Alberto Păduraru: Cine ești ca om și ca artist, Liviu?
Liviu Romanescu: Uau, uau, stai un pic. Ce întrebare de dimineață, frate, let's breathe. Ca om sunt un băiat născut în Iași, crescut în centrul orașului. Un băiat dintr-o familie care a încercat să facă bine și care a încercat să play it safe, un băiat care a așteptat cumva să poată să încerce și altceva, ceva mai puțin sigur. Ca artist, am continuat direcția omului, am ales să mă privesc ca făcător, nu neapărat ca actor, asta fiind meseria mea și, vorba aia, diploma mea asta indică. Am ales, repet, să mă privesc ca un creator de... Și aici lucrurile se ramifică foarte mult, îmi place în continuare să mă privesc așa și să privesc artiștii ca fiind creatori de... Lumi. Una dintre valorile centrale pentru ambii Liviu, atât omul, cât și actorul / artistul, este dragostea, iubirea pentru celălalt.
A.P.: Care e culoarea ta preferată?
L.R.: Verde.
A.P.: Verde... Am înțeles. Când mănânci lapte cu cereale, ce pui mai întâi, laptele? Cerealele?
L.R.: Da, clar, laptele.
A.P.: Cald? Rece?
L.R.: Încălzit.
A.P.: Povestește-mi un pic prima ta întâlnire cu Ideo Ideis, în calitate de ce și cum s-a întâmplat?
L.R.: În clasa a doișpea, foarte pe scurt, trupa din Iași (din care făceam parte) se știa cu trupa din Alexandria, deja de vreo doi-trei ani, de pe la festivaluri. Trupa din Iași a fost invitată aici, eu eram a doișpea, ți-am zis, mă pregăteam de admitere.
A.P.: Era prima ediție?
L.R.: Da, prima ediție. Fusese admiterea la Cluj, eu dădusem și doar ce mă întorsesem în Iași. Trupa lucra intens, lucra cu Tudor Lucanu, de la Cluj. Tudor era student la vremea aia la Cluj. Făceau un Visul unei nopți de vară, erau în echipa de atunci Ciprian, de la transporturi și cu Paul, care e în backstage-ul trupelor, decoruri și toate nebuniile. Nici nu știu, cred că eram în niște clenciuri cu ai mei pe atunci și ei au plecat, trupa, eu n-am putut să merg, dar m-am gândit... am vorbit cu Alexandra Sălceanu (era pe atunci la București, studentă în anul întâi) și i-am mințit pe ai mei că mă duc la ceva atelier UNATC de pregătire pentru facultate.
A.P.: Tu care dădeai la Cluj...
L.R.: Dădusem la Cluj, dar sincer știam că urma să dau și la București. Nu mai fusesem niciodată în București. Și am luat trenul, am zis că mă duc, că merg cu Alexandra din Iași, o balivernă din asta notorie. Și am plecat singur, m-a ghidat cineva din Alexandria cum să ajung cu troleul 69, în fine. Și am ajuns aici, pe niște străzi pustii la 6 dimineața, cu primul maxi taxi din București. Oamenii erau cazați la un internat, la Pedagogic. Și așa am ajuns fizic prima oară în Alexandria în festival. Am stat cu trupa, au avut un super spectacol atunci. Chiar super spectacol. A luat tot, că era cu premii atunci.
A.P.: Tu nu jucai?
L.R.: Nu jucam, nu. Eram a doișpea. Măi, am știut că nu o să mă pot organiza cu ei... Pregătiseră totul, eu nu aveam nicio treabă. Dar totuși am venit și eu cu ei.
A.P.: Hai că tot am ajuns la partea asta de școală, de liceu și așa... Să nu trecem peste încă. Zi-mi prima dată (în școală / liceu / poate chiar înainte) când simți că ai organizat chiar tu ceva. Poate să fie un party la tine acasă, sau efectiv orice... Sau nu erai genul?
L.R.: Să mă gândesc... Băi, ba da, eram genul. Dar mă gândesc acuma când au fost primele dăți.
A.P.: Printr-a noua ceva? Când ai intrat la liceu?
L.R.: Cred că și mai devreme. În genere, aveam un grup de prieteni cu care făceam... știi... grupul de făcut toate nebuniile posibile...
