, ăștia toți sunt prietenii lui. Știa povestea fiecăruia în parte.
Bărbatul: Și mie îmi povestea. Mă gândeam că multe nici nu sunt adevărate, că le inventează pentru mine, dar nici nu contează, ce, contează?
Femeia: Mi-a spus și asistenta că până să facă ultima operație, deci încă mai putea merge singur atunci, lua saloanele la rând, cică îi zicea merg să văd dacă pregătește vreunul o evadare, să mă ia și pe mine.
Femeia (continuă): Când a venit mai devreme preotul și a lăsat astea (face semn din cap spre baloane) mi s-au tăiat picioarele. Înțelegi, toți prietenii lui au fost cu el aici.
Bărbatul o aprobă, tăcut, din cap.
Femeia (leagă de scaun mănunchiul de baloane, se ridică brusc): Hai să strângem pe aici.
Bărbatul (ca și cum nu ar fi auzit-o): Mă doare că mă excluzi. Crezi că mie mi-a fost bine când știam că voi doi sunteți acolo, asta crezi? Ce crezi că am făcut? Am muncit și m-am gândit la voi, asta am făcut!
Femeia: Nu mai suport toată (face un gest larg cu mâna) mizeria asta, tot dezastrul ăsta, mă scoate din minți! Nu ești în stare nici ceașca după ce bei cafea să ți-o speli!
Bărbatul iese aproape în fugă, e nervos, revine cu saci de gunoi, îi aruncă femeii.
Bărbatul: Poftim! Strângem. Dacă arde, strângem!
Încep să strângă. Pun totul în saci de gunoi, șterg masa, totul e curat. Întind pe masă o față de masă nouă, curată, albă. Pe masă a rămas doar boxa micuță. Femeia așază scaunele de o parte și de alta a mesei.
Black out
Femeia se așază pe un scaun. Bărbatul se așază în fața ei. Stau un timp așa, fără să spună nimic. Bărbatul o privește intens, pare că așteaptă ca ea să înceapă.
Femeia (la fel ca până acum, fără pic de emoție, implicare): Vreau să pleci.
Bărbatul se întoarce spre ea. O privește siderat.
Bărbatul: Să plec? Unde să plec?
Femeia: Nu mai face pe naivul, știi foarte bine ce vreau să spun. Vreau să ne despărțim.
Bărbatul: Pe bune? Asta vrei? Asta era cu tot circul de mai devreme, cu tu nu ai fost cu noi, noi am fost singuri? Nu-ți speli ceașca de cafea! Asta era?! Foarte bine.
Iese.
Femeia mai rămâne un timp tăcută, pe scaun, fără să facă nimic. Se ridică. Mai netezește o dată fața de masă. Apasă butonul ON al boxei, iese. Spectatorii rămân doar cu boxa în față și scena goală.
FINAL FADE IN / FADE OUT
Heblu sau proiecții. Aceeași cameră din fața teatrului sau un montaj de imagistică medicală: ecografii, radiografii etc. Este evident acum că vocea lui Erny este de fapt boxa lăsată de femeie pe masă.
ERNY: De nouă luni are nevoie corpul tău pentru a-și activa toate funcțiile. De cât timp are nevoie pentru a ieși din funcțiune?
Asta ești tu.
Următoarele cuvinte sunt spuse de mai multe voci și mixate în așa fel încât, deși inițial se aud clar, la un moment dat devin un vacarm, ca sunetul unei fabrici, ca sunetul alb care se presupune că este în interiorul corpului nostru:
Oxigen
Carbon
Hidrogen
Nitrogen
Calciu
Fosfor
Potasiu
Sulf
Sodiu
Clor
Magneziu
Fier
Fluor
Zinc
Silicon
Rubidiu
Stronțiu
Brom
Plumb
Cupru
Aluminiu
Cadmiu
Ceriu
Bariu
Staniu, Iod, Titan
Bor
Seleniu, nichel
Crom
Mangan
Arsenic
Litiu, mercur, cesiu
Molibden, germaniu
Cobalt
Antimoniu, argint
Niobiu, zirconiu
Lantan
Telur, bismut, galiu
Indiu
Aur, scandiu, tantal
Vanadiu
Uraniu, toriu
Samariu
Wolfram, beriliu
Radiu
Liniște.
ERNY (după câteva secunde de liniște): Când nu o să mai fii, eu o să fiu aici, în locul tău.