Povestea unei sinucideri

Ioana Scoruş este absolventă a Universităţii Petrol şi Gaze, Facultatea de Tehnologia prelucrării petrolului şi petrochimie, Ploieşti, 1991. În prezent este studentă în anul III la Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie.

Debutează în 2001, cu volumul de poezie Iubiri imperfecte, Editura Premier. Publică articole şi interviuri în Dilema, Dilema veche, Litere, Arte & Idei, Apostrof, România literară, Timpul, 22, Axioma, LiterNet.ro, Revista de marţi etc. A deţinut rubricile Cititorincul, la săptămânalul LA&I, şi Poveştile Pietricicăi, în secţiunea Atelier LiterNet.

Povestea unei sinucideri, Editura Albatros, 2006, este primul ei roman.

"În viaţă trebuie să stai cu ochii larg deschişi, atent la tot ce se întâmplă cu tine şi în preajma ta şi doar atunci când splendoarea sau adevărul îţi dau târcoale trebuie să-i închizi şi să te laşi scufundat în miracolul prospeţimii lor, trebuie să le simţi, încercând să le devii pradă. În rest, iubitule, să nu-ţi pese de nimic şi, mai ales, niciodată, dar niciodată să nu priveşti în urma ta." Sau, altădată: "Ştii, există mai multe forme de trădare, de fapt, doar două: trădarea bună şi trădarea rea. Cea rea este trădarea în urma căreia ajunge să ţi se facă ruşine de tine însuţi, ca atunci când furi ceva valoros de la un prieten drag şi nu vrei să recunoşti în ruptul capului că ceea ce-ai furat nu-ţi aparţine. Cea bună este cea în urma căreia te desprinzi de cel care te-a lăsat să-l furi, pentru un drum pe cont propriu, un salt într-o altă etapă a vieţii tale în care, la un moment dat, vei da dovadă şi de cel deposedat de bunuri. Dar acesta deja nu mai este furt, este doar o formă de iubire." Îi plăceau prostioarele ei naive şi mereu rămânea uimit că fiecare conţinea ceva adevăr, dar cel mai mult îl încânta modul ei serios de a i le spune, felul în care gesticula, dând din braţe în volte ample, fixându-l insistent cu privirea, şi mai ales pauza scurtă, dintre expunere şi eterna întrebare: "Înţelegi ce spun eu aici?" În plus, fata avea o calitate incredibilă: persistenţa. Ore în şir după ce se despărţeau îi rămânea imaginea ei suavă, linia trupului zvelt, cu forme rotunde, domoale, ecoul vocii şi mai ales ochii mari şi verzi care îl fixau permanent în timp ce vorbea. Îşi dădu seama că în relaţia cu ea nu avusese nevoie nici de o cunoaştere prealabilă, nici de intuiţie. Era un joc fără reguli, sau ale cărui reguli se stabileau pe măsură ce relaţia se desfăşura. Majoritatea dintre cei pe care îi cunoştea erau nişte roboţi, uneori nişte roboţi minunaţi. Ea era om, om întreg şi se vedea că îi face plăcere să experimenteze atât viaţa, cât şi pe sine însăşi. Banalitatea cumplită a vieţii lui era extrem de limitată, iar Maia reuşea să-l emoţioneze constant, chiar şi cu un simplu zâmbet. În plus, admira forţa ei de a-l suporta, de a trece peste toate micile şi enervantele mizerii pe care i le făcea permanent, alternând cu o repeziciune stranie perioadele în care pur şi simplu o adora cu cele în care credea că o urăşte. Maia iubea şi viaţa dar şi austeritatea şi, în măsura în care exprima cultura în care crescuse, în aceeaşi măsură exprima şi suma culturilor arhaice. Îşi aminti că citise undeva ceva cu care Maia putea fi asemuită: "Fiecare din cele cinci simţuri ale noastre conţine câte o artă." Şi Maia era tot o artă, una greu de înţeles şi de descifrat. "În chestiunile de artă trebuie păstrat secretul absolut." Şi în privinţa Maiei trebuia să păstreze acest secret. "Artistul trebuie să prindă orice fărâmă de vânt." Şi el trebuia să fie atent mereu la palele răcoroase care veneau dinspre ea pentru a nu rata nimic. Pentru a nu o rata. Se întrebă dacă nu cumva se îndrăgostise, cu atât mai mult cu cât ultima oară când făcuseră baie împreună în râul îngheţat, ea i se prinsese de gât şi-l sărutase fugar în spatele urechii drepte, acolo, în mica depresiune caldă, după care, agăţată încă de gâtul lui, îi spusese: "Ce bine că între noi nu poate exista nimic de genul amorului. Întotdeauna amorul distruge totul." După care îşi lipise trupul fierbinte de al lui, ca într-un ritual de despărţire, şoptindu-i la ureche: "Nu eşti omul care să mizeze totul pe un tur de rouge et noir. Nu aş avea ce face cu tine.", frază care îl cam zăpăcise. Cum adică nu ar avea ce face cu el? Dar atunci, la ce îi folosea? La ce era bun? Dacă de amor nu putea fi vorba, atunci nu cumva era doar un experiment pentru năluca asta cu ochi verzi, glezne de marmură şi zâmbet de felină? Întotdeauna crezuse că între o femeie şi un bărbat poate exista o simplă şi minunată prietenie şi nu accepta ca tocmai Maia să-i distrugă splendoarea conceptului, de aceea când lucrurile deveneau nesigure între ei prefera să devină cinic, autoritar, zeflemist, până la urmă nesuferit. Astfel, distanţa dintre ei se reechilibra, spaţiul acela al neutralităţii binevoitoare dar care nu comportă riscuri amoroase fiind singurul în care se simţea sigur pe sine, deci puternic. Şi totuşi, nu îşi putea explica de ce îl ierta de fiecare dată când o jignea impardonabil. Nu pricepea de ce o face şi ce anume o motiva în a-l ierta permanent. La sensibilitatea ei, uneori de-a dreptul exagerată, lucrul chiar era de neînţeles. Dar cel mai ciudat era că încă nu o descoperise, nu o ghicise tocmai pe ea, cea care spunea totul, nefiind necesară extragerea cu forţa a mărturisirilor. Rămânea învăluită în plin mister în condiţiile unei totale dezvăluiri. Care era secretul ei? Şi cum putea ajunge la el?

Era într-un sfârşit de octombrie când, neinvitat şi neanunţându-şi vizita, se duse la ea acasă, cu convingerea că o va surprinde într-o postură de neiertat, astfel încât relaţia să poată fi încheiată fără urmă de regrete. Îşi dădea seama că nu are nici un drept să-i impună ceva, însă se considera oarecum stăpân pe viaţa ei, cel puţin datorită vechimii relaţiei. Nu mică îi fu uimirea când, sunând la uşă, Maia strigă "Intră.", fără să ştie cine este. Era îmbrăcată într-un pulover alb, din lână de Cashmir, care abia de-i acoperea fesele, pentru că în rest nu purta nimic. Mai târziu avea să zărească o minusculă porţiune de dantelă din lenjeria ei intimă. Avea o privire de pisică hoaţă, o privire de femeie insuportabil de apetisantă.
- Eşti singură?
- Nu se vede? La ce te aşteptai, de fapt? Pari dezamăgit.

Până şi asta îl enerva, faptul că mereu îi intuia corect stările. În cariera lui de cuceritor nu întâlnise una ca ea, căreia părea că nu-i pasă de supleţea trupului sportiv, de înălţimea de care era atât de mândru, că doar toate femeile îi spuseseră acelaşi lucru şi toate păreau de la început excitate de posibilitatea de a petrece cu el măcar o clipă de amor. Nici măcar ochii lui de abanos nu o impresionau pe Maia, şi doar erau arma lui principală.
- Te-aş întreba dacă bei o cafea, dar se vede că nu-ţi arde. Atunci un gin tonic? Abia am cumpărat lămâi.
- Da, mai bine un gin.

Maia trecu pe lângă el cântând, prepară băutura şi i-o aduse într-un pahar înalt, cu gura glazurată cu zahăr.
- Am eu mutră de om care bea din pahar glazurat?, o întrebă nervos.
- Ai mutră de bărbat căruia îi place să bea din când în când şi din pahar glazurat. Şi dacă nu-ţi convine, n-ai decât să dai zahărul jos.

