Cu o noapte aproape albă în spate, dormind pe mine cu un copil cu febră 40, înfășurat în prosoape ude, mă fac că abia mă trezesc la ora 7, pregătesc băieții de grădiniță, îmi pun rochia de floricică, tocurile și poșeta de femeie de carieră și dau restart activității mele de traducător și interpret. Trebuie să ajung la 9 fix la o instanță foarte aglomerată din București ca să fac interpretariat într-un dosar penal cu un cetățean străin în calitate de suspect. După o cursă contra cronometru cu un autobuz și un metrou arhiplin, mă lovește în plex puhoiul de oameni din Pasajul Unirii. Uitasem ce amalgam colorat de corporatiști, muncitori și studenți aleargă pe acolo în fiecare dimineață, aparent tot mai aproape de atingerea obiectivelor.
Ajung aproape gâfâind în sala de judecată, dar, cum la noi toate părțile din dosare sunt chemate la aceeași oră, am de așteptat mult și bine. În viața mea nu cred că am văzut multe locuri mai haotice decât o sală de ședință publică dintr-o instanță mare din București. E un loc foarte sugestiv pentru radiografia societății în care trăim. Aproape ca piața Obor.
Mă așez pe o bancă în spatele sălii și încep să mă uit împrejur, încercând să ghicesc cine ce rol are în acea piesă. Părinți bătrâni și cocoșați de greșelile vreunui copil, o soție cochetă încercând să țină capul sus și să nu-și lase demnitatea știrbită de derapajele soțului, avocați cu robe descheiate, blugi și glezne goale, avocate cu robe drept rochii de seară asortate la tocurile cui sau chiar la sneakerși albi cu pietricele.
Ca la o spovedanie publică din vechime, mi se derulează prin față drame și suferințe cumplite, care primesc un număr de dosar, un avocat din oficiu sau unul ales, dacă ai cu ce, și câteva minute din ziua de muncă extrem de lungă a judecătorului și a procurorului. Proxeneți burtoși, mame bătute cu bebelușul în brațe, soți trădați, deveniți ucigași peste noapte, traficanți de diverse. Oameni simpli, dar și cu studii superioare, unii îmbrăcați foarte modest, altii dimpotrivă, toți uniți de o clipă sau mai multe de rătăcire. Aici pare foarte subțire linia de demarcație între echilibru și nebunie. Mă gândesc că un judecător care are zilnic în mâini atâtea destine frânte, nu poate rezista decât cu un duhovnic sau cu un psiholog la căpătâi. Sau se transformă într-un robot nesimțitor.
Îmi vine și mie rândul să mă apropii de banca suspecților ca să îi traduc cetățeanului străin ce spun procurorul, avocatul și judecătorul despre situația lui. Pare un nene chiar de treabă. E îmbrăcat bine, dichisit, venise în România ca să se însoare, printre picături și pregătiri de nuntă a mai vrut să facă un ban (și o ilegalitate), dar s-a trezit săltat și dus în arest. Mi-e și milă de el că n-a mai ajuns în luna de miere.
Trebuie să stau mereu - în picioare - destul de aproape de suspectul pentru care traduc. Ne desparte doar un gard jos de lemn, iar pe băncile de lângă el stau mereu și restul suspecților din celelalte dosare. Aproape exclusiv bărbați. Adesea își trag coate, zâmbesc cu subînțeles în colțul gurii și, în ciuda gardienilor care îi păzesc - plictisiți ce-i drept -, mi se strecoară mereu în minte teama că unul din ei va face un gest necugetat. De exemplu, să-mi pună mâna pe fund sau să mă amenințe. Cred totuși că m-am uitat la prea multe filme polițiste când eram mică.
Inculpatul meu e nelămurit, nu prea știe de ce stă de atâtea luni în arest preventiv în loc să călătorească în lung și-n lat cu soția lui româncă. Transpun în română pentru toți cei prezenți regretele lui pentru fapta săvârșită și încrederea sa în înfăptuirea actului de justiție. Îl salut, zâmbesc cu compasiune, îmi iau referatul de plată de la grefier și ies ușurată pe hol și apoi în stradă.
Am nevoie să mă adun un pic așa că îmi cumpăr o cafea și un biscuite și mă așez pe o bancă lângă fântâni. Mă uit aproape hipnotizată la picăturile de apă, la râurile de oameni și de mașini care nu mai contenesc să curgă prin intersecție și încerc să găsesc o punte între jobul meu de acasă și cel din deplasare. Par două lumi din galaxii diferite.
Și totuși majoritatea mamelor de azi trebuie sau vor să le împace pe amândouă. Perfect, se-nțelege. Să alăpteze noaptea câțiva ani, să-și depășească target-urile de vânzări, să facă deserturi în casă fără zahăr, să arate impecabil la birou, să aibă timp special cu fiecare copil în parte, să fie proactive în ședințe, să țină casa lună, să fie dispuse la ore suplimentare dacă e nevoie, să alerge cu copiii de la un opțional la altul, să-și mai ia o certificare ca să rămână competitive pe piața muncii, să nu-și neglijeze soțul, părinții, prietenele, să nu refuze nicio ieșire în oraș cu colegii ca să nu pară niște babe asociale, să urmărească toate podcast-urile și blog-urile de parenting, să vină cu câte o idee nouă de proiect la fiecare trei luni, să ajungă regulat la cosmetică, la coafor și la sală. Și câte și mai câte.
Cobor la metrou și o iau înapoi spre cealaltă galaxie. Aia cu febră.