A.P.: În gimnaziu...
L.R.: Da, evident, deci discutăm gimnaziu, for sure. Nici nu știu, mă gândesc acum dacă și înainte... dacă și prin primară aveam așa ceva de a organiza în mine...
A.P.: Făceai tu serbările, ziceai haideți, doamna învățătoare să...
L.R.: Măi să știi că nu-mi plăcea neapărat să organizez evenimente, mai ales alea în care simțeam că e un adult care vine și zice "ia, cum e, ia?" Niciodată n-am avut ceva în zona asta, să organizez tabere, să strâng fondul clasei sau ceva... Dar chestiile mai spontane, da. Astea întotdeauna mi-au plăcut de-am murit. Adică, dacă am putut să organizez cinșpe oameni care să chiulească împreună, să mergem să facem ceva împreună, mi-a plăcut de am murit efectiv! Și apoi, sigur, când a apărut partea de teatru... Chiar a apărut și trupa, pe care am și coordonat-o ulterior... Uite, ca să îți dau și un răspuns oficial, prima dată când am simțit că am o responsabilitate reală de organizator a fost în clasa a 10-a, când venise Sebastian Bădărău, student la Cluj pe atunci, în generație cu Geo Costin. Și el fusese în trupă. Și fusese rugat să facă A 12-a noapte, pentru un festival în Belgia. Și a adunat profesoara niște copii, s-a strâns echipa. Și la un moment dat mi-a zis: băi, Liviu, nu vrei să mai lucrezi și tu cu ei, puțin așa? Am zis bine, ok, mai lucrez. Și până la urmă nu a mai putut el veni. Eu eram în cealaltă parte de trupă cumva, pentru că ei se deplasau în Belgia în paralel cu festivalul de teatru de la Arad, unde noi mergeam recurent, și cumva au fost două grupuri. Eu rămăsesem oficial în grupul cu festivalul din țară, ei migrau în Belgia. Erau mulți, îți dai seama, A 12-a noapte... vreo 18-19 copii. Și m-am trezit pe scurt cu ditai distribuția, cu ditai textul, cu muzică live, cu un violonist, cu un chitarist. Mamă, deci era o armată, frate. Chiar i-am organizat bine atunci, deci oamenii au plecat cu un spectacol decent, nu știu cum să zic, știi?
A.P.: Da, da.
L.R.: Am încercat să nu mă bag pe regie, a fost o chestie pe curat, să orchestrez, să știe oamenii ce zic cât de cât pe gură. Dar very proud of myself după toată nebunia. Cu costume luate de la Național și închiriate și personaje și așa, a ieșit.
A.P.: E foarte complex ce îmi zici aici pentru un spectacol de liceu.
L.R.: Băi, să știi. Uitându-mă înapoi, acuma și eu îmi zic "mamă, frate, ce a fost acolo..."
A.P.: Probabil te gândești pragmatic acum și la bugetul de care ai avea nevoie să-l aduci la Ideo, de exemplu.
L.R.: Da, da. (râde) Nu, dar pe bune acum, multă muncă, impresionant...
A.P.: Cum alegi (nu știu dacă alegi e cuvântul bun, dar o să-l folosesc pe ăsta) spectacolele care vin la Ideo? Sau... tu alegi? Nici nu știu cu care să încep.
L.R.: E foarte bună a doua. Asta e, de fapt, prima întrebare. Răspunsul este: nu, nu aleg eu. Ce înseamnă evenimente, spectacole, spectacole de copii, filme invitate, orice sunt decise de către departamentul artistic, consultându-se și cu mine. Sigur că lucrăm cot la cot, Doamne iartă-mă, lucrăm împreună și chiar încercăm să găsim mixul cel mai bun. Dar e un lucru pe care mi l-am dorit foarte tare, să nu mai existe acest tip de sistem în care un om decide și restul doar implementează. E un lucru pe care îți jur, mi l-am dorit enorm. Și e greu uneori, îți dai seama, vine un cort să se monteze, da? Vin de fapt nouă corturi să se monteze la departamentul de welcoming, unde-s fete, 98 la sută... E complicat.
