Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Conacul Miclescu - decor viscontian


Laurenţiu Brătan

13.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu doar ideea de conac, ci mai ales cea de aristocraţie pe jumătate apusă, cu întregul ei context istoric recent, fac posibilă asocierea temei de faţă a revistei cu termenul - impus în istoria cinematografului - de "viscontian".



Luchino Visconti - contele roşu - e una din personalităţile cele mai complexe şi paradoxale ale cinematografului italian din a doua jumătate a secolului XX. De origine nobilă, din aristocrata şi celebra familie Visconti, regizorul şi-a făcut debuturile cinematografice în cadrul neorealismului (sau măcar sub umbrela lui): Ossessione (1943), La Terra trema (1948), Bellissima (1951), Rocco e i suoi fratelli (1960). Trece treptat la un alt ton, complet diferit: analiza aristocraţiei în descompunere: Il Gattopardo (193), La Caduta degli dei (199), Ludwig (1972), Gruppo di famiglia in un interno (1974) şi (foarte reprezentativ pentru starea de confuzie, de apartenenţă la două lumi) episodul Il lavoro din Boccaccio '70. Alunecă în permanenţă, în această a doua perioadă, între fascinaţia pentru clasa căreia îi aparţinea prin naştere (aristocraţia) şi cea căreia i-a aparţinut din convingere (lumea comunistă). Aristocraţia lui Visconti se află însă sub semnul tragicului - e ceea ce-l atrage irezistibil pe regizor. Probabil că, dacă ar fi trăit încă şi ar fi avut acces la informaţii despre Conacul Miclescu, despre istoria lui şi a familiei - ce a fost înainte de perioada comunistă, apoi degradarea şi deriziunea perioadei comuniste şi apoi restaurarea pe substrat romantic, având la bază amintiri personale ale ultimului descendent, Radu Miclescu - Visconti ar fi fost fascinat şi incitat de sit şi de toată aura ce-l înconjoară.



Un alt regizor obsedat de decor e Peter Greenaway. Cu studii de arhitectură şi pictură, Greenaway transformă decorurile şi locaţiile din filmele lui în personaje în sine. The Belly of an Architect (1987) e centrat pe opera vizionară a lui Boullée, iar în The Draughtman's Contract (1982) casa şi mai ales grădina în care se joacă toate subtilităţile sunt la fel de importante ca însăşi povestea. Greenaway are însă un simţ aparte pentru barocul împins la extrem - şi-n decoruri, şi-n poveste - astfel că probabil că istoria Conacului Miclescu l-ar atrage mai mult decât conacul în sine.

Există şi un regizor român cu un simţ aparte pentru decoruri aristocrate şi pentru destinul tragic al aristocraţiei sub regimul comunist - Malvina Urşianu. Din păcate, filmele ei sunt de fiecare dată blocate de o anume stângăcie, nu merg niciodată până la capăt în dezvoltarea atmosferei şi-n schiţarea unor destine tragice. Poate că şi cenzura a fost de vină - regizoarea a ezitat prea tare între concesiile făcute cenzurii comuniste şi nostalgia pentru o lume care dispare. Cert e că filmele ei suferă de o "ruptură" care le face să nu fie ceea ce ar fi putut fi. Malvina Urşianu a creat mai degrabă o operă decât filme care să reziste, operă al cărei decor e de multe ori conacul boierimii româneşti: Serata (1971) - memorabil în acest sens; Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (1979) - foarte reprezentativ... Ea însăşi dintr-o familie de boieri, Malvina Urşianu cu siguranţă că ar fi găsit în Conacul Miclescu şi-n povestea lui recentă sursele unei pelicule.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer