Moartea lui Vivek Oji

Akwaeke Emezi (n. 1987, Nigeria) explorează marginalitatea socială prin artă și literatură. Se consideră un ogbanje, adică un spirit liber care sfidează prin propria existență limitele lumii în care trăim. Cariera sa literară a început odată cu romanul Apă dulce (2019), urmând ca Pet (2019) și Moartea lui Vivek Oji să întregească un tablou al scrierilor alternative, presărat cu multe nominalizări la premii ca: National Book Award, PEN/Hemingway Award, Lambda Literary Award. Volumul său de debut a fost tradus în zece limbi și urmează să fie ecranizat într-un serial.

Alina-Gabriela Rudeanu traduce cu nesaț de mai mult de douăzeci de ani, de când a legat o strânsă prietenie cu limba engleză. David Robson, Hellen Rutter, Jenny Colgan sunt doar câțiva dintre autorii traduși. A făcut din pasiunea pentru cuvântul scris o meserie, astfel că, atunci când nu traduce, este corector și redactor.
Misterul morții tânărului Vivek Oji este povestea clasică a unei comunități destrămate de conflictul dintre generații, în care finalul este anunțat încă de la început, pentru ca acțiunea să se desfășoare ca o acumulare febrilă de episoade complementare. O familie din sud-estul Nigeriei își găsește copilul mort pe treptele casei, iar drama ei se va descompune în detalii care țin de adevărul propriilor tradiții și de tumultoasa înțelegere a vieții unui adolescent pe care ajunge să îl cunoască mai bine după moarte.

În acest roman despre pierdere și demistificare, Akwaeke Emezi transformă povestirea în ramă într-un vehicul pentru acceptare, empatie și suspans. Pornind de la o comunitate igbo și de la regulile ei nescrise, Emezi se folosește de retrospective ca să demaște micile tensiuni, iubiri tăinuite și trădări construite în jurul unui personaj memorabil. O saga despre familie, sexualitate și maturizare, care ne face să simțim pulsiunile ascunse ale lumii, spusă pe un ton uneori zbuciumat, alteori senin și nostalgic.

Moartea lui Vivek Oji este roman finalist la Dylan Thomas Prize, primind până acum distincția Stonewall Award Honor și o nominalizare la Aspen Words Literary Prize.

"Un dialog vibrant și actual despre gen, familie și identitate." (Observer)

"Emezi scrie visceral, sensibil și sfâșietor - cum sunt și subiectele pe care le abordează. Romanul său își propune să rezolve misterul morții lui Vivek Oji, dar adevărata lui forță rezidă în felul în care ne dezvăluie povestea unui om protejat de liniștea pe care i-o garantează acceptarea propriei identități într-o lume care îi este potrivnică." (The Guardian)

"Prin intermediul acestui Bildungsroman uimitor și devastator despre recunoașterea publică a homosexualității, Emezi ne face să credem că există speranță, soluții și limbajul potrivit pentru a face o asemenea dezvăluire." (The New York Times)

"Pe măsură ce povestea glisează de la un punct de vedere la celălalt, Emezi realizează o descriere bogat nuanțată a unei comunități nigeriene din clasa de mijloc. Un scris limpede și extrem de tulburător." (Kirkus Reviews)

"În mâinile abile ale lui Emezi, mozaicul dragostei, suferinței, comunității, familiei, traumei și frumuseții - în care Vivek este diamantul însângerat - se conturează ca o poveste emoționantă și imposibil de uitat." (Lambda Literary)


În ziua în care a murit Vivek Oji, au dat foc pieței.


Dacă povestea asta ar fi un teanc de fotografii - cum se găseau pe vremuri în multe case, rotunjite la colțuri și prinse sub sticlă în albume ori sub milieurile dantelate pe măsuțele de cafea -, prima ar fi a lui Chika, tatăl lui Vivek. L‑am vedea mergând cu autobuzul în sat ca să își viziteze mama, cu o mână atârnându‑i pe geam, cu obrajii în bătaia vântului și cu zâmbetul alungit de briză.

Chika avea douăzeci de ani și era cât mama lui de înalt, un metru optzeci de piele roșie, păr de culoarea lutului ars de soare și dinți ca niște oase ascuțite. Era un bărbat frumos, iar femeile din autobuz îl măsurau din priviri fără sfială, admirându‑i cămașa albă care i se umfla ca un nor la spate, zâmbind și șușotind între ele. Avea trăsături care nu ar fi trebuit să piară niciodată, trăsături pe care i le‑a transmis lui Vivek - dinții, ochii migdalați, pielea catifelată - și care s‑au stins odată cu Vivek.

