Astăzi, acele produse atrăgătoare s-au mutat în mall-uri, au dispărut și comerțul de ghiol și vizitatoarele din blocul estic. Interesul estival s-a orientat către mări sau plaje mai prietenoase ca prețuri și servicii (greci, turci, sârbi sau bulgari). Totuși ,tentația vindecătoare a ghiolului a rămas irezistibilă. Cele două pavilioane gemene - așa zisele "Băi reci" - de la Eforie Nord și Sud (1954) funcționează sub aceeași înfățișare, ca niște mastodonți fosilizați - mărturii fecunde ale vechiului regim. M-am hotărât pentru Eforie Sud din rațiuni independente de aspectul "pitoresc" al acestor nestemate nămoloase ale litoralului, opțiune întrutotul discreditată în copilărie când Eforie Sud figura drept sora mai mică, mai urâtă și mai cu seamă sindicalistă a metropolei în expansiune, Eforie Nord.
Te întrebi de ce o stațiune cu incontestabile repere istorice și formidabila resursă naturală a lacului lui Tekir se află într-o stare de profundă derelicțiune, după treizeci de ani de capitalism. Răspunsul ar putea sta în insolubila formulă românească: "merge și așa". E drept că raportul preț - performanță al litoralului a gonit populația către tărâmuri mari generoase, dar ghiolul n-a plecat din loc la vecini, nici n-a secat, deci funcționează în continuare așa cum l-a lăsat Dumnezeu și - împreună cu el - tovarășul, fiul neprețuit al poporului care, pare-se, s-a priceput mai bine să-l exploateze. Ȋn fond, el venea la pachet cu frigul năprasnic din locuințe, generator de reumatisme. Ȋn timp ce omul actual de afaceri, neajuns încă la vârsta artritelor, și-a îndreptat interesul către stațiuni cu potențial mai diversificat precum fin-nisipoasa Mamaia.
Cea mai veche stațiune de pe litoral și una dintre cele mai renumite stațiuni balneare din țară, înainte de război - când purta numele de Carmen Sylva și număra peste 500 de vile și hoteluri - a căzut într-o nemeritată dizgrație. Istoria a înregistrat-o sub diverse nomenclaturi: Băile Techirghiol-Movilă - de la numele moșierului care a înființat-o pe propria sa moșie la 1899 - , Carmen Sylva (după pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României) și mai târziu Vasile Roaită și Eforie Sud în perioada comunistă. Clădirile istorice - dacă le descoperi! - dau o notă personală stațiunii chiar dacă au fost lăsate în paragină sau antamate în proiecte nefinalizate de restaurare. Vila Popovici e învelită într-o plasă de protecție. Cazinoul construit înaintea celui din Constanța (în 1930), în stil Art Deco, nu a avut o soartă mai bună. De la 1899, Hotelul Movilă - primul hotel al stațiunii - încă mai dăinuie (astăzi, Hotel Parc) și, lângă el, din aceeași perioadă, se află vila Ing. Zissu, restaurată.
Nota bene. La sud de Eforie Nord - mai puțină lume, plaja mai puțin aglomerată, deci mai curată și mai aerisită, la fel și marea. Disprețuita Eforie Sud s-a dovedit, întâmplător, o alegere bună.