Se vedea clar că ceva nu era în regulă cu ea dar nu-şi dădea seama ce. Fata se aşeză lângă el, pe canapeaua din piele de culoarea laptelui cu ciocolată şi-şi puse picioarele goale în braţele lui.
- Ştii, m-am gândit la ceea ce spuneai săptămâna trecută. Nu cred că ai motive să fii atât de amorezat de Sartre. Nimic de zis în privinţa scrisului său, dar ce fel de om a putut locui într-un spirit ca al lui? A dus o viaţă infectă din multe puncte de vedere, dar tot ce scria era admirabil. A trecut toată viaţa dintr-o extremă în alta, ajungând să dezamăgească cumplit. Cred că s-a chinuit, dincolo de frivolitatea afişată. A fost un neînţeles disperat, un nefericit care a riscat permanent să cadă într-un loc din care să nu se mai poată ridica. A perorat toate libertăţile lumii, a trăit conform lor, dar din ce era făcut sufletul lui? Mizerie, atâta tot, cu toate că nu poţi scrie cum a scris el având un suflet mizerabil. Tu nu faci altceva decât să încerci să trăieşti ca el, dar nu vezi că nu-ţi reuşeşte? Nu vezi că nu-i de tine? Ştii, iubitule, există oameni care vor să fie altceva decât ceea ce sunt. Tu eşti unul dintre ei. Şi ştii lucrul acesta. Şi de aceea mai tare te înverşunezi să devii altfel. O să suferi enorm şi mă bucur de pe acum că vei suferi şi te vei chinui ca un vierme, dar asta este tot ceea ce meriţi, pentru că nu ai încredere în tine şi eşti infatuat, eşti speriat de pomană şi vrei să-ţi ascunzi slăbiciunea în spatele unui cinism grosolan, care nu dă bine. Uite cum stai lângă mine, încercând să fii nepăsător, când ştiu precis că eşti groaznic de excitat. Du-te mai bine în piaţă la puicuţele tale ieftine şi exersează-ţi farmecele şi libertatea în pântecele lor. Oricum nu mă meriţi.

O furie nimicitoare îl cuprinse tocmai când afară se auzi mugetul unui tunet şi ploaia începu să bată în geamuri cu putere, în timp ce Maia îşi încălţa pantofii roşii cu tocuri ameţitor de înalte şi de ascuţite. Nu îşi amintea când îi smulsese firava lenjerie de dantelă, nu îşi amintea nici când o pătrunsese, ci doar balansul în trupul ei, în catifeaua umedă şi fierbinte a sexului ei, galopul nesfârşit prin câmpiile nopţii amorului de o clipă. Şi tocul ei ascuţit, sfâşiind cu furie pielea fină şi proaspăt bărbierită a obrazului parfumat cu Giorgio Armani, picăturile de sânge curgând năvalnic pe tricoul alb din fir de mătase, de 200 de dolari. Şi surâsul ei de învingător, dar care purta o urmă dintr-o viitoare răzbunare.




22 octombrie

Cum poţi fi liber singur. Nu există libertate de unul singur sau este atâta libertate încât nu mai foloseşte la nimic, nu mai contează. Numai în relaţie cu un altul / celălalt libertatea poate fi conotată, căpătând valoare. Ce făcea Adam în Rai, până la apariţia Evei? Se plictisea de moarte fără să ştie că asta face. Ce s-a întâmplat cu el cu apariţia Evei? Şi-a delimitat un spaţiu al libertăţii proprii, după ce i-a delimitat Evei spaţiul libertăţii sale. Cele două libertăţi, după mintea lui Adam, nu avea rost să se întâlnească. Deci Adam a făcut legea, trasând graniţe libertăţilor pe care Eva mereu le-a încălcat. Şi iată naşterea revoltei, dar cât de frumos se revolta ea.... şi el nu pricepea nimic. Sublimă introducerea la Jurnalul lui Adam şi al Evei a lui Mark Twain. Inegalabilă. Dacă îmi amintesc şi de Senegalen, Baudrillard şi Gouillaume, punându-l în frunte pe Lévinas, am tabloul complet al libertăţii în raport cu celălalt. Nu există libertate de unul singur şi nu are rost s-o gândim, dacă ne referim la "singur pe planetă". Iar cealaltă libertate de unul singur, când ai în jur oameni, se vede prea clar ce este. Nu poţi fi liber singur, atâta vreme cât eşti constrâns. Cu totul altfel stă treaba când vorbim despre libertatea interioară, singura formă de libertate în care nimeni nu poate avea acces din afară. Libertatea interioară este spaţiul libertăţii pure, nimic nu e mai pur ca ea, nicăieri nu mai există această formă. Este singura care ne poate salva. Singura.


