Eseu despre dezamăgire

Ce poate face un critic atunci cînd vede, sub proprii lui ochi, cum speranţele de altădată devin plictisitoare confirmări, cînd revoluţia se propteşte în "să fie ai noştri, nu ai lor", iar revolta ajunge să penduleze între epatare cu orice preţ şi frică de confruntare competitivă?

Mi-am făcut o reputaţie (nu foarte măgulitoare, de altfel) de apărătoare a cauzelor pierdute din teatrul românesc, mai ales în versiunea lui tînără. Uneori, se dovedeşte că merită să pariezi pe ele (şi Ich bin Ophelia a Cocăi Bloos a fost o cauză bună, şi Radu Afrim); cel mai adesea, rămîi cu un gust amar în gură. Sau te simţi precum acel imbecil care-aruncă bumerangul şi se trezeşte că la întoarcere îl loveşte drept în moalele capului.

N-o să spun că încercarea de a face o critică nu neapărat de direcţie, dar "cu agendă", îngrădeşte libertatea celui care scrie; fiecare are atîta libertate, cîtă îşi ia. Nu-ţi răpeşte libertatea de a critica, doar te implică atît de mult, încît dezamăgirea pusă în pagină capătă greutatea unui infanticid.

Şi iată că pot şi eu accepta asta, oricît mi-ar fi sufleteşte şi profesional de greu: teatrul românesc, cu toate vîrstele lui, e necompetitiv, populat de genii cărora, după unul sau două spectacole bune, toată lumea le găseşte scuze şi circumstanţe atenuante în caz de eşec, dar nimeni niciodată nu-l numeşte ca atare, în care e bine să te conformezi şi unde toată lumea îşi doreşte să se integreze (ca, la pensie, să fie toţi salutaţi cu "maestre"), un teatru în general prost, în care mai nimeni nu vrea să înveţe, mai nimeni n-are nimic de spus (de la dramaturgi, actori, regizori şi scenografi la critici), dar mai tuturor le place să se dea artişti, eventual neînţeleşi, într-un tablou romantic de secol XIX pe care nu ne-ndurăm să-l mutăm la muzeu. În care, periodic, ne arătăm unii pe alţii cu degetul, pe la colţuri, acuzîndu-ne reciproc de impostură, fiecare în funcţie de spectrul politic-teatral. În care facem spectacole noi pentru noi, scriem cronici noi pentru noi şi-avem un dispreţ suveran, de "specialişti", pentru dialogul cu oricine dinafara strîmtului nostru mediu, unde, din cauza înghesuielii, aerul s-a rarefiat în aşa măsură, că lipsa de oxigen a început deja să dăuneze gîndirii.

Ultima (şi se pare că nu e doar "cea mai recentă") dată cînd porţile şi butelia de oxigen şi-au dat drumul a fost pe vremea dramAcum-ului şi a glorioasei stagiuni de teatru nou de la Casandra; iar de acea deschidere (între timp, la Casandra s-au întors Caragiale, Molière şi Alexandr Galin) se leagă şi un nou spirit critic. Iar acest spirit critic e pe cale să rămînă fără miză - căci critica e un discurs de gradul doi, altoit pe produsul artistic primar, şi anume spectacolul de teatru. Iar cînd nu mai ai despre ce să vorbeşti, tot ce mai poţi face e să inventezi ficţiuni ideologice. Să faci echilibristica regelui gol parţial îmbrăcat. Şi să fii, în fond, dezamăgit.

Cum aş putea, fără să mă doară şi să rănesc, să spun că ultima montare, îndelung aşteptată, a unui regizor în care-am crezut pe vremea cînd era acuzat de crime de lezmajestate teatrală e un spectacol bun, care i-a delectat pe critici, dar întru nimic altfel decît oricare alt spectacol bun (dixit critica, dar şi ca meşteşug) din această mare Românie teatrală? Ştiu că într-un fel sînt nedreaptă, că nimeni n-o poate ţine langa în contra curentului o viaţă întreagă şi că, de multe ori, dacă ţi se spune suficient de des că eşti beat, chiar începi s-o crezi. Sau că mi s-ar putea explica cum că omul a încercat să exploreze alte teritorii teatrale (iar asta ar putea chiar să nu fie o scuză). Dar pentru mine e prea devreme şi prea mare distanţa.

