Întâlnirea mea cu această țară-insulă a urmat îndeaproape firul melodiei lui Tom Waits - Hope I don't fall in love with you: "And I hope that I don't fall in love with you, cause falling in love just makes me blue (...) And I think that I just fell in love with you".
Sigur că nu ar fi neadevărat să spun că mă îndrăgostesc de aproape fiecare loc în care merg, de câte un detaliu, de oamenii diferiți pe care-i întâlnesc, de energia locurilor pe care le colind sau de gusturile și mirosurile diverse. Cu toate astea, în Cipru ceva a fost diferit - am simțit că îndrăgosteala a fost de ambele părți. Cineva spunea că "recordar significa volver a pasar los hechos por el corazón", așa că am să retrăiesc o săptămână petrecută în această insulă a iubirii sau a pisicilor sau a băieților mișto sau a măgarilor sau a Afroditei. Numiți-o cum vreți, niciuna dintre variante nu este greșită.
Am colindat pe drumurile din Pafos și Limassol, orașe absolut încântătoare, considerate "sălașurile zeilor". Prin aceste oraș mergi pe urmele Afroditei și ale lui Adonis, vezi livezile de banane și portocale, simți mirosul de cafea proaspăt râșnită în coffee shop-urile din vârful muntelui (în care obișnuiau să aibă voie să intre doar bărbații). Pe lângă cele două mari orașe, nu-ți rămâne decât să cauți țestoase prin zona Akamas, să te aventurezi în canioane și să găsești cascadele ascunse în zone greu accesibile. Magia zonei este aceea că e un soi de mix eclectic cu de toate, ca o salată de boeuf servită ca desert cu o cireașă în vârf: ai și mare și munte și un Parc Național imens numai bun de explorat pentru iubitorii de off-road. Un fel de Stradivarius pe care poți cânta taraf.
Unul dintre cele mai frumoase locuri de pe insulă e Petra tou Romiou, la doar câțiva kilometri de Paphos, unde, zice-se că s-a născut Afrodita. Două stânci mari, o Mediterană de un albastru perfect, pietre albe ca spuma mării pe mal, cerul și soarele. Și mulți turiști care mișună. Și (dacă ai noroc) un apus aproape perfect, care nu-ți lasă altceva de făcut decât să-ți contempli propria solitudine într-o mare de oameni. Tot acesta e și locul în care, conform mitului, dacă te scalzi, rămâi veșnic tânăr și frumos. Desigur că n-am ratat șansa asta, deși apa era rece. Era un fel de one chance in a lifetime. Pentru a proba dacă mitul e adevărat, îmi mai trebuie minim 10 ani, însă până atunci sper să se adeverească și să fi meritat să deger puțin în apa Mediteranei. Dacă nu, poate măcar am noroc să devin sirenă. Sau măcar un strop de noroc în dragoste, căci legenda mai spune și că dacă iei o piatră de pe malurile Afroditei, aceasta îți poartă noroc să-ți găsești iubirea vieții. Iar eu am luat mai multe, doar ca să fiu sigură.:)
Un alt loc splendid cu o poveste interesantă a fost și Baia lui Adonis, un mic lac în vârf de munte format la baza unei cascade înalte. O priveliște care-ți taie respirația. O oază de liniște lângă un oraș cu o viață de noapte extrem de efervescentă.
Legenda spune că aici se întâlneau Afrodita cu Adonis. Acum, orice turist știe o altă legendă, având o strânsă legătură cu statuia de la intrare - orice bărbat nemulțumit de dotările sale poate intra în acest lac, și de aici e de intuit ce se întâmplă în mod miraculos. Aș tinde să cred că nu e adevărat, dar mai mult ca sigur e hilar. Și oricum, men can hope, nu?