Gară mică
Derizoriul stațiunii începe în gară. Regăsesc aceeași clădire pitorească de piatră, cu o arhitectură tipică gărilor de provincie construite între cele două războaie, ce definește nostalgic conceptul de gară mică. Gara pare un cul de sac, o fundătură fără drumuri, taxiuri sau orice alte mijloace de transport. Niciun indicator sau cale de acces nu-ți face cu ochiul spre ieșire. Noroc cu călătorii avizați ce o pornesc hotărâți peste linii și urcă un drum - invizibil din perspectiva gării - de colb către magistrala cu două sensuri ce unește stațiunile litoralului. Îi urmărești cu grăbire de teamă să nu ratezi drumul către civilizație. Dar ieșirea din fundătură e numai una. O stradă neasfaltată începe la capătul unor trepte erodate de vremuri, cu marginile ciupite sau prăbușite - ca ziguratul unei piramide. La capătul unei străzi cu case dărăpănate pe o singură parte și câteva automobile decrepite - de taxiuri nici nu poate fi vorba! - mașinile aleargă supersonic în toate direcțiile. Din loc în loc, la distanțe mari, definite de câte un obiectiv turistic precum "Băile reci", un complex comercial sau un hotel mai acătării, te așteaptă timid câte o trecere de pietoni. Să îndrăznești sau nu? Îți vine greu să crezi că la vitezele astea, vor fi atâtea tentative de oprire în tandem. Și, totuși, dacă nu te avânți sinucigaș pe zebră, ai șanse să aștepți până mâine. Pietonul ce așteaptă cuminte pe carosabil prezintă un interes vag echivoc pentru vajnicul șofer.
Plaja, marea și faleza
Arhipelagul de clădiri de pe țărmul înalt de la marginea mării te întâmpină cu același derizoriu frust: câteva hoteluri depresate - probabil, ceaușiste - s-au pricopsit în timp cu ceva unități cenușii de aer condiționat sub ferestrele meschine și decrepite. Urmează un Luna Park cu un Montaigne Russe modest pe care aleargă leneș o omidă - locomotivă într-o cromatică fauve. O clădire ceva mai nouă, lungă și joasă, cu o intrare sofisticată, pictată într-un albastru marin și strident, e intitulată lamentabil "Hotel Splendid". Imediat după ea, încep edificiile în paragină, ca după bombardament, cu o gaură mare în zid și fără geamuri - sau posibil aflate nedefinit într-un proces de demolare.
O imagine tristă pe care o vezi de pe plajă zi de zi, când îți întorci fața de la mare. O mare splendidă și primitoare. Caldă, cristalină, fără alge, fără meduze, limpede și liniștită, cu apele din proximitatea malului de un turcoaz deschis. Un balsam nesperat care te face să uiți de tot. Și plaja pe măsură, nisipul galben, adânc, cu bobul gras - nu ca praful nisipos de la Mamaia ce-ți pătrunde insidios prin toate orificiile. La capătul dinspre dig, solul marin este drenat, te afunzi în mare prin nisipul moale fără să-ți zdrelești picioarele de pietre. Marea Neagră e cea mai plăcută ochiului dintre toate mările lumii, cu salinitatea apropiată de cea a lacrimii. Adică, cea mai dulce și mai dragă mare!
Plaja din Eforie Sud e în proces de expansiune artificială. Dincolo de uriașul dig nordic cu piatra strălucitoare de un galben havan, plaja e închisă. E arestată într-un șantier de creație în care nu pare să lucreze nimeni. Hotelul s-a vrut aproape de plajă, și așa ar fi și fost, dacă scara de lemn (de acces), cu treptele prăbușite sau lipsă, nu ar fi fost împrejmuită cu un NU categoric. Ești nevoit să parcurgi o jumătate de kilometru până la următoarea coborâtoare în plajă, din beton.
Cerul, marea cu toate nuanțele depărtării și apropierii de țărm și faleza de nisip - trei palete rectilinii și paralele, ca într-o pictură abstractă. Un spațiu sublim și generos pe care se grefează nostalgic amintirea. Aceeași mare fără timp a copilăriei, a adolescenței, a vacanțelor nesfârșite, împinse până la barierele toamnei - cu sătenii din 2 Mai, excedați de vilegiaturiști care te apostrofau: Mai plecați, bă, și acasă, că a venit iarna!
Plaja din Eforie Sud e parcelată în zone dense, segregate după culorile umbrelelor albe sau verzui. Umbrelele stau la uniformă, aliniate pe rânduri de plutoane, străjuind câte două sau trei șezlonguri, după suprafața lor acoperitoare. Între ele rămâne un spațiu îngust pentru circulație. Privite de pe malul înalt al falezei, din cauza formei lor pătrățoase, par niște copertine compacte și monocolore, printre care soarele nu se întrevede niciodată. Și nici marea n-aude n-a vede, doar n-a greul pământului pe care zaci deasupra unui pat-șezlong în întunecime, copleșit de muzica emanată non-stop de terasa cu băuturi și mâncare, care gestionează și parcela de umbrele.