A.P.: Trebuie să mobilizezi și oameni din altă parte.
L.R.: Absolut, it's part of the deal. Și așa apare și colaborarea, apare tot ce e nevoie.
(Cafeaua mea cu mentol din Conciato își face apariția. Îl întreb pe Liviu dacă vrea, zice că nu vrea, e ok. Nu mai transcriu și asta. E de menționat, totuși, că el și-a comandat la micul dejun două ouă ochi cu ceva roșii pe lângă, lucru care nu e specific în meniu, ba mai mult, m-a convins și pe mine să-mi iau la fel. Revenind.)
L.R.: (mă imită, cu voce de reclamă, râzând) Vrrrrei să guști cafeaua cu mentol?!
A.P.: (râd) O să adaug această inserție publicitară când transcriu. Se aude? Cafeaua cu mentol din Conciato. Revin. Am stabilit cine decide, am înțeles. Acum, cum se decide? Sunt criterii? Care e mecanismul?
L.R.: Da, există un regulament pe care noi îl dăm trupelor. Am încercat anul ăsta chiar să venim și ca timp mult înainte în întâmpinarea lor, am anunțat că vom face callul, apoi am dat start, am lăsat timpul necesar. Au fost perioade așa cam de câte o lună între, cumva, ca ei să poată începe să se adune, să se pregătească, să le dăm bufferul ăla pe care îl știm cu toții de ultima săptămână în care se întâmplă tot. Cumva să îi lăsăm să se coaguleze și să poată să facă ce simt și cât pot ei de bine. Se înscriu cu un sfert de oră de spectacol sau de fragment în pregătire, deci nu trebuie neapărat să fie finit produsul. Apoi, apoi începe de fapt dialogul în rândul nostru, pentru că ei ne trimit materiale, da. Ai anumite comunități care au plaja asta a trupelor mult dezvoltată, cum e Bucureștiul, de exemplu, Bucureștiul vine cu un lot de trupe destul de bogat care se înscriu, spectacole variate, mijloace de expresie variate. Ai apoi alte comunități la capătul opus, care abia testează, profesori care s-au apucat într-un - vorba aia - colț de oraș cu o trupă și trimit și ei spre înscriere, înțelegi?
A.P.: Da. Bine, eu vorbesc acum și de trupele de liceu, dar și despre spectacolele mari.
L.R.: Înțeleg, înțeleg. Atunci termin să zic pe trupele de liceu, apoi ne mutăm pe spectacolele invitate. Pe scurt, Alberto, noi încercăm să găsim echilibrul dintre varietate (la nivel regional, geografic, deci să aducem din mai multe comunități) și, bineînțeles, criteriul calitativ, nu se exclude. După ce am făcut cumva împărțeala primelor loturi, începe cumva dialogul, dom'le, nu știu, avem două trupe foarte bune dar vin din același loc? Cu cât echilibrăm cu o altă trupă? Sau luăm ambele din același loc pentru că realmente ambele spectacole întrunesc celălalt criteriu? Trebuie să găsești un echilibru între ce se întâmplă, în fiecare an.
A.P.: Just, just.
L.R.: La nivel profesionist, aici cumva dialogul se poartă între ediții, care e tema ediției, ce ne dorim să infuzăm din tema respectivă, chiar și un pic de context local, unde se desfășoară festivalul, care sunt resursele... Că una e să fii outdoor, alta e să fii într-o sală de spectacol.
A.P.: A se vedea Am făcut ce s-a putut, nu?
L.R.: Sigur că da. Alta e să fii într-o sală de bar etc. Depinde foarte mult care e dinamica festivalului, sau cum ne dorim noi să arate festivalul mapat pe harta orașelor.
A.P.: Mai erau în anii trecuți spectacole și în Conciato, dar în 2022 au fost exclusiv la Centrul Multifuncțional pentru Tineri.
L.R.: Motivul să știi că e destul de simplu. Am vrut un pic să nu intrăm în spațiu mic, am vrut puțin, din rațiuni de public, doi ani de pandemie, oameni foarte înghesuiți..., am vrut încă să stăm în spații aerisite.
A.P.: Adică deja trecuserăți de la sala polivalentă la un spațiu ușor mai mic, dar cu toate astea destul de primitor ca locuri și acesta din urmă.