Şi ce poţi face cînd te copleşeşte, la un spectacol - "manifest" experimental, sentimentul de a fi fost păcălit, senzaţia unei creaţii făcute pentru epatarea burghejilor, în care revoluţia se opreşte la jumătatea ideii scenografice, de valabilitatea combinaţiei însă neîndoindu-se nici un critic, în nici o cronică, de teama de a nu pica drept tombateră (şi pentru că trebuie să empatizăm, în discurs, cu revoluţionarele noi generaţii, chit că uneori nu înţelegem nimic din ele doar din cauză că nu e nimic de înţeles)?

Ce poţi face cînd nevoile supravieţuirii îi fac pe artiştii generaţiei tale să se apuce de filmuleţe educative la televiziuni pentru femei, cu perspectiva încîntătoare de a urca pe scara profesională pînă la regia de (mini)seriale cvasi-telenovelistice? Pe cine să convingi că teatrul nu e o artă de week-end, ci o meserie de zi cu zi, cînd ştii că răspunsul e: "din teatru nu se poate trăi"? Sigur că nu se poate trăi, dacă aştepţi la uşa teatrului de stat (unde toate locurile au fost deja ocupate de unii mai vechi în profesie şi/ sau mai iuţi de picior), care să-ţi dea onorariul, sala, maşiniştii, atelierele de producţie şi reţeaua de promovare. Or fi multe teatrele bugetare în România, dar nu chiar atît de multe cît să dea de mîncare, pe săturate, la tot neamul. Iar arta spectacolului înseamnă, în lumea de azi, o reţea de creaţie mult mai complexă decît scena oficială, fie ea şi studio, în care, e adevărat, pe artişti nu-i prea mai asistă statul (sau altcineva despre care ei, artiştii, cred că are obligaţia morală să-i întreţină pentru că ei sînt aprioric cei mai buni şi mai drepţi dintre cetăţeni).

Pentru ca auto-numitul teatru nou să poată provoca o schimbare de paradigmă (ce pare a fi leit-motivul confruntărilor culturale ale ultimei perioade), el trebuie să însemne altceva decît cîţiva tineri creatori focusaţi pe reuşita personală şi împuşcatul de contracte ori dînd tîrcoale artei ca hobby, de vacanţă şi sfîrşit de săptămînă, pe cale să delegitimeze, prin ratare ficţionalizantă, ideea de solidaritate, grup, echipă şi direcţie, spre paguba următoarelor generaţii, ai căror membri (după confiscarea mizei reformatoare) nu mai pot decît să pescuiască solitar în ape tot mai tulburi (din lipsă de oxigen...).

Din păcate, unui critic nu-i rămîn foarte multe posibilităţi de acţiune, de vreme ce spiritul de... solidaritate şi investiţiile sentimental-estetice fac dificilă asumarea faptului de a fi greşit.

Bătăliile estetice nu le pot purta criticii, ei le pot doar susţine. Cînd între discursul artistic şi practica scenei se instaurează dihotomia, adică una vorbim şi alta facem, în ce să cred eu, criticul? În buna-credinţă a cuvintelor sau în eşecul discursiv al spectacolului? Ca să citez din clasici, e o întrebare deschisă.

P.S. Nu am numit explicit (ceea ce nu e deontologic) nici unul dintre spectacolele sau artiştii despre care vorbesc, dintr-o formă de laşitate. Sînt colegii mei de generaţie şi cauzele mele pierdute, de care încă nu mă pot dezice. À bon entendeur...


(Articol preluat din revista Cultura, iunie 2006)