Tot acolo se găsesc și unicele și foarte modestele puncte sanitare cu plată, pe care nu vrei să le vizitezi. Protagoniștii se mută de sub umbrela șezlongului sub umbrela zăpăcitoare cu mulți decibeli a terasei, unde e ceva mai multă lumină și berici. În apa mării se cufundă la nevoie, doar ca să se ușureze. Stai la plajă ca la cinematograf, poți întinde o mână să-l atingi pe locuitorul șezlongul de alături, nu privești nici cerul, nici marea, nici conversație nu prea poți să-i faci vecinului - doar dacă ocupi o poziție în extremis, cât mai departe de sursa muzicală.
Ȋn ultima secțiune de plajă, la capătul de nord, umbrelele - ca niște pălării japoneze - sunt de stuf, poartă în vârf un țugui oblic și sunt plasate la distanțe mari una de alta. De pe faleză, privite de sus, arată ca țara lui Oblio. Umbrelele adumbresc unul sau două șezlonguri cochete, dintr-un lemn brun, acoperite cu o saltea, și lasă un spațiu generos la marginea mării pentru practicanții de cearceafuri și umbrele particulare. Te proiectezi în timpuri imemoriale când omul își muta cearceaful după umbră unde voia și putea asculta zgomotul valurilor. Parcă și compoziția oamenilor propășiți aici, la capătul plajei, e alta; mulți studenți sau familii tinere cu copii mici.
Maneliștii însă sunt pretutindeni. Adunați ca madreporele sub o singură umbrelă stau în cerc pe trei șezlonguri cu aparatul emițător la mijloc, înconjurat de multe sticle de bere. Sunt în câteva rânduri admonestați să dea muzica mai încet de către gestionarul umbrelelor și al terasei locale. Te retragi în mare, unde zgomotul pălește, mai ales dacă înoți cu capul sub apă. Revii după jumătate de oră și parcă melodia nu s-a schimbat, doar zgomotul aeroplanului ce brăzdează cerul albastru între cele două Eforii, de la sud la nord și invers, trăgând după el reclame la "Biscuiții Croco", te scoate din euforia muzicală. De-altfel cerul plajei este traversat de câteva ori pe zi în ambele sensuri - amintind de trenurile lui Aitmatov din O zi mai lungă decât veacul - de micile aeroplane, elicoptere sau dirijabile cu reclame la tot felul de produse bizare - pe care nimeni nu și-ar dori să le cumpere.
Dacă îți petreci majoritatea timpului în apă, micile inconveniente ale plajei îți par inedite puncte de interes pentru o poezie de notație. În mod ironic, tocmai intrarea în acest rai terestru nu este deloc încurajatoare. Un anunț pliat - dezlipit și deranjat de vânt, parcă anume spre a nu fi luat în seamă - interzice "șederea" - nu se specifică dacă în șezut sau culcat - pe plajă, pe un alt dispozitiv decât șezlongurile puse la dispoziție. Mai mult, deasupra coșurilor de gunoi din stânga pancartei, un alt anunț interzice aruncarea deșeurilor articolelor neachiziționate de la unitățile locale ale zonei. Te întrebi dacă coceanul "porumbului fierbinte, care arde și frige" ar face obiectul coșului de gunoi. El este, cu certitudine, dobândit pe plajă, precum "kürtös - kalaks cu gaură mică sau cu gaură mare și reducere pentru pensionari", dar nu de la unitățile aferente, ci peripatetic, însoțit de sloganul filozofal al producătorului itinerant, nealocat vreunei unități locale, dar totuși un vajnic și umil servitor al plajelor.