L.R.: Da, dar Centrul Multifuncțional pentru Tineri e totuși un spațiu ventilat, adică nu simți niciodată că te lipești de omul de lângă tine. Or aici (în Conciato) când sunt spectacole la care se intră, se stă ca la o sală studio, adică - vorba aia - transpiri cot la cot cu cel de lângă tine, știi? (râde). Ăsta e motivul. Și atunci am decis că poate ar fi mai bine să stăm un pic în aer liber, în zona outdoor, și cumva să aducem o altfel de dinamică, poate mai mult pe zona de părinte-copil, ceva de genul.
A.P.: Vreau să te întreb (e așa mai abstract, dar și dacă ai un exemplu concret e binevenit) ce faci tu în momentul în care simți, crezi sau lucrurile chiar arată de așa natură că nu mai există soluții pentru ceva?
L.R.: Fac reframing. De vreo patru ani am început să practic chestia asta cu mine, știi, de a schimba poziția...
A.P.: Care înseamnă să schimbi tu perspectiva față de...
L.R.: Da, da, da.
A.P.: Și cum faci asta concret?
L.R.: (pauză de gând)
A.P.: Sigur ai cel puțin un exemplu...
L.R.: Da, uite-ți dau primul exemplu venit în minte, chiar dintr-o ședință. Că apar, evident că apar. Și eram cu oamenii de la tehnic / artistic, discutau și disputau un topic. Și într-adevăr, erau foarte multe lacune, știi, minusuri în ecuație. Și am zis no, ok, vedem minusurile, hai să vedem și ce plusuri avem. Și brusc s-a schimbat și perspectiva. E foarte simplu, în loc să pui ochiul pe ce nu merge, poți să pui ochiul pe ce merge... Nici nu trebuie să rămâi pe lucrul ăla fixat, pe soluția aia, doar să schimbi perspectiva îți dă o gură de aer.
A.P.: Ai doar trei cuvinte la dispoziție să-mi spui ce e Ideo Ideis pentru tine.
L.R.: Festival de dragoste.
A.P.: Oau. Sunt trei cuvinte, sunt și legate între ele. Ce frumos. Mă gândeam că ai să zici trei bucăți separate, tare. Uite, că mi-ai ridicat la fileu, urmează o întrebare cu super wink, ai amestecat vreodată viața amoroasă cu profesia, cu meseria? (râd).
L.R.: (râde) Da, da. Și m-am și emoționat că mi se pare că și eu și Denisa (Nicolae) am găsit un mod foarte sincer de a o face. Nu-i ușor, deci să fim înțeleși, nu-i ușor, dar e un mod sincer. Uneori obosește, uneori provoacă, uneori răsplătește, dar permanent încarcă bateria. Pe scurt, am ajuns să am o companie, un hub pe care îl alimentăm amândoi, avem spectacole multicele, pe care le concepem împreună, în care jucăm împreună, e incredibil cât de mult pot să mă bucur când joc. Deci e incredibil, cu ea. Plus, sigur (râde) întâmplări de cerut în căsătorie prin festivaluri... (Liviu a cerut-o de soție pe Denisa folosindu-se de o scenă din Lungs, în cadrul Ideo Ideis 2016 - nota LiterNet) Să știi că acolo, na, iar... Întâmplare. Viață. Noi voiam să plecăm înainte de festival în Grecia, nu știu cum Dumnezeu nu a ajuns inelul, nu era gata. Am zis ok, nu am să pot atunci, unde, de unde. Și am zis uite, mergem cu Lungs la Ideo. Hopa. Mi-a picat fisa. Băi, Ideo it's a good place, prieteni, toată lumea acolo, cred că o să ne bucurăm să ni se întâmple chestia asta acolo, cu toată lumea. O întâmplare, repet. Viață.
A.P.: Băi, uite, apropo de Lungs. Mi se pare un spectacol foarte atipic, nu îmi seamănă cu nimic din ce am mai văzut prin București. E nemaivăzut, cumva
L.R.: Povestea lui, Alberto, cred că s-a mai spus prin alte articole, dar ce a fost foarte interesant la el a fost felul în care regizorii...