Următoarea fotografie ar înfățișa‑o pe Ahunna, mama lui Chika, stând pe verandă cu un bol de udara^[i] alături. Capotul cu care e înfășurată în jurul taliei îi lăsa la vedere sânii și pielea roșie ca a lui Chika, doar că un pic îmbătrânită și de un roșu mai intens, de parcă ar fi o oală care a dat pe dinafară la fiert. Are riduri subțiri la ochi, părul strâns împletit în două cozi și își ține piciorul stâng, care e bandajat, sprijinit pe un scaun micuț.
- Mama! Gịnị mere^[ii]?! a strigat Chika imediat ce a văzut‑o, urcând în fugă treptele verandei. Ai pățit ceva? De ce n‑ai trimis pe cineva să mă cheme?
- N‑avea rost să te deranjez, i‑a răspuns Ahunna, desfăcând o udara și sugându‑i pulpa.

În jurul lor, se întindea clădirea mare a casei ei rurale, pe terenul care aparținea de multă vreme familiei, o moștenire de pământ de care se îngrijea de câțiva ani, de când îi murise soțul.

Chika s‑a așezat lângă ea.
- Am călcat strâmb pe un băț când eram la fermă, i‑a explicat ea. M‑a dus Mary la spital. Sunt bine acum. A scuipat apoi semințele de udara, care i‑au zburat din gură ca niște mici gloanțe negre.

Mary era soția fratelui său, Ekene, o tânără cu carnea plină și moale, cu obrajii ca niște nori micuți. Făcuseră nunta în urmă cu câteva luni. Atunci, Chika o privise pe Mary pășind ușor spre altar, cu trupul înfășurat în dantelă albă și cu un voal tras pe chip, care îi ascundea gura frumoasă. Ekene o aștepta la altar, cu spinarea dreaptă și mândră, cu pielea lucioasă ca argila udă, pe care costumul negru ca smoala o scotea și mai mult în evidență. Era prima dată când Chika îl vedea pe fratele lui atât de emoționat. Degetele lungi îi tremurau, iar în ochi îi mocneau iubirea și mândria. Mary a trebuit să își dea capul pe spate când și‑au rostit jurămintele - în familia lor, toți bărbații erau înalți - și Chika i‑a urmărit îndoitura gâtului și chipul strălucitor în timp ce fratele lui a ridicat tulul și a sărutat‑o. După nuntă, Ekene a hotărât să plece din sat și să se mute în oraș, în agitația și zgomotul din Owerri, așa că Mary a rămas cu Ahunna cât timp Ekene făcea pregătirile pentru noua lor viață. Chika s‑a uitat pe furiș la Mary. De pe verandă, o vedea cum udă straturile de hibiscus, cu părul prins într‑o coadă lejeră, îmbrăcată cu o rochie de bumbac largă, cu imprimeu floral șters. Ceva din înfățișarea ei îi amintea de casă, îl făcea să își dorească să se afunde în carnea ei, făcându‑și loc între coapse, șolduri și sâni.

Ahunna s‑a încruntat la el.
- Ai grijă ce faci, i‑a spus ea cu o urmă de reproș în glas, de parcă ar fi putut să îi citească gândurile. E soția fratelui tău.

Lui Chika i‑au luat foc obrajii.
- Nu înțeleg ce vrei să spui, mamă.

Ahunna l‑a privit imperturbabilă.
- Fă bine și găsește‑ți și tu o nevastă, las‑o în pace pe fata asta, că nu vreau să am wahala^[iii] în casă din cauza ta. Fratele tău o să vină curând după ea.

Chika a luat‑o de mână.
- N‑o să ai nicio problemă, mamă.