La ghiol
Pavilionul Băilor Reci de pe malul lacului Techirghiol este același cu cel al copilăriei, neschimbat, identic cu perechea sa din Eforie Nord. Plaja lacului e segregată între femei și bărbați, pentru a permite administrarea nămolului și pe părțile rușinoase. Totuși, există o mică schimbare ce dă cont de vremurile noastre emancipate. Între solarul de femei și cel de bărbați - aș spune inexistent! - se desfășoară o zonă neutră unde conviețuiesc deopotrivă pudibonzii în costume de baie, nudiștii - ceva mai retrași între două tufișuri uscate - și familiștii nedespărțiți, însoțiți de copii - care nu mai fac obiectul solarelor demixtate, ca odinioară.
Solarul de femei e despărțit de zona neutră de un perete de mucava pe care sunt montate niște țevi verticale cu capete de stropitori. Încălzită de instalații solare, apa călâie și foarte domol curgătoare te ajută să îndepărtezi ultimele pete de nămol. La crepuscul, soarele stă arestat în plafonul de nori adunat deasupra ghiolului, iar apa de la duș devine brusc neprietenos de rece. O clădire joasă și deosebit de lungă, ca un tren, ce cuprinde câteva unități sanitare, restul încăperilor fiind ferecate, pare a fi vestigiul unei civilizații dispărute - ce odinioară adăpostea camerele unde se efectuau proceduri și terapii balneare. Astăzi, nu se mai face nimic. Vânzătorul de bilete - un puști afabil - răspunde mirat! că n-a auzit de tratamente prin partea locului. În spiritul timpurilor de odinioară, câteva maseuze își oferă ad-hoc serviciile operând pe paturile-șezlong de sub cochetele umbrele de stuf, cu ciuf. Dacă te mobilizezi de dimineață, ai mare șanse la șezlong, populația amatoare de ghiol din zilele noastre fiind destul de restrânsă comparativ cu vremurile frustrante ale copilăriei când îmi ciuntea mama ziua de mare cu nesuferitul nămol.
Câțiva moșnegi împielițați - inclusiv pe sexul gol - își fac un pic jenați apariția dintre tufișuri, pentru a intra în apă, pe la marginea solarului de femei. Siluete negre cu barba albă - ca niște țapi bătrâni -, te întrebi ce caută aici, dacă sunt voyeuriști sau pur și simplu n-au identificat - pe bună dreptate! - intrarea către solarul de bărbați, despre care nu m-am edificat dacă într-adevăr există! Aglomerația e mică, dar ciorovăiala e mare. Când se apropie amiaza, cele mai aprinse discuții gravitează în jurul meniului de prânz - în regim de pensiune - despre "porțiile derizorii" în care "ciolanul" îndelung așteptat s-a dovedit a fi o ciozvârtă subțire de "carne macră".
Bazinele cu ghiol - aceleași etuve de beton de odinioară - te așteaptă generos să te îmbălsămezi la discreție cu materia lor binefăcătoare. Femeile se îngrămădesc în jurul lor și se metamorfozează sub ochii tăi, pictându-se una pe alta cu nămol - fără să se cunoască - prin părțile greu accesibile sau care au scăpat neatinse de mâlul miraculos.
O femeie tânără cu un trup grațios, mânjită cu nămol până în creștetul capului, împinge în sus și în jos un cărucior pe trecerea de asfalt ce străbate plaja, către dușuri. Una dintre fese a rămas complet albă - cea dreaptă, e probabil stângace! - făcând din ea o apariție contrastantă. Pasul ei ușor și moale sugerează un mâț negru cu o pată de blăniță albă.
Un post de radio-litoral, poate chiar ancestrala Radio - vacanța, ne cântă sau vorbește non-stop la megafon, agreabil de încet. Anunță vremea în schimbare printre conotațiile numerologice ale zilei: nașteri sau morți ale personalităților mai vechi și mai noi. Aflăm că Robert de Niro tocmai a împlinit 79 de ani, se fac și câteva sugestii culturale sfătuind litoralnicii să "cetească" o carte (nu ziarul!) - în timp ce pierd vremea la plajă.
