Povestea unui pescar

Pentru Haralambie Maxim cea mai mare bucurie a vieții era să iasă cu barca pe baltă la pescuit. Cel mai mult îl încânta această îndeletnicire în nopțile de vară, când ieșeau mai mulți pescari cu sculele de pescuit și cu mai multe bărci. După ce aruncau setcile în apă, îi plăcea să privească tot peisajul bălții în noapte, la lumina stelelor și a lunii, și să simtă mireasma bălții în noaptea de vară. Îl încânta cântecul broaștelor, clipocitul apei, zgomotul ce păsările îl făceau, și glumele unora dintre pescari. Privind atunci totul avea un sentiment de mulțumire, îi plăcea cum erau rânduite toate.

Toată viața sa fusese pescar. De mic copil tatăl lui îl luase pe baltă la pescuit și îi plăcuse. Învățase absolut totul despre pescuit, era neîntrecut ca pescar în acel sat de lângă Dunăre. Ba mai mult de atât, și casa lor era așezată pe malul bălții. Până la cei cinzeci de ani ai săi nu făcuse nimic altceva decât pescuise. Știuse să se acomodeze și noilor vremuri ce veniseră. De la timpurile când pescuia cu barca cu vâsle împreună cu tatăl său, atunci când balta era a tuturor, puteau pescui și vinde pește fără prea mari restricții, doar că trebuiau să respecte sezoanele de pescuit. Și până la timpurile ce le trăia la cei cinzeci de ani ai săi când balta nu mai era a lor, a sătenilor, ci era concesionată pe cincizeci de ani devenind astfel proprietatea unui patron. Iar dacă erai prins la pescuit era braconaj și riscai amenzi mari și chiar puteai să faci pușcărie. Puteau pescui doar cu un permis special în unele părți ale bălții.

Însă Haralambie știu să se acomodeze, se angajă ca pescar la patronul ce concesionase balta. Deși în mintea lui nu încăpea ideea că un om cu bani venise și putuse să acapareze balta în care pescuiseră tatăl și strămoșii lui, și toate generațiile de pescari ce se perindaseră prin satul lor. Pentru ei balta era totul pentru că de acolo își câștigaseră mereu existența, mai ales vara veneau oameni cu mașini din toată România pentru a cumpăra pește. Ba, mai mult, și turiștii doreau să fie plimbați cu barca și să pescuiască cu ei, pescarii experimentați. Și acum cineva deținea balta ce nu le mai aparținea lor, era a unui singur om. Era ceva imposibil de înțeles pentru el, pentru că de mic considerase balta asemenea cerului albastru nesfârșit, a razelor de soare, sau a diferitelor specii de pești ce sălășluiau în apele bălții. Acum totul era diferit; deși Haralambie pescuia cu aceeași plăcere și pasiune ca odinioară, pentru munca lui primea un salariu.

El se diferenția de toți pescarii angajați, pentru că era cel mai priceput în slujba sa. Odată, când veniră mai mulți vizitatori la cabana unde se adăposteau pescarii, patronul lor le spuse acelor oameni:
- Am pescari buni adevărați profesioniști, dar Haralambie este un mare specialist în tot ceea ce ține de pescuit.

Acele vorbe ale patronului unora din colegilor săi li se părură foarte juste, pentru că cu toții știau că erau adevărate, pentru că nici unul dintre ei nu avea îndemânarea lui Haralambie în a face munca de pescar. Nici unul dintre ei nu punea atâta pasiune pentru a pescui, oricine îl privea pe Haralambie pescuind avea impresia că practic se contopea cu acel peisaj al bălții iar orice sculă de pescuit în mâinile sale era mânuită cu o deosebită măiestrie.

După orele de program sau în zilele sale libere, îi plăcea să se așeze la cârciumă înconjurat de săteni, nu îl încânta atât de mult băutura, deși uneori bea destul de mult, ci se simțea bine între oamenii ce vorbeau și simțeau ca el. Îi auzea pe unii criticând cu înverșunare toată clasa politică aflată la conducere, ba mai mult de atât observa cum tot mai mulți oameni erau tot mai convinși că U.E. nu le adusese lor oamenilor de rând decât sărăcie și pe deasupra le lua mai pe nimic toate bogățiile țării. Singurul lucru bun era că puteau pleca la muncă în țările bogate ale Europei. Dar erau și din cei ce vedeau în U.E. un fel de mare binefăcător al lor și de aici începeau mari controverse în bar.