Ahunna a pufnit disprețuitor, dar nu și‑a tras mâna. Și au rămas așa - o altă fotografie -, ținându‑se de mână în vreme ce umbra înserării se lățea pe verandă și pe cer, iar în Chika se înălța un clocot surd care îi pulsa fierbinte până în gât. Toate astea s‑au întâmplat înainte de Vivek, înainte de incendiu, înainte ca bărbatul să afle cât de greu este să îți sapi mormântul cu oasele fiului tău. După ce i s‑a vindecat rana, Ahunna a rămas cu o cicatrice pe căpută - un petic maro‑închis ca o stea-de-mare șchioapă. Ekene a venit să își ia nevasta și s‑au mutat în noua lor casă din Owerri, un bungalou alb cu flori de palasa^[iv] de jur împrejurul porții și copaci de guava aliniați de‑a lungul gardului. Chika venea des în vizită. Astea ar fi fotografiile fericite - cu Mary zâmbind în bucătărie; Mary împletindu‑și extensii în păr și cântând cu vocea ei plină în corul bisericii; Mary și Chika pălăvrăgind în bucătărie în timp ce ea gătește. Ekene nu avea răbdare să asculte flecăreala femeilor și nici nu era un tip gelos, așa că nu îl deranja că nevasta și fratele lui mai mic se înțeleg atât de bine.

Cât despre Chika, clocotul care mocnea în el răbufnea tot mai năvalnic ori de câte ori se afla în preajma lui Mary. Bolborosea, fremăta și îl ardea în locuri nevăzute de nimeni. Celor din familie le spunea în glumă că preferă să stea într‑o casă în care e o femeie decât să stea singur în apartamentul lui de holtei, iar Mary l‑a crezut - până într‑o după‑amiază, când a venit pe la spate în timp ce ea gătea și și‑a lipit gura de ceafa ei. Mary s‑a întors brusc și s‑a apucat să îl bată cu lingura de lemn lungă cu care pregătea garri^[v].
- Ai înnebunit? a țipat ea, împroșcându‑l cu stropi de garri fierbinte pe antebrațele ridicate în aer ca să se apere de loviturile ei. Ce te‑a apucat?
- Iartă‑mă, iartă‑mă!

S‑a lăsat să cadă în genunchi, acoperindu‑și capul cu brațele.
- Biko^[vi], Mary, oprește‑te, nu mai fac, jur!

Respirând greu, Mary s‑a oprit. Pe chipul ei se citeau confuzie și dezamăgire.
- Care‑i problema ta, spune! De ce trebuie mereu să strici totul? Eu și Ekene suntem fericiți, înțelegi? Suntem fericiți.
- Știu, știu.

Chika s‑a ridicat cu grijă, îndreptându‑și pe rând genunchii, ținând în continuare mâinile ridicate și privind‑o drept în ochi.
- Știu. Nu vreau să stric nimic. Iartă‑mă, te rog.

Mary a dat din cap neîncrezătoare.
- Dacă ăsta e motivul pentru care vii aici, nu mai poți veni.

Chika a dat s‑o apuce de mână, dar Mary avea degetele încleștate pe lingură.
- Știu, a spus el cu voce moale.
- Nu glumesc. Să nu te mai prind cu prostii de‑astea.

Chika s‑a uitat la ochii ei înlăcrimați și și-a lăsat mâinile să cadă.
- Am înțeles. Îți promit că, din clipa asta, ești doar sora mea.

A întins mâna după cheile de la mașină, simțindu‑I ochii ațintiți asupra lui.
- Am plecat. Ne vedem săptămâna viitoare. Te rog, putem să uităm ce s‑a‑ntâmplat azi?

Mary nu i‑a răspuns. L‑a urmărit doar cu privirea și abia când s‑a închis ușa în urma lui și‑a descleștat degetele de pe mânerul de lemn curbat.

În lunile următoare, Chika a stat departe de Owerri. Și‑a luat o slujbă de contabil la o fabrică de sticlă în Ngwa, târgul în care se mutase după plecarea din sat. Doctorul firmei era dr. Khatri, un indian palid cu smocuri de păr alb la tâmple. Din când în când, doctorul o aducea pe nepoata lui, Kavita, să îl ajute la treburile administrative. Prima dată când a văzut‑o, Chika venise la cabinet ca să își trateze tusea și Kavita stătea la recepție, înconjurată de mormane de dosare pe care le frunzărea încruntată.

Era o femeie micuță, cu pielea închisă la culoare și părul bogat și negru împletit într-o coadă groasă care-i atârna până mai jos de talie. În acea dimineață, purta o rochie portocalie de bumbac. Arăta ca un apus de soare cuprins de văpaie și Chika a știut imediat că povestea lui avea să se încheie cu ea, că avea să se înece în ochii ei mari și umezi și că acela avea să fie mersul firesc al lucrurilor. Nu mai clocotea nimic în el, doar o expirație zgomotoasă și profundă, apăsarea unei liniști care îi învăluia inima.