Priveliștea dincolo de liziera lacului e plată și uniformă. Pare un capăt de lume. Dincolo de malul cu stuf și pâlcuri de copaci, singurele înălțimi sunt stâlpii de electricitate. Lacul, un pic mai rece decât apa mării, e tenebros și adânc. În depărtare, în mijlocul lui, un far înalt și impunător împunge cerul faustic cu forma sa de minaret. Ai vrea să înoți până la el, dar un bot umed ca o ventuză ți se lipește de spate. Pesemne un șarpe de apă.
O barieră de geamanduri portocalii foarte aproape de mal indică că apa este adâncă. Femeile stau îngrămădite în fața lor cu picioarele înglodate în mâl și se spală una pe alta pe spate. Deși conștiente că salinitatea este atât de mare, încât chiar dacă ai vrea, nu poți să te îneci, preferă să se bălăcească în companie, iar compania e foarte strânsă. Altele se tăvălesc la mal în nămol ca vitele în mocirlă. Nu te poți îneca, dar nici înota cum trebuie. Nu poți băga capul în apă fără să-ți ia ochii foc, iar diverse părți ale trupului - dintre cele mai voluminoase - sunt propulsate în sus cu ingrata forță arhimedică.
La intrarea în ghiol și pe ușile sau zidurile unităților sanitare atârnă îndemnuri civilizatoare scrise de mână, apăsat, cu cerneală neagră. "Nu vă spălați pe picioare în chiuvetă", "Nu vă urcați cu picioarele pe capacul de la W.C."
La lumina lampioanelor
Când răsare luna, toată lumea e prezentă pe corso. Doar atunci promenada - malul înalt al falezei - e cu adevărat înțesată de turiști. Și dacă luna nu e plină, e suplinită de lampioanele, înălțate la cer din toate colțurile orașului, ce se prăbușesc și se sting în mare ca niște stele căzătoare. Pe pista de biciclete aleargă trotinetele electrice și automobile decapotabile în miniatură - imitând mașinile de curse - conduse frenetic de micuții răsfățați ai sorții - fiii protipendadei de tip nou. Un domn mai vârstnic cântă nuanțat și discret, acompaniindu-se la vioară, melodii mai vechi. Nu tocmai Romanțe pentru mai târziu, ci muzică pop, pe versuri din poeții moderni. Puțini se opresc la pălăria lui, dar el intonează neobosit până târziu, parcă mai mult de plăcere, decât pentru bani.
Cobori nedecis în euforia nopților marine, cu nostalgia copilăriei. În parcul de distracții, o luminație a giorno. Omida - locomotivă, surâzând din strungăreață, trage după ea din greu vagonetele mici, nici pe jumătate pline - mai mult cu adulți decât cu copii. Când execută singurul coborâș mai de Doamne ajută, se aud țipetele percutante ale copiilor. La intrarea în Luna Park te întâmpină o instalație pe roți ce produce vată pe băț, ca pe vremuri. O lume nouă într-o carcasă veche...
Faleza se lărgește într-un parc de agrement - singura zonă modernizată a stațiunii - cu un mic spațiu dedicat manifestărilor artistice stradale. Câteva sculpturi metalice cubisto-ambientale împodobesc platforma de beton pe care stau bănci sau scaune turnate tot din beton și atotprezentele bile albe - mari cât o minge de baschet - din același material, aceleași care delimitează intermitent și nedefinit carosabilul de trotuarul falezei. Un cuplu de indieni cu trăsături incașe, însoțiți de un puști de vârstă școlară, încoțopeniți în pene de sus până jos, oferă un spectacol vocal, instrumental și dansant disco-folcloric cu motive peruviene, iluminat de un stroboscop psihedelic. O fetiță zglobie se alătură tripletului încercând să imite mișcările stereotipe ale puștiului incaș. Muzica ar fi chiar plăcută dacă n-ar interfera disonant cu manelele care se emit la decibeli superiori din perimetrul de colb de la marginea parcului.
