Peisaj cultural rural

Dacă mi-ar sta în puteri, aş scrie zilnic despre starea de părăginire culturală în care au fost lăsate satele în ultimii 15 ani. Nici în perioada comunismului nu era mult mai bine, dar izolarea culturală în care s-a cufundat satul românesc odată cu scăderea nivelului de trai, cu destrămarea raportului de co-dependenţă dintre săteni şi orăşeni şi cu reducerea interesului faţă de zona rurală este nimicitoare. Practic, la ora actuală satele din România aproape că nu mai au legături cu centrele de cultură din oraşe. Sau cele care au se descurcă pe cont propriu.

De obicei, sînt împotriva implicării statului în proiecte-mamut cu finalităţi în general imponderabile (căci cine poate măsura cu exactitate cît de eficient se cheltuie banii într-un proiect de promovare a culturii?). Dar de data asta cred că o asemenea acţiune nu ar strica, fiindcă pînă la apariţia unor iniţiative culturale private la sate s-ar putea ca ele să nu mai aibă cui să se adreseze. E drept, unele sate - cum ar fi cel în care am avut parte de o întîlnire cu surprinzător de mulţi cititori, Dudeştii-Vechi - au început să se organizeze singure. Dar e vorba despre sate relativ bogate şi cu o tradiţie culturală mai solidă. Nu ele sînt exemplare pentru România, ci acelea unde Internetul e încă un fel de piatră filosofală, apa şi electricitatea rămîn o problemă permanentă, iar iniţiativele private se limitează la birtul de lîngă biserică.

Cum ar putea începe totul? Păi, prima şi cea mai dură condiţie pentru dezvoltarea culturală a satelor ar fi onestitatea celor implicaţi într-un asemenea proiect. S-a furat atît de mult şi în atîtea feluri din fondurile alocate zonelor rurale, încît cred că nici măcar 10% din sumele respective nu au ajuns unde trebuia. Apoi vine competenţa celor ce elaborează o astfel de strategie. În România sînt mii de sate, cu niveluri diferite de dezvoltare. Dacă ar elabora cineva o strategie de dezvoltare urbană şi ar vîrî în aceeaşi oală strategică Bucureştiul şi Dorohoiul, i-am rîde în nas. În schimb, avem impresia că satele de la noi sînt toate o apă (la inundaţii) şi-un pămînt (în restul timpului). Şi nu-i aşa. Există localităţi unde lipsesc pînă şi drumuri de acces decente, şi curentul electric, ba chiar şi clădirea şcolii. Există însă şi sate unde şcolile au laboratoare de informatică la fel de bine dotate ca liceele de elită din marile oraşe, iar puştii discută între ei despre calitatea conexiunii la Internet şi ultimele filme "date jos" de pe Net. Iar între primele şi ultimele se întinde o diversitate de niveluri de dezvoltare rurală.

Atunci, de unde să porneşti un proiect coerent? Păi, de la ceea ce le lipseşte cel mai tare tuturor (şi poate nu numai la sate). Îmi amintesc, de exemplu, că în anii trecuţi s-a vorbit despre un proiect de reînfiinţare a cinematografelor săteşti sau cam aşa ceva. Doar că totul a rămas exact cum îi spunea numele - un proiect. Slavă Domnului c-a fost aşa! În condiţiile în care nici măcar în oraşele mari cinematografele nu mai sînt o sursă de cultură şi nici nu prea mai atrag public, asta le lipsea sătenilor. Mai ales că, încet-încet, în sate se înmulţesc DVD-playerele şi, desigur, DVD-urile piratate. O să spun numai că în Dudeştii-Vechi am găsit la nişte amici un documentar cu formaţia rock Bijelo Dugme (deh, fiecare cu pasiunea lui!), realizat prin anii '80 de televiziunea de stat iugoslavă. Să priceapă cine trebuie care-i ideea: odată adus Internetul în sat sau DVD-playerul în casă, orice film sau alt material video, oricît de nou sau de rar, se poate găsi, copia şi transmite. N-o fi întru totul legal, dar asta nu împiedică pe nimeni nicăieri. Aşa că în satul despre care vorbeam, dacă aş fi căutat, aş fi găsit, desigur, şi ultimele filme premiate, şi rarităţi cinematografice din anii '40-'50. Aşadar, la ce bun un cinema, cînd filmele sînt la îndemîna oricui?