Scrisoare - fragment - către dl.G:

(...) Ştiţi ce mai rămâne, domnule G., dintr-o femeie care s-a sinucis tot mereu în rândurile ei? Speranţa unei viitoare alte sinucideri. Dacă vreţi, totul. Sau nimic. În relaţia aceasta a noastră nu numai că m-aţi omorât de două ori, ci m-am şi sinucis de ceva ori. Problema este că încă nu am murit. (...) Dar cum poate fi iubirea stăpânită? A o stăpâni înseamnă, obligatoriu, a o manipula. Şi aici psihanaliza vine să conştientizeze rolul manipulatorului faţă de el însuşi. Pentru că psihanaliza este, dincolo de orice, manipulare, fie ea doar deontologică, adică morală. Psihanaliza obligă la o supraprivire asupra sieţi şi aşa te poţi vedea clar, dar aşa îţi poţi vedea şi rolul de manipulator. Ce este de preferat: să manipulezi sincer, adică lipsit de conştiinţa faptului de a manipula, sau să manipulezi în cunoştinţă de cauză, ceea ce, uneori, poate fi imoral? Psihanaliza te văduveşte de normalitatea acţiunilor tale, atâta vreme cât ele sunt dinainte gândite şi dirijate din interior. Este un mod de a-ţi deveni propriul antemergător. Este ceva deranjant aici, pentru că, astfel, psihanaliza se transformă în supra-eu. Te lipseşte de un grad de libertate care din naiv se metamorfozează în conştient. Nu mai este vorba despre supra-eul construit de către părinţi, ci despre unul auto-construit. Sigur, nu e acelaşi lucru, dar, în cele din urmă, tot asta devine. Nu "ceilalţi" nu mai îmi dau voie să fac una sau alta, ci eu nu mai îmi dau voie una sau alta. Eliberarea totală înseamnă, cred eu, uciderea tuturor influenţelor străine grefate în suprastructura noastră. Înseamnă ca eu să mă consolidez prin mine însămi, în urma unui paricid (matricid). Să rămân pur de el. Să-mi asum propriile reguli morale şi etice, liber fiind de influenţe străine mie însămi. Să mă re-nasc sau să mă nasc din mine însămi. Dar libertate supremă nu există, şi atunci de la ce să mă revendic, dacă de la ea nu? Pentru că omul fără revendicare exterioară (deci fără sprijin şi fără ajutor) se revendică de la sine însuşi (deci de la sprijinul şi ajutorul propriu). Dar cine a clădit acest "propriu" dacă nu psihanaliza? Şi cât de liberă sunt eu revendicându-mă de la psihanaliză?

Psihanaliza, în actul terapeutic, se desfăşoară pe baza unor mici clenciuri morale care-şi propun să elibereze omul de ceea ce a primit greşit de la mediul generic. Dar de unde certitudinea că moralul psihanalizei este unul întreg? De altfel, există aşa ceva? Şi, dacă da, ce anume este el? Ce anume defineşte Conceptul de Moralitate? Cine ne spune ce este moral şi ce nu? Şi de ce este nevoie aici de o altă instanţă? Nu cumva tocmai pentru faptul că, contrar lui Freud, psihanaliza consideră pacientul faţă de omul normal nu diferit gradual, ci tocmai ajuns în patologic? Se pare că nu poţi absorbi principiile psihanalizei pe nemestecate, adică fără a ajunge să-ţi pui aceste întrebări. Şi dacă ai ajuns să ţi le pui singur, atunci e clar că ai ajuns undeva, înlăuntrul ei. Şi iată Morala ca reper în tot ceea ce facem (că doar nu o să ajung să mă simt imorală pentru ceea ce gândesc). Cred că psihanaliza vrea altceva, şi anume instalarea unui raport corect de forţe între ceea ce eşti de la natură şi cultură şi ceea ce poţi fi într-un plan superior, adică eliberat de constrângeri de orice fel. Eliberarea pe care psihanaliza şi-o propune presupune, deci, rămânerea în spaţiul unei libertăţi pe care am putea denumi-o "a ceea ce moral este permis prin mine însămi". Deci fantoma unei libertăţi proprii în cadrul unei constrângeri impuse.

Bineînţeles că mizez pe psihanaliză ca pe un ceva mai bun decât mi-a fost dat, dar asta nu înseamnă că, în această nouă etapă a mea, nu se ridică o altă sumă de întrebări la care nu are cine să-mi răspundă. Îmi veţi spune că pot găsi acele răspunsuri în grămada de cărţi care există, dar ce te faci când nu de ele ai nevoie, ci de acea intermediere pur omenească, face to face? Şi aşa cum nici discipolatul nu cu bani se plăteşte, aşa nici dorinţa de dicipolat nu poate veni ca impunere din exterior. De altfel, nici nu este vorba despre dorinţă, ci despre necesitate. (...)