Un DJ conduce manifestarea de la un pupitru înalt, alternând stilurile muzicale: populare, lăutărești, disco și manele adevărate. Schimbările de gen și repertoriu sunt însoțite de un text ce se vrea hazliu și competent. Mulțimea aplaudă în delir. Terenul de dans e întotdeauna plin, se mai încinge din când în când și câte-o horă năprasnică. Veselie mare. Același program artistic, seară de seară, cu excepția duminicii - artistul e și el om al muncii care se odihnește în ziua Domnului. Pentru prima oară, stai pe băncile de beton și poți asculta liniștit marea iluminată de spuza de stele sau de lampioanele incandescente ce plonjează pe suprafața ei.
Grădina de Vară (cu cinemascop) pune la dispoziție un intens program cultural, desfășurat într-un spațiu generos, în aer liber, cu filme, concerte, vernisaje, ateliere de creație și dezbateri ecologice. Un ansamblu de trei tineri oferă un spectacol inedit, coral și instrumental, de muzică atonală, în timp ce pe ecran se derulează imagini galactice. Audiența lipsește cu desăvârșire. Intrarea este liberă, așa încât câțiva băgători de seamă se perindă prin grandiosul amfiteatru, unii chiar zăbovesc pentru câteva minute. În fapt, stațiunea se străduiește. Dar pentru cine? Sindicaliștii de ieri - mai educați ca maneliștii de azi!
Promenada se termină brusc în strada principală împănată de-o parte și de alta cu restaurante și mici gherete cu produse alimentare; o abundență de prăjituri orientale (baclava, sarailie, cataif și multe alte variante fistichiu colorate), înghețate sofisticate în culori chimice, porumbul fiert sau la grătar (adică bine ars) - decrepit, cu gust de săpun la prețuri ce depășesc orice market apusean - produse de patiserie, și peste tot ești tentat cu clătita "uriașă". Un galantar - vitrină etalează fructele mării și feluriți pești - prăjiți din greu în uleiuri bine încinse. În fața lui, adică "La Turcu", se întemeiază o coadă nesfârșită - unde se așteaptă cu multă răbdare și urechile lungite de foame un pește ambulatoriu, puternic mirositor.
Gheretele cu mâncare alternează cu micile bazare. Kitsch-ul este irezistibil și repartizat uniform între prosoapele de plajă ornate cu sirene și alte madone provocatoare în stilul vechilor "răpiri" - ce împodobeau pereții camerelor de închiriat - magneții de frigider, jucărele muzicale și hidoase, cu baterie ce aleargă pe asfalt și accesorii de împodobit sexul frumos. După epuizarea tentațiilor culinare, artistice și vestimentare, strada continuă în cvasi întunecime. Te oprești în fața unei clădiri tainic luminată care îți atrage atenția: o casă din povești, în tonuri pastelate, cu ornamente în stil oriental.
Pe drumul de întoarcere, euforia nopții marine se disipează. "La Turcu" coada s-a dizolvat, galantarele sunt aproape goale, indienii și-au încheiat activitatea vocal-coregrafică, dar mai bântuie prin partea locului cu penele lor multicolore în admirația copiilor, DJ-ul, obosit, s-a retras cu maneliștii la o bere. Câteva mame obosite își împing cu vigoare cărucioarele cu copiii adormiți către casă. Luna Park și-a stins toate luminile, poate din lipsă de clienți. Noaptea e încă tânără, dar stațiunea e ostenită de prea mult soare, de sinergia mării și de suflarea amețitoare a brizei.
Sudul stațiunii cuprinde o zonă rezidențială cu vile noi sau vechi și restaurate. Cele moderne au o arhitectură frumoasă ce se integrează bine cu casele vechi boierești. Curțile lor sunt cochete, pline de vegetație exotică, aerisite. Ai sentimentul că ai coborât în istorie, când stațiunea se afla în perioada sa de glorie, între cele două războaie.