Kavita a ridicat privirea și i‑a zâmbit, iar Chika și‑a făcut cumva curaj și i‑a propus să meargă la prânz împreună. Amândoi au fost surprinși când fata i‑a acceptat invitația, așa cum au fost surprinși de afecțiunea care a încolțit între ei în următoarele săptămâni.

Când toată lumea a înțeles că idila lor este serioasă, doctorul l‑a invitat pe Chika la ei acasă, unde Kavita i‑a servit cu ceai și murukku^[vii] în boluri mici. Fata avea încheieturi delicate, iar părul negru îi cădea pe umeri ca o ploaie grea. După ce rămăsese orfană de ambii părinți, doctorul Khatri o luase sub tutela lui și veniseră împreună în Nigeria tocmai din India.
- Au fost ceva... probleme de familie în Delhi, i‑a explicat doctorul lui Chika. Ceva legat de casta din care făcea parte tatăl ei. Am preferat să venim într‑un loc în care să nu ne știe nimeni.

Chika a încuviințat din cap. Din același motiv preferase și el să locuiască în alt oraș, separat de restul familiei. E bine să o iei de la capăt în locuri noi; doar atunci când te rupi de ceilalți poți să îți recuperezi identitatea, să afli cine ești, independent de cei din jur.

Fotografie: Tânărul cuplu se plimbă în grădina din spatele casei după cină, pe lângă tufișurile golașe de trandafiri, iar Kavita își trece cu delicatețe degetele peste ramurile golașe.
- Abia aștept să înflorească, a spus ea. Pe vremea când stăteam în Delhi, uram mirosul de trandafiri, dar unchiul meu îi iubește, și acum - ciudat, nu? - îmi aduc mereu aminte de casă.

Fotografie: Mâinile lui Chika le cuprind pe ale ei, frunzele crestate se zdrobesc sub palmele lor, un sărut tăcut atunci când răsuflarea lor devine una.

Mai apoi, Chika s‑a dus în sat și i‑a spus mamei lui despre Kavita.
- Vreau s‑o cunoști, i‑a zis, evitându‑i privirea.

Ahunna l‑a privit cum stă adus de spate, cum își tot scoate și își vâră mâinile în buzunare. Copiii nu se schimbă niciodată, și‑a spus în sinea ei, indiferent cât de mari se fac.
- Adu fata, a spus ea. Nsogbu adịghị.^[viii]

După care și‑a văzut mai departe de curățat igname. Stătea pe un taburet micuț cu un lighean în față, ținea tuberculii în mână și arunca în curtea din spate, pentru capre, cojile rămase. Chika stătea în picioare lângă ea, cu un zâmbet năuc pe față.
- Bine, mamă, a îngăimat el în final. Daalụ.^[ix]

Abia acum, că avea conștiința curată, și‑a făcut în sfârșit curaj să meargă la Owerri, să le dea vestea lui Mary și Ekene. Nici el și nici Mary nu mai aduseseră vreodată vorba despre momentul de dorință rătăcită din bucătăria plină de aburi.

Trei luni mai târziu, Chika a cerut‑o pe Kavita în căsătorie. Erau tot în grădina de trandafiri, acasă la unchiul ei. În tot acest timp, tufișurile se coloraseră în nuanțe de roz și roșu, iar în aer se simțea parfumul tare al trandafirilor înfloriți. Kavita a zâmbit, clipind des ca să nu dea voie lacrimilor să curgă, și‑a pus brațele în jurul gâtului său de argilă și l‑a sărutat în semn de acceptare.

După câteva zile, familiile au început să se certe din cauza zestrei. Chika a încercat să îi explice doctorului Khatri că era datoria familiei mirelui să plătească pentru mireasă, dar ideea îl enerva la culme pe bătrânul doctor.
- Am adus cu noi zestrea Kavitei tocmai din India! Este moștenirea ei. Nu pot s‑o las să se mărite fără zestre, ar fi ca și cum n‑am da doi bani pe ea!
- Iar eu nu pot să accept ca tatăl soției mele să plătească pentru mireasă!