Atuurile incredibile ale Ciprului sunt marea și oamenii. Mediterana sa este frumoasă, caldă, limpede și curată. E ca o sirenă care ademenește și vrăjește marinarii din port cu cântecele ei. Ca să fiu sinceră, nu m-aș fi supărat să naufragiez de tot aici. Aș fi rămas pe plajă, lângă marea când veselă, când tristă, când calmă, când învolburată. Apoi aș fi plecat în larg cumva și m-aș fi reîntors apoi. Ca să fiu sinceră, într-o seară am ieșit pe plajă. Singură. A fost liniște. Dar nu acea liniște în care nu auzi nimic, ci aceea în care simți acel strop de pace cum îți învăluie sufletul. Liniștea aia care e albastru, e cer și mare la un loc, e o fărâmă de infinit pe care inima o produce între două bătăi, e ceea ce te ține în picioare atunci când totul în jurul tău se prăbușește, e calmul din mijlocul furtunii, e ceea ce simt acum când închid ochii și revăd marea cum se îngână cu cerul la linia orizontului. Seara aceea a fost momentul în care am simțit că marea e singura capabilă să-mi înțeleagă, să-mi plângă și să-mi aline tristețile.
Într-o notă ceva mai realistă și pragmatică, mi se pare destul de curios și îngrijorător faptul că nu am văzut niciun pește în apă, nici în adâncuri, nici mai aproape de uscat. Din ce spuneau localnicii, peștii s-au mutat în crescătorii, iar ce se întâmplă acum în mare poartă generic numele de overfishing. Self-explanatory, aș zice. Și foarte, foarte trist.
În ceea ce ține de oameni, ciprioții sunt cu adevărat niște oameni extraordinari. Mereu gata să te ajute, zâmbitori și binedispuși. Ca niște bomboane de ciocolată umplute cu lichior, ca niște inimi preapline de iubire. Dintre toți pe care i-am întâlnit, doi dintre ei chiar mi-au rămas în suflet și, înainte de a pleca, le-am promis că voi scrie despre ei în jurnalul meu de călătorie. Primul a fost cipriotul din port (al cărui nume, din păcate, nu mi-l amintesc) care, după ce am cumpărat o apă din magazinul lui, m-a oprit brusc. Am crezut că nu mi-a funcționat cardul, că tranzacția nu se făcuse cum trebuie și m-am oprit. În loc de asta, el doar mi-a spus "I just wanted to tell you that you are extremely beautiful". M-am uitat în jur, așteptând să răsară de nicăieri o echipă de filmare și un regizor care aranjase pas cu pas scena asta. Părea prea frumos ca să fie adevărat, prea "de film". Dar a fost adevărat. O poveste reală a unei scurte iubiri eterne.
Cel de-al doilea a fost Christodoulos, Zorba al meu, căpitanul bărcii cu care am mers până în partea de sud a insulei, teritoriu încă deținut de Marea Britanie. Era un băiat înalt cu ten măsliniu, avea undeva pe la 22 de ani și un accent grecesc foarte pronunțat în engleza lui aproximativă. El a fost cel care m-a învățat câteva cuvinte în greacă, de la kalimera și kalispera până la malaka, care mi-a explicat cum poate merge o barcă împinsă doar de vânt sau cum se aruncă o ancoră. M-a lăsat să-i conduc și eu barca, însă doar după ce mi-a spus că sunt cea mai frumoasă sirenă pe care a văzut-o. Mi-a mărturisit că și-ar dori să facă înconjurul lumii, să viziteze lumea și să experimenteze, dar că în același timp se gândește că i-ar plăcea să trăiască în Spania și să lucreze acolo. Probabil că ne vom revedea la răscruce de drumuri, în Spania, dacă toate planurile îmi ies bine și mie. Chris avea ceva al lui - un fel al său în care își rula țigara, cu buzele extrem de țuguiate și cu capul aplecat într-o parte. Trăgea din țigară cu atâta poftă, încât ai fi crezut că întreaga sa viață depinde de acel nor de fum.
