Ochelarii galbeni, oja portocalie, trei cărți în geanta de plajă.
....
- Oprim la Bianca sau direct în Golf?
- Direct în Golf.
Mesele și băncile albe, cu tentă albăstrie, sunt destule și noi. Însemnul e o împletire simetrică de patru cârlige și doi pești: Micul Golf, Pescăria 2 Mai.
Eziți mereu unde să te așezi, parcă de "dincolo" se vede mai bine marea.
Marea, mirosul ei, albastrul ei petrol închis, nesfârșirea ei, briza ei, soarele și nisipul ei. Toate ale ei sunt. Și noi tot așa.
Las să cadă din umăr ca un bolovan geanta de plajă, înfig pălăria cu boruri mari în sticla de apă și ne trântim cu ușurare la masă.
- Aaah, acasă!
Cred și eu, dragul de el: Ducu vine aici de mai bine de zece ani, am pierdut șirul... Ce șiruri frumoase, numai bune de pierdut! La început, era înfipt în șoldul meu stâng. Am clipit o dată. Apoi era peste tot: în mare, la Pescărie, atârnat de leagăne, la Start la "Fără Asfalt". Am mai clipit o dată. Acum e subțire și zvelt din cale-afară, cu adolescența plesnindu-i în oase, cu vocea îngroșată, vorbește mult cu mine când suntem împreună, mă face să râd în hohote sănătoase, are gusturi la îmbrăcat și concepții încăpătoare despre viață și oameni.
Și e la fel de stăpânit de neastâmpăr, ca acum zece ani, la fel de peste tot: cu labradorii însetați de înot după bețe de lemn aruncate în mare, în mlaștina de alge de la mal, spărgând valurile cu brațele și cu capul, făcându-și vânt așa de ușor acum cu picioarele lungi în scrânciobul rămas mic, împingând cu sârg copii mici în învârtitoare, probabil cum și-ar fi dorit el să fie împins odinioară, discutând lejer cu chelnerii despre combinații de meniu (niciodată à la carte!) sau cu rockerii în vârstă de la masa de alături despre muzica din boxe sau dormitul la cort.
"Ce amintiri frumoase îi faci băiatului ăstuia! Fericită cea care îți va fi noră", îmi scrie Anca, când îi trimit poze, că pe unde umblăm.
"Să te audă Dumnezeu", îi replic. Nu le-am gândit așa până acum, dar dacă or funcționa și în felul ăsta, tare ar mai fi bine pe lume.
Hamsiile-s crocante și parfumate cu usturoi, mămăliga galbenă și fierbinte ca soarele amiezii. Picăturile reci de condens cad de pe halba de bere pe coapsa încinsă la plajă, vântul încâlcește și mai tare șuvițele de păr sărate, Dire Straits sunt Brothers in Arms. Miroase marin.
Deși e-n plin sezon și mesele-s cam toate ocupate, la 2 Mai e lumea aceea lejeră care vine cu cartea la o cafea și-o țigară, nu o simți, nu te încurcă și nu te încarcă cu nimic, ba ți-e drag să o privești, cu copiii lor bucuroși și liberi cu tot. Muzica nu-ți bate în cap sau în stomac, ci doar completează plăcerile. Golful e liber la mal, mai încolo ce-i aglomerată marea, de vele. Soarele îmi lasă urme de aur pe față, pe gât, pe picioare. Pescărușii își țipă libertatea, planând așa aproape de capul meu, încât aș putea să-i prind de gheare, apoi planează măiastru pe curenții de aer, cu aripile lor de șase ori mai mari decât corpul. O rață sălbatică plonjează ghiulea după pradă, apa plesnește tare și scurt, într-o clipă totu-i perfect tranșat, cât privește viața și moartea.
Două lebede dau ocol unei bărci de pescuit, animată de valuri. Mărgeluțele costumului de baie sclipesc prețios și vesel, suntem în două culori cu nuanțe nesfârșite: albastru și galben - și corp, și costum, și nisip, și mare, și barcă, și cer, și soare. Mă încarc cu toată lumina și căldura lui mai ceva ca o baterie, să mă țină, mult.