A.P.: E în regia lui Nae, nu?
L.R.: Da, Nicolae Constantin Tănase, da. Dar până să ajungem la Nae, povestea a fost lungă și foarte interesantă, privind acum înapoi. Nimeni nu a vrut să se atingă. Am trecut pe la foarte mulți alți regizori foarte inteligenți și smart și capabili, care ne-au zis toți "îmi bag mâna, îl stric."
A.P.: Oau! E mare lucru să poți spune asta.
L.R.: Sigur, sigur. Ne-au zis "lucrați-l voi, dacă e mai arunc un ochi..." Și Denisa și cu mine, pe de altă parte, simțeam că e un mecanism atât de bogat malaxorul ăla de text încât nu putem să intrăm singuri, trebuie să fie cineva din exterior așa, un pic, care să te dirijeze. Exact asta, un dirijor. Și i-am trimis textul lui Nae. Nae n-a trecut de pagina 8, pentru că textul e scris fără scene, fără nimic. Deci ai W. și M. (Woman și Man) și apoi începe... e partitură. Ai bucăți de text unde el nu scrie gramatical, el scrie ca gând, vrea să meargă tăvălugul, fără semne de punctuație... Și ai pagini cu semne, fără semne, cu semne puse aiurea, deci n-ai cum. Și de-asta Nae n-a trecut de pagina 8, a ajuns la monologul ei prim, ăla lung, și s-a oprit, a zis că nu... deci iertați-mă, eu nu pot așa ceva.
A.P.: Așa e cu Duncan Macmillan.
L.R.: Da, așa e. În fine, l-am tot încercat cu Denisa, iar la un moment dat i-am zis: băi, uite cum facem... Trecuseră vreo șapte luni de căutări. I-am zis: Nae, venim la tine și ți-l citim.
A.P.: Deci un spectacol lectură.
L.R.: Da, un spectacol lectură. El a zis: bine, frate, hai. După ce am terminat - erau și el și Adelina (Adeline Andreea Bădescu - scenografă), Adelina era însărcinată, deci era o poveste pe poveste ce era acolo - a zis "băi, e fantastic textul. Sunt un prost. Deci sunt un prost, chiar recunosc, e fenomenal." Dar cumva a păstrat din el, pentru că ne-a zis "dacă a funcționat pentru mine, nu văd de ce nu ar funcționa pentru altcineva." Și cumva a rămas de acolo scheletul, pe care s-a adăugat, că na, nu poți să o tot ții langa doar în lectură...
(Întrebare bonus ospătar Conciato: Roșiile le doriți salată, sau doar așa cu puțină sare?)
(L.R.: Puteți să aduceți și pentru salată.)
A.P.: (râd) Ce tare, acum o să avem și inserție de cum preferi roșiile în interviu.
L.R.: (râde) Nice. Măi, ce am apreciat la Nae totdeauna a fost că... (pauză emoționantă). Am vrut să zic întâi nu i-a fost teamă, dar chiar dacă i-a fost teamă, a zis "băi, mi-e teamă, hai s-o facem!" Și să știi, Alberto, că am făcut cu el niște demențe artistice pe care nu știu dacă le făceam cu altcineva.
A.P.: Minunat.
L.R.: Da. Foarte tare Nae. Și din punctul ăsta de vedere... fenomenal.
(Întreb despre o potențială pauză de masă, că ne-au ajuns mic dejunurile siameze, dar Liviu o refuză, așadar continuăm să povestim.)
A.P.: Care e spectacolul tău preferat (din toate timpurile e întrebarea)? În plus, există vreo diferență între spectacolul preferat de văzut versus cel în care ai vrea să și joci, sau se suprapun?
L.R.: Mhm, înțeleg, înțeleg perfect. Deci uite, îți răspund așa. Din cadrul Ideo Ideis...
A.P.: Oau, tocmai mi-ai îmbunătățit întrebarea...
