Ajung acasă pe la două, mă trântesc pe canapea și încerc să adorm. În câteva ore urmează să plec într-o nouă hoinăreală cu motocicleta și nici măcar bagajul nu e făcut.
Îmi doresc să ajung în Georgia de ani buni, iar acum nu-mi vine să cred că lucrurile se leagă în sfârșit. După o săptămână nebună, în care parcă toate proiectele au prins viață și m-au făcut să vorbesc singur, mă cuibăresc pe canapea și încerc din răsputeri să mă odihnesc. După vreo oră de uitat pe pereți și rumegat gânduri, aud niște zgomote puternice și niște țipete. Descui ușa de la intrare și văd o doamnă care urcă scările și spune afectată: "S-a îmbătat!"
N-apucă bine să-și termine propoziția, că se deschide ușa de la lift și un bărbat masiv, beat mort, se repede la ușă și începe să bată cu pumnii și cu picioarele. Norocul meu e că reușesc în ultimul moment să o încui și încep să strig: "Te-ai îmbătat, du-teee acasă, nu e casa ta." După câteva secunde, individul (care e, de fapt, vecinul de deasupra, care a greșit etajul) se retrage spre bârlogul propriu.
Colega de partid și colega de cameră se trezesc speriate și în mine începe să se trezească instinctul de apărare. Sun la 112, dar până apare poliția, bărbatul (care spărsese ușa de la intrare în bloc și avariase un chioșc de ziare) adoarme, iar io, în loc să mă odihnesc înaintea plecării în Georgia, trebuie să le dau datele polițiștilor.
După mai puțin de 4 ore de somn, îl sun pe Gabi (colegul de drum) și îl rog să amânăm plecarea cu câteva ore.
Îmi fac bagajul, mănânc rapid ceva, le îmbrățișez pe fete și mă sui pe motocicletă. Până în Istanbul (locul în care ar trebui să ajungem astăzi) sunt mai bine de 600 de km și e aproape ora prânzului. Ne întâlnim în Jilava, punem benzină și ne pornim spre alte meleaguri. Deși sunt foarte obosit, abia aștept să descopăr locuri noi.
Aproape de Giurgiu, mirosul de asfalt proaspăt pus mă lovește mai puternic decât lovesc bețivii ușa. Traversăm Podul Prieteniei, pod din oțel peste Dunăre, care leagă malul sudic bulgăresc de malul nordic românesc și trecem rapid de graniță. Pentru că suntem în tranzit nu e nevoie de certificatul de vaccinare.
Primii 100 de km în țara vecină sunt destul de grei. Opresc destul de brusc pe marginea drumului, să verific gps-ul și ne luăm primele claxoane de la tiriști. Sunt atât de obosit, încât mă uit în oglinda retrovizoare și văd motocicleta colegului de drum în ceață. Facem o pauză la benzinărie și ne dezmorțim oasele.
Încep să-mi intru ușor în ritmul de condus și să conștientizez că am plecat spre Caucaz. Un tirist ieșit jumătate pe geam ne salută înflăcărat. Ajungem la granița cu Turcia și prindem exact în fața noastră un autocar cu turiști bulgari, plus schimbul de tură al vameșilor. Ascultăm chemarea la rugăciune din moscheea din apropiere și vedem primul apus din graniță, de pe motociclete.
Mergem în jur de 30 de km pe întuneric și ne oprim în Edirne. Aproape de centru, hotel Balta ne face cu ochiul. Ne cazăm și bem primul Efes la colț de stradă. Mâncăm un kebab picant și cerem voie de la terasă să luăm alte două beri de la chioșc. Chiar dacă n-am reușit să ajungem astăzi în Istanbul, viața nu e rea. La plecare, ospătarul îi strigă lui Gabi: "Poșet, poșet." Uitasem punga în care adusesem berile. Turcii chiar au simțul umorului.