La auzul acelui cuvânt - tată -, doctorului Khatri i s‑au umplut ochii de lacrimi, iar disputa a luat sfârșit.
- Chiar îmi este ca o fiică, a spus el cu voce răgușită.

Ahunna și‑a dat ochii peste cap și a intervenit în discuție.
- Voi, bărbații, prea dați mult din gură. Nu mai bine renunțați amândoi la zestre și nu mai plătește nimeni nimic?

Doctorul Khatri a dat să protesteze, însă Ahunna a ridicat o mână și l‑a întrerupt.
- Poți să păstrezi zestrea Kavitei pentru copiii ei. Nu mai vreau să aud niciun cuvânt!

Și, uite‑așa, s‑au lămurit lucrurile. Zestrea Kavitei erau câteva bijuterii mari de aur, de la mama ei, moștenite din generație în generație de femeile din neam.

Fotografie: Chika și Kavita sunt în dormitor, imediat după nuntă, cu lănțișoarele și brățările masive revărsându-se din mâinile lui.
- Nici nu știu ce să spun. Parc‑ar fi comoara din povești.

Kavita le‑a adunat pe toate și le‑a pus la loc în cutie.
- Sunt pentru copiii noștri, i‑a amintit ea, neștiind că nu vor avea decât unul. Putem să ne gândim că nici nu există.

În următorii douăzeci de ani, aproape toate bijuteriile au rămas închise în cutie, culcușite pe catifeaua moale și roșie, pietre prețioase și zale de aur lucind în întuneric. În răstimpuri, forțați de împrejurări, Chika și Kavita au mai vândut câte o bijuterie, dintre cele micuțe, dar, chiar și‑așa, au reușit să le păstreze aproape pe toate, plănuind să le trimită fiului lor, Vivek, în America. Atunci când, în sfârșit, bijuteriile au ieșit din cutie, mâinile lui Vivek au fost cele care le‑au scos.

Fotografie: Băiatul, fără cămașă, întinzându‑și lănțișoare pe piept, înfășurându‑le peste lanțul lui de argint, agățându‑și cercei de aur de urechi, lăsându‑și părul să îi atârne peste umeri. Arată ca o mireasă, pe jumătate gol, aproape dezbrăcat.

Vivek nu este singurul băiat din fotografie. Lângă el este Osita. Înalt ca Vivek, dar mai lat în umeri, Osita are pielea de culoarea argilei. Este fiul lui Ekene, născut de Mary, are ochi înguști și o gură cum nu se poate mai cărnoasă. În fotografie, pe fața lui se citește îngrijorarea. Stă cu brațele încrucișate, cu falca încleștată împotriva unui destin pe care nu îl poate prezice.

Vivek îi zâmbește vărului său cu picături aurite curgându‑i în sprâncene.
- Ce zici, bhai^[x]? spune el cu voce melodioasă. Îmi stă bine?

Mai târziu, lui Osita i‑a părut rău că nu îi spusese adevărul lui Vivek. Era așa de frumos, că până și aerul din jur pălea, iar Osita a simțit imboldul dorinței.
- Dă‑le jos, l‑a repezit el în schimb, cu voce hârșâită. Pune‑le la loc, înainte să ne prindă.

Vivek l‑a ignorat și i‑a întors spatele. Chipul lui emana atâta lumină, încât Osita aproape că nu suporta să îl privească.
- Aș da orice să‑l mai văd așa măcar o dată, plin de viață și acoperit de bogăție, a spus el după înmormântarea lui Vivek.

Piața pe care au ars‑o se afla după al doilea sens giratoriu cum conduci pe șoseaua Chief Michael, după ce treci de clădirile de birouri abandonate și de intersecția unde lucra vulcanizatorul, omul scund cu obrazul drept brăzdat de o cicatrice. Numele lui era Ebenezer și muncea în intersecție de când lumea și pământul. La el aducea Kavita mașina familiei când avea vreo problemă, un Peugeot 504 gri‑argintiu pe care Chika îl cumpărase după ani buni de muncă la fabrica de sticlă, înlocuind vechiul său automobil uzat. Când era mic, Vivek își lipea palma micuță de metalul fierbinte al mașinii, bălăngănindu‑se de pe un picior pe altul în timp ce îl privea pe Ebenezer cum își face treaba. Cicatricea de pe obrazul său era ca un cheag roșu ieșit în relief pe pielea maronie. Când îi zâmbea lui Vivek, cicatricea nu voia să cedeze încrețiturilor pielii, iar gura lui reușea să se ridice a zâmbet doar pe o parte.
- Micul oga^[xi], îl tachina el, în timp ce mânuia chei de metal și tuburi și pompa aer cu forța.

