La capete de pod

Am în fața ochilor curba făcută de podul pe care urc în pantă trăgând de ureche o valiză pe rotile, de parcă merg spre cer pe asfaltul albit de lumina felinarelor, și-n jur nimicul. Când ajung în creastă mă reprimește pământul cu farurile mașinilor ce vin din depărtare și iuțesc pasul în coborâre. A fost construit nu demult, peste linia ferată, salvându-i pe șoferi de așteptatul la barieră și, pentru un oraș atât de mic, a fost o mare realizare. În față am șoseaua, ce-și continuă drumul spre orașul următor, salutată pe margini de plopii demult înrădăcinați. La capătul de pod șoseaua este tăiată de un drumeag ce-n stânga-mi lasă un fior de întuneric; în dreapta se zăresc pâlpâind câteva luminițe ale lumânărilor ce-au fost aprinse peste zi, în cimitir. Îmi urmez drumul bâjbâind pe lângă gardul viu de liliac neînflorit al cimitirului. Mașinile abia se mai aud, valiza huruie în șușoteala vântului la urechea ierbii și când ajung la poarta cimitirului văd peste drum casa care, cu mâinile-n șolduri, mă aștepta. Un mic tronson din cărămidă albă orizontal și roșcată vertical așezat pe casa propriu-zisă este străpuns de două geamuri înguste, lunguiețe, ce mă cercetează printre crengile unui nuc, bogat în bătrânețe. Gardul, și el din cărămizi albe și roșcate, lasă cu generozitate loc unei porți albe din fier cu mâner răcoros la atingere, cred că-i din alamă. Cercetez din ochi pe cât văd în jur, nu-i altă casă prin apropiere. La lumina palidei luni deschid și pătrund în curte simțindu-mă ca o poveste așteptată-n seară.

În ziua următoare, după un somn în pace și înțelegere cu toată lumea chiar și cu canapeaua pe care adormisem îmbrăcată, încălțată, încep să-mi aduc aminte de mine, cea de la celălalt capăt al podului. De evadarea din goûts populaires. Îmi savurez singurătatea camerei situată în latura neumbrită a casei. La geamuri nefiind perdele sunt aruncată direct în grădina străjuită de zidul gardului înalt peste care nu pot vedea și urc la mansardă. Privesc oceanul de natură din jur, la pata neagră ce stă tolănită, liniștită, lângă tufa înfoiată de bujorii boboci. Motanul ăsta pare a fi stăpân aici. Cimitirul se ițește dintre castani și nuci ca un muzeu al tăbliilor din piatră, beton, dar cele mai multe din marmură. Mai văd și câteva statui cu nasul mâncat de timp și aripi înverzite ce-mi sugerează că tot ce-i pe acolo s-a născut de mult. Și m-am acomodat.

Mă las goală-n grădină, să mă picteze soarele, vântului îi dau voie să se adăpostească prin colțuri de cameră și motanului vagabond să se urineze pe preșul de la intrare, recunoscându-i dreptul de vechi locatar. Arar mă plimb până la piciorul podului privind ca o așteptare mașinile ce se perindă în du-te-vino. Astăzi desfac o conservă cu boabe de fasole la care asortez câteva firave fire de ceapă verde, apărute timid lângă leuștean. Sălbatic e tot ce crește aici și poate peste o lună voi avea și roșii mici, mici cât o nucă. Din cimitir îmi aduc cireșe pe jumătate coapte.

Doar noaptea parcă-mi este un pic frică de liniștea ce-mi bate-n geam. A trecut deja o lună, mi-am lins rănile, am făcut cunoștință cu toți vecinii din cimitir, lanul de porumb din spatele casei și-a scos părul umed, bălai, la zvântat iar vizita Zenei îmi dăruiește o mare bucurie. Se avântă lacomă de nou prin toată casa, umblă desculță prin grădină și nu întreabă. Seara pleacă, dimineața vine iar. Pedalăm pe biciclete pe aleile din cimitir ne oprim la câte un mormânt nou cu pământul proaspăt afânat iar Zena dispare printre coroane. O strig, nu răspunde, nu-mi fac griji, se joacă. Mâine o voi revedea. Mai sunt zile când aș întreba-o, tu n-ai altă treabă? Și mă abțin, din egoism, și-i țin timpul în singurătatea mea. Câteodată se așază aparent liniștită lângă mine, privindu-mă când citesc. După o vreme, suflă peste pagini amestecând timpuri și eroi, nerăbdătoare să afle sfârșitul poveștii. Iar când sunt la ultima pagină zice că nu-i place, că toate poveștile se termină la fel.

Și iar e seară. Mă uit la poze în care ea, Zena, prietena mea, râde. Așa face întotdeauna când mă căinez, că viața-i ca un șmirghel nemilos, ce parcă doar pe mine mă șlefuiește. Și astăzi a râs de s-a spart când am întrebat-o ce cremă folosește, că nu-i văd un rid pe chip. Așa e ea. Simt cum mă prinde-n brațe somnul, mi-am pus comprese cu frunze de mentă pe obraz.

Dimineața mă stropește cu răcoare-n trup, pe pat sunt pozele împrăștiate. Pe albul pernei, ca un gândac mare, întunecat, zăresc într-una dintre poze pe Zena fotografiată când au înmormântat-o. Îndes febril în valiză câte ceva, las ușa casei și poarta în lături răsfirate, și fug spre pod, și gâfâi urcând disperată, însoțită de șuieratul trenului ce pleacă din gară pe dedesubt. Mașini trec pe lângă mine mușcând către aiurea-n zi. Ajunsă-n creastă mă las să alunec pe pod ca pe un topogan și-s în oraș. Ocolesc spitalul, trec de semafor, salut sunt salutată din stânga și-n dreapta, opresc un taxi și rog să mă ducă acasă. Cât mai rapid. Motanul negru, împachetat și el la repezeală, miaună disperat din valiză.