În schimb, am remarcat ceva foarte curios în ceea ce-i privește pe toți ciprioții, fie ei ciprioți greci (greek cypriots) sau ciprioți turci (turkish cypriots) - ei nu se simt europeni. Sigur că Ciprul e aproape din punct de vedere geografic de Orient, însă, totuși, e parte a Uniunii Europene încă din 2004. A fost foarte ciudat pentru mine să aud de la un cipriot (pe care cu două zile înainte de a ajunge îi consideram greci, în ignoranța mea) "No, I've never been to Europe, we don't consider ourselves europeans, we're just cypriots". În schimb, un lucru e cert - absolut toți ciprioții îi urăsc pe turci pentru felul barbar în care i-au invadat în 1974 și pentru cum le-au furat o parte din insulă pentru a crea Republica Turcă a Ciprului de Nord (recunoscută, desigur, doar de turci și de nimeni altcineva). Și totul poartă o amprentă britanică pentru a reaminti de dominația englezilor. Aceasta este împământenită mai ales în trafic: se conduce pe stânga, iar soluția găsită de localnici pentru a evita accidentele este una ideală: toate mașinile închiriate au numere roșii, așa că toți localnicii le feresc, știu că există posibilitatea să intri invers în giratorii.
Astfel, Cipru este un mix cultural, istoric și culinar (inclusiv cu influențe libaneze și evreiești), plin de situri arheologice care mai de care mai importante și mai bine întreținute, cu resorturi și zone de relaxare în jurul plajelor mici, dar și cu zone aglomerate și cu viață de noapte vibrantă în centrul marilor orașe, transformate în ultimii ani în stațiuni. Ah, și cum aș putea uita să menționez terasele colorate și tavernele care pur și simplu te îmbie cu mâncăruri delicioase, fie că poartă amprenta turcească, grecească sau cipriotă? De la celebrul souvlaki, asezonat cu tzatziki, meze sau keftalia, ori salata grecească, alături de o bere Keo sau un vin Alina. Cele mai multe sunt, într-adevăr, în Limassol Marina, în vechiul port în care plutește un mix inedit de mirosuri purtate de vânt - iasomie, leandru și... carne la grătar.
Cele câteva minusuri ale insulei nu sunt vizibile, pregnante, ba chiar sunt ușor de trecut cu vederea, fiind estompate, chiar ascunse. De pildă, mirosul de urină de pe străzi e aproape insesizabil în comparație cu mirosul zecilor de flori plantate pe străzi, în case, la porțile caselor și oriunde altundeva arunci cu privirea. În schimb, un lucru pe care nu pot să nu-l remarc (cu toate că îl remarc invariabil oriunde merg) este inechitatea dintre oameni. Pe de-o parte, mi se rupe sufletul pentru sirienii pe care i-am văzut dormind pe plajele Ciprului, oameni fugiți cu pluta (ad litteram!) din calea războiului. Pe de altă parte, aceiași sirieni hărțuiesc fetele pe plajă, le fluieră, strigă după ele, ba chiar le și ating. Sigur că mă doare inegalitatea dintre oameni. Cineva-mi spunea "poate că acești oameni nu sunt genii, însă nici nu au vreo șansă să devină". Pe de-o parte, sigur că sunt povești tragice de viață care te înduioșează, te dor, te fac să te gândești că și dacă nu suntem în cea mai bună dintre lumile posibile, noi tot am nimerit bine (avem, totuși, siguranța zilei de mâine și un acoperiș deasupra capului) spre deosebire de alții de care suntem atât de aproape și atât de departe în același timp, însă pe de altă parte sigur că indiferent de poveste, nimic nu justifică comportamentele agresive.
În fine, ideea e că oricât aș scrie și oricâte poze aș pune, vibe-ul insulei n-am cum să-l surprind. Pot să spun doar că, dacă aș mai avea ocazia, m-aș reîntoarce în Cipru fără să mă gândesc de două ori. Oricând și oricum. Și nu știu dacă m-aș mai întoarce apoi acasă.