Coldplay is trying to Fix me.
Noroc că am uitat salteaua acasă, "tre" să ne luăm barcă anu' ăsta.
- Doar întinde-te, închide ochii, vezi că bag viteză!
- Yuhuuu! Am un copil-putere!
Mă împroașcă spuma valului direct în față, mă cuprinde un râs strașnic și eliberator, în hohote de șase ani. "În preajma mării, toți suntem copii".
- Rămâi acolo, un' te grăbești? Ui' la pescărușu' ăla plutitor, îl doare la cuc, plutește cât vrea el. Ia fă și tu la fel!
Tac și "mă" execut. Expir prelung relaxată și mă întind în barcă. Soarele mi s-a lipit de față, văd numai auriu cu pete, în spatele ochilor închiși. Simt fiecare val pe dedesubtul bărcii, parte ajunge în părul meu, parte pe picioarele mele, depunând ușor-ușor pe fund un strat subțire de apă caldă.
Și toate confirmările abandonului, strigate:
- E bine?
- Da!
- Îți place?
- Da!
- Mai vrei?
- Daaa!
Râdem ca nebunii.
Ce tare obosește marea, mai ceva ca plugul.
Iar gustul asta sărat merge așa bine cu bere, și pește, și usturoi.
- Midiile-s proaspete?
- Apoi numai ieri am curățat 400 de kile. Că nu avea cin' sa le mai curețe.
- Două porții, te rog. Ce mai faci, Floricica?
- Bine, râde timid, dar și încântată că am recunoscut-o și că nu e de celofan, cineva o vede.
- Păi o duc bine oamenii, dacă nu vin la treabă.
- Ei, unul a avut o nuntă și nu era treaz, altul a căzut și și-a dislocat umărul.
"Iaca ce intensă e viața peste tot", îmi zic.
Îmi întorc privirea-n carte zâmbind. Mi-o desprind la răstimpuri. E de rumegat. Și rumegi mai bine când te uiți în dunga orizontului.
... Ducu e colorat, cu un tricou cu toate culorile pământului, îmi sare-n ochi imediat. Lejer, dezinvolt, liber, vesel. Îl observ, îl admir, atâtea am de învățat de la el. Mai ales de când a învățat să își găsească singur calmul și moderația. Azi-noapte venise după 1.00 la culcare. Eu dormeam somn de comă, nu puteam articula nimic, numai capul stătea într-o poziție întrebătoare, cred că și ochii erau închiși:
- Gata, m-am întors. M-am întâlnit cu Denisa, a venit din Vamă să ne vedem. I-am spus că eu acolo nu mă duc, e plin de drogălăi. Iar muzica e prea tare, i-auzi, până aici. Bate și vântul încoace, dar orișicât. E mai bună muzica aici. Ne-am plimbat pe dig, am povestit, a fost așa fain! Anyway, îți lăsasem mesaj pe telefon în caz că te trezești, să nu te îngrijorezi.
... Îl petrec cu zâmbetul, mă vede că îl văd, vine lângă mine, îl ascult, mă lasă să îi răvășesc părul, în timp ce îmi explică cum ar putea îmbunătăți designul unui espressor de cafea. Ce-mi intră pe o ureche iese pe alta, ocupată fiind cu zâmbitul tâmp și savuratul ochilor lui vii și sprâncenelor subțiri și arcuite, care-i intensifică privirea și explicațiile. Își dă și el seama, dar nu se mai supără așa tare ca alte dăți.
Un avion de agrement zboară la joasă înălțime, cu reclama la o casă de pariuri în coadă. Eu ies din transă râzând, în vreme ce Ducu le strigă șugubăț:
- Mi-am pierdut casa, recomaaaand!
În hohotele tuturor, în locul ăsta hippie-rock românesc, care seamănă la răsărit cu un țărm nordic și la apus cu unul britanic, aud așa de clar (probabil marea): "Release the dices".
Renunț la încleștare, deschid pumnul, le dau drumul, la toate, valurile le imprimă mișcarea, când spre mal, când spre larg, dar marea câștigă, trăgându-le la adânc, în depărtări.
Les jeux sont faits!