Ne plimbăm pe lângă cea mai mare moschee din oraș și admirăm turnurile luminate pe lângă care zboară zeci de păsări. Colegul de drum încearcă să zică "municipalitate", dar nu iese decât "municili munipicili." Trăiască berea Efes și prietenii turci.
Ne retragem la noi la Baltă și facem planul pentru a doua zi. Până-n Batumi mai avem 1500 de km.
Ziua 2
Urcăm la etajul 6 al hotelului Balta și luăm micul dejun. Orașul se vede frumos de la înălțime. Strângem bagajele și mergem câteva sute de metri până la spital, unde încercăm să facem un test PCR (Georgia cere test cu maximum 72 de ore înainte de intrarea în țară, chiar dacă ești vaccinat), însă nu ne pot trimite rezultatele pe mail, și ne pun să așteptăm câteva ore pentru a le primi fizic, așa că renunțăm și o luăm din loc.
Intrăm pe autostrada de 3 și 4 benzi și mergem cu 130-140 km/oră, cu gândul să mai recuperăm din distanța pe care n-am reușit să o parcurgem ieri.
Oprim să alimentăm, iar la plecare, colegul Gabriel scapă motocicleta pe jos și îi face motocicletei primele zgârieturi. În următoarea jumătate de oră înjură în cască. Știu exact ce simte, așa e prima oară.
Autostrada e foarte liberă, însă vântul începe să bată cu putere și de câteva ori mă mută de pe traiectorie. Trecem peste un pod uriaș suspendat, care face ca podul dintre Giurgiu și Ruse să pară ruda săracă de la țară.
Intrăm în primul tunel și gândul îmi zboară la Norvegia și la drumurile care coboară pe sub fiordurile spectaculoase. Facem o pauză de masă, dar suntem neinspirați în alegerea benzinăriei și ajungem să mâncăm pâine cu pâinică. Mă chinui un sfert de oră să iau o cafea de la aparat și pentru că nimeni nu vorbește engleză, iar io am uitat turca, mă salvează google translate și bem o cafea turcească cinstită.
Autostrada începe să se aglomereze și vântul continuă să ne dea bătăi de cap. Facem slalom printre tiruri și la următoarea oprire simt că fundul meu tocmai a primit o doză sănătoasă de Polidin. Colegul rostește adânc: "Fiecare oprire doare."
Îmi dau seama că e foarte cald și pentru că am mers cu două straturi pe sub geaca de motor: termic și impermeabil, așa că le dau jos și deschid aerisirile de la buzunare. În 5 minute începe să se înnoreze și să fie frig. E important să fii inspirat.
Un tir se bagă fără să se asigure pe banda pe care sunt și îmi dă palpitații serioase. Ultimii 50 de km îi facem din nou pe întuneric și înaintăm cu greu. După 627 de km oprim în Çerkeș, un orășel de 8000 de suflete.
Ne cazăm la un hotel pe strada principală și plătim 90 lei pe o cameră dublă cu mic dejun inclus. La intrarea în cameră stau așezate tacticos două perechi de papuci albaștri de plastic. Superb.
Ieșim să căutăm ceva de mâncare. Trecem pe lângă mai multe mașini de poliție aflate în fața hotelului. E razie și tuturor conducătorilor auto li se cere ceva. Intuim că am nimerit într-un oraș carantinat. Încercăm fără succes să vorbim cu ei în engleză.
Ne oprim la cârciumă și primim tocană cu legume și carne, salată, o găleată de pâine și două ape. 2 persoane. Total - 12 lei. Ieșim și facem o plimbare prin cel mai pitoresc oraș de până acum. Lângă o frizerie se află un magazin cu o vitrină plină de puști și pistoale, care vinde și mâncare pentru câini. Vis a vis se joacă cărți și remi. E plin de barăci cu haine și nimicuri. Mă simt din nou ca în Asia.
Luăm niște fistic, câteva beri și mergem în cameră. Până-n Batumi mai avem 880 de km.
(va urma)