Şi-atunci, ce lipseşte în sate? Altceva, mult mai simplu şi, aparent, mai banal decît o conexiune Internet. Ghici, ciupercă, ce-i?

Fiindcă, evident, mă gîndesc la cărţi. Am văzut recent o bibliotecă de liceu dintr-un sat: bine organizată, cu cărţile aranjate frumos pe rafturi, acces uşor la raft, spaţii largi... Cel mai tare mi-a sărit în ochi faptul că rafturile erau aproape noi. Semn bun, mi-am zis.

Dar nu. Era semn rău. Rafturile păreau noi fiindcă volumele de pe ele erau vechi şi foarte vechi - multe mai în vîrstă ca mine. Nu ştiu de unde mi-a răsărit în minte atunci o informaţie: că perioada de rulaj a unei cărţi în bibliotecile publice este de şapte ani. E drept, asta într-o ţară civilizată. La noi, pînă şi bibliotecile municipale au mii de volume care trebuiau pensionate înainte de a mă naşte eu. Ce să mai vorbim de bibliotecile săteşti sau şcolare?

S-ar putea spune că, în afară de literatură, mai sînt şi alte arte care nu ajung la sate. Teatrul, opera. Cinematograful. Muzica simfonică. Etc. Ş.a.m.d. Numai că televizorul, radioul şi - acolo unde există - Internetul suplinesc această lipsă. Există teatru TV şi radiofonic, operă la TV, filme la TV. Şi la radio. Chiar şi de la sat, cei interesaţi au acces la ele. Ca să nu mai vorbim despre posesorii de conexiune Internet: într-un sat, unul singur poate alimenta cu filme sau muzică întreaga comunitate. Dacă e interesată.

Cu cărţile e altfel. Adică - paradoxal - mai greu. Cărţile nu se pot citi la televizor. Nici de pe Internet nu se pot descărca prea multe. Încercaţi, de exemplu, să găsiţi în vreo reţea volumele de poezii ale lui Arghezi. Apoi, în sate nu există librării, iar puţinele librării care mai rezistă în orăşelele din România nu se încarcă pe stoc cu prea multă literatură clasică. Un Dan Brown se vinde mai bine decît un Leonid Dimov oriunde în lume - deci şi la Făurei, să zicem. Singurele metode de acces la cărţi rămîn comenzile prin poştă, care presupun ca omul să dea bani, dar şi bibliotecile. Cu banii e mai complicat, fiindcă de obicei la sat banii sînt mai puţini şi se cheltuie cu mai multă chibzuinţă. Iar cu bibliotecile e greu, căci fondurile alocate achiziţiilor, atunci cînd există, sînt foarte mici. Bibliotecile săteşti care rezistă cît de cît - asemenea celor din oraşele mici - o fac graţie entuziasmului unor bibliotecari şi în ciuda unor birocrăţei ce freacă fonduri guvernamentale pe la Ministerul Culturii.

Aşadar, dacă ar fi să se demareze un proiect de promovare a culturii la sate, cartea mi se pare instrumentul cel mai bun. E mai uşor de manevrat decît - de exemplu - o trupă de teatru cu 10-20 de actori, care presupune mijloace de transport, cazare, masă şi alte cheltuieli. Nu că n-ar fi necesar şi contactul direct cu scena, dar un proiect bazat pe carte ar fi unul coerent, simplu, cu o continuitate şi o eficienţă maximă în raport cu cheltuielile. Aici, chiar dacă nu va exista mai mult de un singur cititor pentru fiecare volum ajuns în biblioteci, cîştigul tot ar fi imens.

Mai e ceva: oare nu îngrijorează pe nimeni faptul că la ora actuală numai 1% din studenţii României vin de la sate? Nu? Hai să aruncăm un ochi prin literatura română mare. Lucian Blaga venea de la sat. Emil Cioran - de la sat la Paris. Mihai Eminescu - de la sat. Şi Ion Creangă. Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda - tot de la sat. Iar exemple mai sînt.

Dar dacă vrem să lăsăm satele în paragină şi să cultivăm artele înalte numai la oraş, ca un exemplu superb de nou Ev Mediu românesc, cu o populaţie rurală din ce în ce mai analfabetă, n-avem decît. Oricum, tot o să supravieţuim. Prin folclor. Oooooooooooof, viaţa meaaaaaa...


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, aprilie 2006)