L.R.: Chiar dintr-un festival de teatru de amatori, da, ce mi-a rămas, mi-a ștanțat pe inimă ceva, a fost un spectacol de la Baia Mare... N-o să-mi aduc aminte cum se cheamă. Poate nici nu vreau să-l indic, de fapt. Băi, dar am văzut în el o fată. Oau, frate. Deci era, Alberto, era bucurie pură pe scenă. Deci am văzut-o. Era ca un înger, frate. Bucurie și fericire pură. Mi-au dat lacrimile, băi, nu știu cum să-ți descriu. Instant. Fenomenal mi s-a părut. Probabil eram și eu în starea aia, știi, se aliniază chestiile când se întâmplă așa ceva, dar am rămas puff! Spectacolul ăla n-am să-l uit niciodată. Și n-are nicio legătură cu calitatea, luminile, decorul. Niciuna.
A.P.: Apoi din exteriorul Ideo Ideis?
L.R.: Iarăși, unul cu care o să rămân mereu. L'oublie / Uitarea. Pe texte de Banu și Shakespeare. Cu Vava Ștefănescu și un francez, dar nu-mi mai aduc aminte numele (Sylvian Groud - nota LiterNet). Era în regia lui Mihai Mănuțiu. A fost prima oară când m-am uitat la ceva conceptual și organic... foarte interesantă combinația. Apropo și de Iepurele alb, iepurele roșu, cumva, știi? Mixul ăla când simți că planează peste capul tău o idee și că nu te lovește în cap, vine așa pe deasupra capului, dar în același timp pe dedesubt te minează constant cu senzație. Și-mi aduc aminte respirația lui. Mi-aduc aminte cât de organic putea el să respire pe mișcare. Foarte interesant. Deci ăla mi-a rămas. În rest, ce să zic, am văzut spectacole mai frumoase, mai deștepte, mai interesante, mai...
A.P.: Uite, ești conștient că dacă ar fi să răspund eu la propria-mi întrebare acum, unul dintre ele ar fi acel Lungs, da? Bine, Lungs în general, dar m-aș orienta specific către cel cu cererea în căsătorie. Ar mai fi Zic Zac, de Andrea Gavriliu, care iarăși, a pornit de la un exercițiu, a ajuns spectacol, și încă ce spectacol. Și, revin la tine, ai vrea să și joci în cele pe care mi le-ai zis?
L.R.: A, chiar! Băi, n-aș putea să joc. (râde) Vorba aia, n-aș putea să fiu un înger pe scenă...
A.P.: (râd) O, doamne! Lasă-mă!
L.R.: (râde) Ceva în care mi-ar plăcea să joc... Am avut o experiență foarte frumoasă cu Yuri Kordonsky și mi-ar plăcea să... Dar bine, era vorba de o experiență de laborator, nu știu cum se mișcă el într-un context de regizor și scenă și proiect, contra cronometru etc. etc. Dar lucrul la nivel de cercetare și atelier a fost fantastic. Mă gândesc așa, hm, în general au început să îmi placă oamenii care, nu știu, cumva caută sincer. Sincerul. Sunt și într-un moment în care mă uit mai mult la oameni. M-am dus la Craiova, la Declan (Donellan a regizat Oedip Rege la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova - nota LiterNet), mi-a plăcut spectacolul, sigur, dar m-am îndrăgostit de felul în care cei doi (Declan Donnellan, regizor și Nick Ormerod, scenograf - nota LiterNet) puteau să stea la masă cu actorii. Ce să zic, aproape că bate spectacolul pentru mine, genul ăla de interacțiune care rămâne pe ambele suflete, și al lor, și al actorilor. În ambele țări.
A.P.: Uite, zi-mi o chestie pe care - dacă ți-ar cere-o un regizor (nu contează care) - ai spune "băi, uite, pot să fac multe lucruri, dar pe asta nu o să pot să o fac neam", dacă ai așa ceva, bineînțeles.
L.R.: Nu e legat de forma lucrului, să știi, nu s-ar lega de asta, pentru mine. Forma poate să fie dezbrăcat, cu niște cuțite înfipte în cap, uns cu miere, tăvălit prin nucă. Nu am niciodată o problemă cu forma, atâta timp cât forma e cerută de context. Deci dacă poți să concepi cadrul de așa natură încât forma asta e cerută, mă lupt cu tine să se întâmple, adică împreună cu tine. Mă pun acolo, pun umărul să se întâmple.