Haralambie, deși nu era mulțumit de noile timpuri, pentru că le luase lor oamenilor simpli balta, nu era adeptul discuțiilor contradictorii, dar îi plăcea să îi audă pe oameni discutând. Erau unii care urmăreau multe emisiuni politice la televizor, și țineau discursuri lungi în bar. Ascultându-i, Haralambie nu înțelegea un lucru, dacă acei oameni cunoșteau atât de multe și aveau idei bune despre cum ar trebui să fie viața politică, de ce nu se implicau în politică măcar la nivel de județ pentru a schimba ceva. Odată îi mărturisi acest lucru lui Nae, un om ce pe vremuri fusese inginer dar își pierduse locul de muncă și familia din cauza băuturii. Nae avea o minte ageră și înțelegea multe lucruri. La obiecțiile sale Nae îi răspunse:
- Da, așa este, ai perfectă dreptate. Nu vorbesc despre ceilalți, ci despre mine pentru că doar vorbesc și nu fac nimic, este foarte adevărat. Însă să știi că cei mai mulți dintre oameni se tem să facă ceva pentru a nu-și pierde ajutoarele sociale, locurile de muncă plătite prost, sau unii chiar pensiile. Ceea ce oamenii doresc, este să îi motiveze pe alții să treacă la acțiune, iar dacă lucrurile vor ieși prost, ei să nu cumva să se pună rău cu cei de la conducere. De fapt, ceea ce noi toți ar trebui să facem, este să ne unim și să dăm jos acest partid al rușinii ce ne guvernează. Dar revenind la mine, eu sunt conștient de faptul că am ajuns un ratat din cauza băuturii, și de aceea nu mai pot ieși în față și să vă spun: urmați-mă cel puțin aici în sat și la nivel de județ am putea face multe lucruri bune pentru oameni, și să-i alungăm pe cei ce s-au vândut străinilor și ne nenorocesc. Ei bine, eu nu mai pot pentru că am devenit un ratat și doar mai țin discursuri în bar și pe unde mai pot pentru a-i lumina pe cei fără școală ca tine, ca să nu fiți la nesfârșit manipulați de cei ce ne conduc și ne amărăsc viața. Din cauza patimii mele pentru alcool, doar rolul ăsta îl mai am între oameni, știu că puteam ajunge departe în viață, dar ce să-i faci m-am cam nenorocit singur.

În acele momente lui Haralambie îi era milă de Nae, înțelegea că era un om cu mari calități ce ar fi putut ajunge cel puțin primar în satul lor. Mai ales îi plăcea logica cu care Nae putea să învingă orice susținător al sistemului politic aflat la guvernare. După timpul petrecut în bar Haralambie se întorcea în căsuța sa bătrânească aflată pe malul bălții, unde locuia doar cu mama sa ce era în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, căci tatăl lui murise, iar sora lui plecase la oraș unde își găsise servici și își întemeiase propria familie. El nu se căsătorise, fusese de două ori pe punctul de a o face însă nu se căsătorise. Uneori îi părea rău că nu își întemeiase o familie, alteori se simțea mai liber așa, fără nici o responsabilitate. Se obișnuise singur, ba chiar îi plăcea viața sa de pescar singuratic, și apoi când voia compania oamenilor știa unde să îi găsească și să stea de vorbă cu ei.

În ultimul timp avea tot mai multe conflicte cu un văr de-al său din cauza unui ogor. Vărul său, pe nume Ionel, avea pământ destul de mult lângă ogorul cu pricina, dar pentru că avea doi copii, mereu îi cerea lui Haralambie să-i cedeze acea bucată de pământ, afirmând că Haralambie neavând copii la ce îi mai trebuia. Ionel avea în jur de patruzeci de ani, era însurat cu o femeie pe nume Anastasia, ce mereu îl îndemna să ceară acel lot de pământ. convinsă fiind că Haralambie, cu bunătatea sa, va ceda în cele din urmă în favoarea copiilor lor. Ionel lucra cu Haralambie ca pescar la același patron și era invidios pe faptul că Haralambie era foarte apreciat de patronul lor. Ba mai mult, când patronul avea ceva mai important de discutat și dorea să se consulte cu unul mai experimentat dintre ei, atunci îl lua pe Haralambie deoparte și îi cerea părerea. Acest lucru nu îl putea suporta Ionel care, deși avea și calități, mereu era eclipsat de părțile întunecoase din ființa lui.

Odată, pe când era în larg cu Haralambie, doar ei doi în barcă îi spuse:
- Hotărăște-te odată și cedează-mi lotul tău, pentru că mi se cuvine cel puțin o parte din ogorul tău. Pentru că părinții noștri când ni l-au împărțit nu au luat în considerație faptul că tu nu vei avea copii, iar eu am doi așa că mie mi se cuvine mai mult.
- Cei cu tine, iar mă superi? După moartea mea veți avea totul, acum nu pot, în afară de casa părintească este tot ce mi-a mai rămas de la tata. Și posedând acest pământ, îl simt pe tata mai aproape de mine, îmi amintesc mereu de el. Nu pot acum, după moartea mea veți avea totul, ai răbdare.
- Dar asta este naivitate, sentimentalism, în realitate nu vrei să vezi lucrurile așa cum sunt, ce te tot încăpățânezi cu pământul, dă-mi-l odată și gata, și toate se vor liniști.
- Măi da tu vrei să-mi strici ziua, ți-ai pus în gând să nu mă mai lași în pace, te influențează Anastasia împotriva mea. Ți-am spus doar clar nu și gata, ce tot atâta vorbă.
- Măcar dacă ai avea familie te-aș înțelege, dar așa singur cum trăiești la ce-ți trebuie? Motivele ce le invoci tu nu mă conving.
- Să terminăm odată pentru totdeauna discuția asta... spuse puțin nervos Haralambie.