Între Eforii
La răscrucea dintre apele de nord și cele de sud, se află un restaurant pescăresc, Poarta Apelor, cu adresă de Eforie Sud; din păcate, greu accesibil, excentric plasat pe un teritoriu pustiu. Situat aproape pe plajă, are o terasă uriașă în aer liber și o diversitate mare de pește proaspăt. Ca să ai acces la meniu îți trebuie un telefon cu internet și cameră. Pe lângă economia de hârtie, te gândești că e mai simplu să publici meniul la zi online. Nici vorbă de actualizare, după ce-ți pierzi vremea să scanezi QR-ul și să citești pomelnicul de delicatese, după o succesiune repetată de "nu avem", pui întrebarea clasică ce pește aveți necongelat?
În fața terasei se desfășoară o plajă sălbatică și nesfârșită, fără umbrele, pitorească - ce-mi amintește de Vama Veche. Câteva cupluri mai bântuie încă plaja. La mal, se odihnesc câteva bărci; alături - o gospodărie pescărească, sărăcăcioasă, poate chiar părăsită, cu foarte multe pisici de toate culorile și vârstele. Atrase de mirosul de pește, dau târcoale pe la mesele clienților. Par singurele locuitoare ale acestui ținut, cu excepția unor gâze minuscule, de mătase, ce aleargă în cercuri dense în jurul felinarelor, pe măsură ce seara înaintează. Ai făcut o alegere proastă, cât mai aproape de mare și de felinar. Îți roiesc în jurul capului, a farfuriei... Personalul e gata pregătit să te mute la o masă mai centrală, departe de fuiorul zburdalnic și înaripat.
Din nou gară mică
La fel de confuză ca sosirea este și plecarea.
Realizez că mă aflu în fața unui monument istoric de la 1927. Înăuntru, te întâmpină amabil răcoreala pietrei binevenită peste canicula de-afară, și un singur ghișeu de bilete în fața căruia se formează ușor o coadă modestă, mai cu seamă când pensionarii își revendică discount-urile anuale de călătorii. Coada e mică doar pentru că e proporțională cu populația redusă de turiști, dar suficientă să ratezi primul tren spre București. Prin fața monumentalei clădiri trec Linia 1 și Linia 2 despărțite de un peron la care se ajunge traversând Linia 1 peste o potecă de pământ ridicată peste terasament. Șansa să aștepți cu bucurie trenul la linia corespunzătoare este de cincizeci la sută. Cică s-ar trâmbița linia de sosire la difuzor cu câteva minute înainte, dar e posibil să nu fi nimerit o zi bună pentru anunțurile feroviare. Sau poate alegerea liniei este lăsată pe seama hazardului. Dacă nu ai bagaje prea multe și deții loc în ultimul vagon (șansă mică pentru că ghezăș-ul marin e nesfârșit și se dublează în Constanța unde se odihnește o juma' de oră) - și mai ai și ceva cunoștințe de geografie - ai timp suficient să traversezi, sau nu, linia - după direcția din care vine trenul.
Peisajul de la fereastra vagonului e trist. Case mici, cu geamlâcuri, demolate sau părăginite. Din fuga trenului, întrezăresc pavilionul Băilor Reci din Eforie Nord - același din copilărie, geamănul mai viguros al celui din Eforie Sud. Recunosc solarele de femei și bărbați despărțite de un gard alb. În fapt, gardul separator nu pot să-l văd, dar mi-l reprezint așa cum era, odinioară, așezat invers cu zăbrelele în formă de X în partea inferioară. Bărbații aliniați, pe burtă, priveau printre X-urile gardului languros, direct în solarul de femei. Cele mai indignate sau, în fapt, flatate și preocupate de spectacolul oferit, treceau pe lângă gard și le aruncau cu nisip în ochi.
Alte vremuri, alte garduri, alte atracții - doar amintirile, chiar dacă subțiate sau deformate, sunt singurele care rămân pe loc. Iar bătrâna Eforie Sud a rămas și ea aproape neschimbată. Pe drumul de faleză, te salută un arbust firav și contorsionat - ca o hieroglifă - al cărui trunchi pare sculptat de penelul fulgurat al brizei.