Vivek chicotea și își ascundea fața în fusta Kavitei. Era mic atunci, plin de viață. Dacă își lăsa mâna să coboare, Kavita simțea sub palmă curbura craniului său de copil, părul mătăsos și pielea caldă dedesubt, oasele de‑acum închegate. Mulți ani mai târziu, când i‑a descoperit corpul întins pe veranda din fața casei, îngropat sub trei metri de akwete^[xii] cu model roșu și negru pe care a spus că nu îl va uita niciodată, avea capul spart și din el curgea sânge pe covorașul de la intrare. Kavita i‑a ridicat oricum ceafa, și‑a lipit obrazul de al lui și a urlat. Părul lui i s‑a revărsat pe brațe, ud, lung și des.
- Beta^[xiii]! Trezește‑te, beta! s‑a tânguit ea și vocea a sfâșiat aerul.

Vivek avea un picior răsucit într‑o parte, lângă un ghiveci de flori răsturnat, cu pământul răsfirat de jur împrejurul gleznei. Totul mirosea a fum. Pe piciorul desculț se zărea cicatricea de pe căputa stângă: o stea-de-mare delicată, de culoare maro‑închis.

În ziua în care s‑a născut Vivek, Chika l‑a ținut în brațe și s‑a uitat lung la cicatrice. Nu era prima dată când o vedea - Kavita se mira de forma ei de fiecare dată când îi masa picioarele Ahunnei. Kavita era orfană de atâția ani, încât o iubea pe Ahunna tactil, cu efuziune și afecțiune copilăroasă, ca o sută de mii de atingeri. Stăteau împreună, citeau împreună, umblau prin fermă împreună, iar Ahunna îi mulțumea Cerului că adusese pe lume doi băieți și primise în dar două fete. Când s‑a născut Osita, copilul lui Ekene și al lui Mary, Ahunna a plâns peste chipul lui micuț, cântându‑i încet în igbo. Abia aștepta să apară și copilul lui Chika și al Kavitei.

Un an mai târziu, pe când își ținea fiul nou‑născut în brațe, Chika a simțit ceva crescând încet în el, ca un val de ciment proaspăt turnat, întărit sub forma unei frici bolnăvicioase, dar a ignorat senzația. Chestiile astea erau scorneli, n‑aveau cum să fie adevărate. Abia în următoarea zi la Ngwa a sosit un băiat din sat, anunțându-l că, în urmă cu o zi, Ahunna murise: inima i se oprise în pragul casei, corpul i se prăbușise în curte, iar pământul îi primise chipul inert.

Ar fi trebui să știe, și‑a spus Chika în sinea lui, în timp ce Kavita striga de durere cu Vivek agățat de piept. Și știuse. Cum altfel s‑ar fi putut întrupa în carne acea cicatrice, fără să fi dispărut între timp din lume? Un lucru nu poate fi în două locuri în același timp. Și totuși, refuzase ani la rând să accepte adevărul, ignorându‑l cât de mult putuse. E doar o superstiție, zicea el. Era o simplă coincidență că aveau același semn pe picior - și‑n plus, Vivek era băiat, nu fată, deci cum ar fi fost posibil așa ceva? Și totuși, mama lui murise, toată familia era îndurerată, iar în mijlocul tuturor stătea un copil abia venit pe lume.

Așa s‑a născut Vivek, sub sceptrul morții și al durerii. Asta l‑a marcat, vedeți voi, l‑a doborât așa cum dobori un copac. L‑au adus într‑o casă peste care se înstăpânise o suferință nemărginită; viața lui a devenit un doliu.

Kavita nu a mai avut alți copii.
- Vivek e suficient, spunea ea. Nu‑mi mai trebuie alt copil.

Fotografie: O casă căzută pradă jelaniei în ziua în care Vivek a părăsit-o, așa cum fusese și ziua în care intrase în ea.

Fotografie: Trupul lui înfășurat în pânză.

Fotografie: Tatăl distrus, mama cu mințile pierdute. Piciorul unui mort, cu o mică stea-de-mare răsfirată pe curbura lui, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.