Ionel tăcu și privi peste întinderea de ape a bălții. Gândi: "Dar dacă Haralambie ar avea un accident de muncă? Eu nu ar trebui decât să-l lovesc în cap, ca apoi amețit să-l arunc în apă și gata se va termina totul, și voi avea și eu liniște în casă cu Anastasia, și voi avea și blestematul de ogor. Iar dacă Haralambie nu va mai fi la muncă, îmi va fi mai bine, și în locul lui eu voi fi cel respectat și apreciat. Din cauza lui am viață grea acasă cu nevasta, ba mai mult de atât și la muncă mă umbrește. Da, Haralambie trebuie să dispară, și așa viața mea va fi mai frumoasă. Dar stai, ce gândesc eu, cum este posibil să cad atât de jos, am copii și sunt un om cinstit, să mă cobor atât de jos, nu se poate. Cândva îl apreciam mult pe Haralambie, și acum iată ce gândesc despre el nu mai bine nu... deși totuși dacă..."

Zilele treceau liniștite una după alta în satul din baltă. Pentru Ionel însă, fiecare zi aducea o și mai mare încărcătură de ură împotriva lui Haralambie, dorea tot mai mult să-l înlăture cu orice preț din calea lui, convins fiind că toată nefericirea lui se trăgea din faptul că Haralambie trăia în preajma sa. Într-o ocazie aranjase prost niște scule de pescuit, și fusese pârât patronului de unii colegi că peștele pescuit în acea noapte fu puțin din cauza lui. Iar patronul lor îi spuse lui Haralambie în văzul tuturor să-i arate cum se face totul cel mai bine. Iar Haralambie bătându-l cu mâna pe umăr îi spuse:
- Hai vere să îți arăt, așa cum tata m-a învățat pe mine pe vremea când eram copil.

Câțiva pescari râseră zgomotos la auzul acelor cuvinte. Ionel tăcu. Însă inima sa clocotea de furie și hotărî în sinea lui că trebuie să-l termine pe Haralambie într-un fel sau altul. Ce nu putea suporta Ionel, era faptul că atunci când Haralambie vorbea, toți se opreau și-l ascultau până la capăt, ba mai mult de atât în materie de pescuit toți îi cereau sfatul când aveau o neclaritate. Iar el când vorbea unii îl ascultau alții nu, ba unii vorbeau în același timp cu el, și vorbele sale se pierdeau în tumultul celorlalte voci.

Într-o zi de vară dis-de-dimineață, Haralambie se sculă chiar în momentul când zorii mijeau luminând peisajul fermecător al bălții, și contemplând tot acel tablou natural, simți cum întreaga sa ființă fu pătrunsă de o bucurie negrăită. După ce se conversă puțin cu bătrâna sa mamă plecă la lucrul său, plin de voioșie. La pauza de prânz erau mai toți așezați pe lângă cabană, căutând puțină umbră pentru că în acea zi nu ieșiseră în larg, aveau alte treburi de făcut. Ca de obicei pescarii râdeau și conversau între ei, iar Haralambie mereu avea întâietate la vorbă și era respectat de toți. La un moment dat Ionel spuse ceva despre o anumită tehnică a pescuitului pe timp de noapte. Însă Haralambie îi demonstră că greșea, și îi explică lui Ionel și celorlalți cu lux de amănunte cum procedau pescarii de altădată. Toți îi dădură dreptate. Ionel nu mai putu rezista, se sculă în picioare plin de furie, intră în cabană, și luă una din cele două arme de vânătoare ce le aveau acolo pentru porcii mistreți și o încărcă. Apoi, ieși afară cu arma în mâini și fața crispată de ură. Unul din pescari îi spuse:
- Ce faci cu arma?

Ionel însă nu îi mai dădu nici un răspuns, se apropie de Haralambie ce stătea jos la umbra cabanei, cu capul în jos cioplind ceva dintr-o bucată de lemn cu briceagul. Auzind pași în apropierea sa ridică capul și îl văzu pe Ionel plin de furie cu arma în mâini îndreptată asupra sa, nu mai avu timp să facă nici un gest de apărare pentru că Ionel trase și Haralambie se prăbuși jos cu țeasta sfărmată într-o baltă de sânge. Prea târziu ajunseseră ceilalți pescari la Ionel smulgându-i arma din mâini. Ultima zi din viața lui Haralambie începuse pentru el atât de frumos și totul se termină nespus de tragic.