Din boxe se aude chemarea la rugăciune. Realizăm că în prețul camerei (90 lei) intră și micul dejun, așa că mâncăm ceva și ne uităm la un televizor deschis pe o telenovelă locală. Trecem prin recepție, ne uităm la un portret înrămat al conducătorului mult iubit, ne ungem lanțurile cu ulei și începem o nouă zi.
Ieșim pe autostradă și drumul este liber. Curbele și asfaltul bun mă fac să mă simt ca pe un circuit moto. Turcia începe să-și arate formele de relief și nu sunt deloc rele.
Un steag uriaș cu o semilună flutură impunător. Încep să cânt în cască. Trecem prin mai multe tuneluri și prin câteva orașe mici. Ici colo apar cartoane 3d cu o mașină de poliție și un polițist, dar noi continuăm să mergem destul de tare și la prânz ajungem în Samsun. 350 km cu o singură oprire. Fundurile noastre sunt în comă.
Oprim direct la spital și colegul își face PCR. Trecem pe lângă stadionul echipei de fotbal locale și ne ascundem de ploaie la o cârciumă la ieșirea din oraș. Un puști cu ochelari și privirea vioaie ne întreabă de unde suntem și ne spune că în două săptămâni merge în Constanța cu o bursă Erasmus. Restaurantul e al tatălui său, pe care îl ajută când poate. Îl cheamă Göktuğ și studiază inginerie civilă. Povestim vreo jumătate de ceas și mâncăm cea mai bună masă de până acum: supă de vită, grătar, pește și ayran. Afară plouă cu găleata. Facem schimb de contacte, îi mulțumim pentru ospitalitate și pornim.
Încă plouă încet. Din când în când trebuie să-mi șterg viziera. Un cetățean mă claxonează pe prima bandă și îmi arată degetul arătător. Îmi vine să-i răspund și să-l arăt pe cel mijlociu, dar mă abțin. Intrăm pe drumul de coastă și vedem marea. După 500 km ajungem în Ordu și ne cazăm pe faleză la hotel Turist.
Orașul e plin de viață și pare destul de european. Bem un raki la restaurantul hotelului, apoi ne plimbăm prin centru și mâncăm un dürüm. Stăm la taclale pe balcon, apoi adorm cu telefonul în mână, încercând să-mi scriu niște idei. Mâine ar trebui să intrăm în Georgia.
Ziua 4
Mă trezesc mai obosit ca oricând. Gabi coboară primul la micul dejun, în timp ce io rămân să fac duș. Mănânc repede ceva și îmi iau o ceașcă de ceai negru, să o beau pe balcon. Când ajung pe hol, îmi dau seama că nu mai știu numărul camerei, așa că îi scriu colegului și mă apuc să beau licoarea magică pe scări. Într-un final cobor și întreb recepționerul care e camera cu bucluc. Ziua începe promițător.
Plecăm foarte greu, deși mă grăbesc cât pot. Corpul meu nu mai vrea să asculte. O stare de neliniște începe să mă cuprindă. Încerc să o alung privind marea. Drumul pe coastă este bestial, dar o presimțire că ceva rău se va întâmpla, nu-mi dă pace. O pisică apare de nicăieri, dar spre norocul nostru se întoarce de unde a venit.
Oprim la un filtru de poliție, dar când văd că suntem străini ne fac semn să ne continuăm drumul. După alți zeci de km, iar suntem opriți de doi polițiști. Ne cer permisele și ne anunță sec: "Speed, problem". Pe o porțiune de drum cu limită de 90, noi am avut 106 și 102 km/oră. Amendă 314 lire (vreo 150 de lei). În timp ce notează datele, încep să devină prietenoși și ne întreabă despre România și cum ni se pare Turcia.
Ne urcăm pe motociclete și încep să mă întreb dacă ăsta a fost ceasul rău. Un cetățean se bagă în spatele meu și îmi dă flashuri să mă dau la o parte, deși în față nu e liber. Mă dau pe banda 2, iar când revin la loc pe prima bandă, nu văd o dubă care venea tare (probabil din cauza unghiului mort) și trec razant pe lângă ea. Sperietura e mare, așa că ne oprim la o fabrică de ceai să ne tragem suflul.
Intrăm în orașul Of, exact cum a fost ziua mea azi. Pe o rază de zeci de km, din 50 în 50 de metri sunt portrete cu Erdoğan din care apare un soare. Metafora e totul. Un autocar intră prost pe banda pe care sunt și îmi apar alte câteva fire albe. Încerc să mă calmez și apelez la prietenul Bob. Încep să cânt Redemption song.
Ne oprim sub un pod și ne întindem mușchii. Suntem rupți, dar mai avem doar câteva zeci de km până la graniță. Ne îmbărbătăm reciproc și o luăm din loc. Trecem prin orașul Hopa, exact așa cum a fost inima mea azi, intrăm puțin pe o singură bandă (după mai bine de o mie de km cu cel puțin două benzi), apoi trecem pe lângă o coloană lungă de tiruri care-și așteaptă rândul în vamă.
Completăm o declarație online, arătăm certificatul de vaccinare și testul PCR și după vreo jumătate de oră facem dansul bucuriei în noua țară.
Prima senzație e că se conduce mult mai prost ca în Turcia: nu prea semnalizează, nu țin banda, iar noi înaintăm cu grijă. Trecem pe lângă un autobuz cu geamuri sparte și intrăm în Batumi. Blocuri vechi comuniste stau lângă zgârie nori. Clădiri de toate mărimile și toate culorile. E un mix pe care nu l-am mai văzut nicăieri în Europa. Pe jos, o piatră cubică ca la bunica la țară.
Ne cazăm, apoi schimbăm niște dolari în moneda locală și mergem să mâncăm mâncare tradițională georgiană. La 20 de metri de cârciumă, un șofer se dă jos din mașină și începe să se bată cu un pieton. Totul durează vreo 10 minute, până când încep niște trecători să intervină. Pentru ceva timp, pofta de mâncare dispare.
Luăm un vin și comandăm khinkali (găluști tradiționale cu diferite umpluturi), vită cu sos de alune și o tocană cu multe mirodenii. Găluștele sunt uriașe și lăsam aproape jumătate în farfurie.
O luăm înapoi spre casă și încep să înțeleg de ce orașului i se mai spune și "Las Vegas din Est". Cazinouri și săli de păcănele la tot pasul. Ne retragem în bârlog și facem planul pentru mâine. Mergem în munți.
(va urma)