A.P.: (râd) Și dacă nu e cerută, tot cu tine mă lupt, dar în celălalt sens, nu?
L.R.: Evident. Realmente, nu văd de ce procesul meu ar fi diferit de procesul tău ca privitor, nu înțeleg asta. Adică, dacă mie mi se ridică acest semn, nu văd de ce nu i s-ar ridica și celui care privește. Și dacă i s-a ridicat semnul de întrebare, deja e foarte clar, creierul lui nu mai e acolo, deja face salt, out din context și zice: băi, stai puțin, care-i faza? Și atunci n-are sens, pot să mă opresc la fel de liniștit.
A.P.: Că tot mi-ai dat răspunsul ăsta, aș vrea să rămânem din el, atât noi, cât și cei care citesc, cu aceste două valențe ale lui "mă lupt cu tine." Împreună, sau contra ta. Mi se pare minunat. Bun. Dacă ar mai fi ceva ce vrei să-mi spui... De fapt, nu, dacă ar mai fi ceva ce ai vrea să îți spui ție de peste... să zicem... 5 ediții, că ești acuma la a doua ca director.
L.R.: Da, da, așa e. Eu sper să nu mai fiu aici peste cinci ediții, sper să fie altcineva, liniștit, în locul meu.
A.P.: Pe bune?
L.R.: Serios, serios. Cineva mai tânăr. Cineva fără... barbă. Serios. (râde)
A.P.: Acuma, barba ta e cool. Mie abia îmi crește, și atunci pot să spun...
L.R.: (râde) Dar nu, serios, Alberto, it's just natural. Și sigur că nu poți face asta o dată la an, că ar însemna discontinuitate, ar însemna să nu poți să crești nimic, dar trebuie găsit echilibrul între... știi tu, un an și 40 de ani de director...
A.P.: Normal, nu e dinastie... Sau?
L.R.: Dinastie e, în sensul că trebuie găsită exact această moștenire, cum se lasă ea, cum se dă mai departe și cât... E o moștenire, știi?
A.P.: Dar ție? Cum ți s-a dat ție acest legacy?
L.R.: A venit cumva într-un moment, ah, înainte de pandemie... Chiar cum a venit pandemia. Era un ușor impas, se tot încerca, se rulau diverși directori...
A.P.: Ca un interimat.
L.R.: Da, apoi a venit pandemia, s-au mai adunat energiile, pentru că s-a întrebat lumea ce putem să facem, s-a mai strâns echipa și acuma a fost primul an în care ne-am reașezat în teren, back in Alexandria, și echipa arată bine, dar a trecut printr-o cotitură, trecută cu bine în final.
A.P.: Deci ai fost director și pe timpul capsulelor? Una dintre ediții?
L.R.: Nu, nu. 2020 și 2021, nu. De fapt, în 2021, am fost cumva co-director. Și cu Alex (Ion - nota LiterNet) și cu Andreea (Borțun - nota LiterNet). Se pregătea tranziția. Dar, ca să revin, ce trebuie neapărat... Trebuie neapărat adus flow nou pe parte de echipa care se ocupă de la bun început de organizare.
A.P.: Așa e, uite, îl văd acum în spate pe Matei Bumbuț, de exemplu, fotograf oficial la a doua ediție. Și e exact genul de energie de care festivalul are nevoie.
L.R.: Absolut, da, da. Clar, frate. Și poate să nu mai arate așa. Aici zic eu, apropo de ce ziceam cu unul singur care spune, dar din punctul meu de vedere, să coordonezi inclusiv schimbarea asta de paradigmă, e oau. Felul în care a fost gândit datează de acum câțiva ani buni, s-au întâmplat foarte multe de atunci. Foarte multe.
A.P.: Bine, atunci reformulez, ce ți-ai zice ție ca om, independent de festival, peste 5 ani. Ție de peste 5 ani.
L.R.: Că e bine. Că am făcut bine. Și să am încredere în continuare.
A.P.: Ce frumos.
(Banda cu interviul se oprește. E timpul pentru mic dejunul așteptat, care nu s-a răcit chiar atât de tare în timpul în care ne-am încălzit noi.)
A.P.: Poftă mare!
L.R.: Să fie.