25 octombrie

D. se joacă serios cu mine. Ne alintăm reciproc, ne mai ardem o palmă pe care fiecare o înţelege aşa cum îi convine, ne mai trimitem câteva pagini de jurnal etc. Azi mi-a arătat un strop din chipul lui care, din fericire, este exact aşa cum mi-l închipuiam. Degeaba spune că mă înşel, că greşesc, nu este adevărat. Spaima, tremurul nu se pot combate decât cu cinism, zeflemea, nepăsare, falsă indiferenţă. Faţă de sine, îşi joacă perfect rolul. Ce nu înţeleg este cum de mai reuşeşte să se amăgească. Miracol. Pe care i-l doresc din tot sufletul mai departe. Dar tot mai sper la ziua aceea în care nu să-l urăsc, ci să uit pe vecie că l-am cunoscut. Nu vreau ca amintirile să mă îngenuncheze. Ce mă fac însă, că programarea memoriei încă nu s-a descoperit. Omul fără memorie este unul fericit. Adică doar acest om este fericit, ceilalţi sunt nişte trişori. Suntem.

Continuă să mă intrige un lucru: cum de o femeie inteligentă ca Fr.S.T nu a putut vedea faptul că Cioran s-a aruncat în acest amor nu cu puterile sale de pe urmă, ci cu toate puterile sale? Este motivul pentru care nu o pot ierta. Este dovada că femela învinge femeia. Şi la ce bun, până la urmă, atâtea tone de filozofie? În cazul ei, nu la mare lucru. A-l coborî pe C. în stradă astfel, printr-o carte despre amorul lor înseamnă nu a-i aduce atingere lui, ci a-ţi semna actul de deces. Mai bine sinuciderea. Se întreabă de ce nu s-a sinucis C.? Eu mă întreb ce mai aşteaptă ea. Doamne, cât de rea pot fi uneori.


28 octombrie

Mă uimeşte faptul că D. încă se întreabă de ce nu s-a sinucis Cioran la timp. Evident că este una dintre întrebările la care ajunge orice "confiscat" de către C. Unii şi-o rezolvă, alţii nu. Dar persistenţa întrebării, faptul că încă ţi-o mai pui este, cred eu, un fel de a nu îl înţelege pe D., după ce crezi că ai înţeles tot. Nu mai ţin minte când problema mi-a devenit limpede, dar ştiu că a fost momentul în care am simţit că am găsit adevăratul răspuns. Marea problemă a lui C. a fost nu dacă să se sinucidă sau nu, şi nici când să se sinucidă, ci cum mai poţi trăi având sinuciderea la îndemână? Viaţa, având posibilitatea acestei alegeri. Chiar îi spune lui Noica, într-o zi: "Să n-o spui nimănui, dar al dracu' ce-mi place viaţa." El ştie că cei care îi citesc cărţile înţeleg totul, mai puţin acest lucru. Şi, e cazul să o spun cu curaj, din acest punct de vedere nici Fr. Thoma, nici C. nu au înţeles. Văzută din această perspectivă, care eu, una, nu am nici o îndoială că nu este cea corectă, toată "povestea" se răstoarnă şi întrebările devin altele. Nici relaţia lui Cioran. cu divinitatea nu este corect înţeleasă de majoritatea. Şi parcă îl văd pe C. pe patul de moarte -sigur, dacă nu ar fi fost boala aceea cumplită- spunându-I nu "Doamne, primeşte-mă la Tine." ci, cu "furie" ironică: "Doamne, vezi că vin." Ameninţare şi nu rugăminte. Sigur, D. se va scandaliza, va spune că nu sunt în stare să văd adevărul. Adevărul lui C. Dar el este cel ne-în-stare, şi asta pentru că idealul sinuciderii este, pentru el, singura cale demnă. Există prea tare ancorat în el acest ideal astfel încât să suporte, să accepte pierderea lui. Şi de aceea perspectiva, din acest punct de vedere, asupra lui C. este una falsă la care nu că nu ar putea renunţa, ci nu şi-ar da voie să renunţe. Ar fi prea dureros să recunoşti chiar şi faţă de tine însuţi, tu, specialist în Cioran, că ţi-ai clădit adevărul pe o bază falsă. Când eşafodajul se năruie, se duce naibii parte din existenţa ta, cel puţin cea dedicată lui C., în acest caz. Şi, odată cu ea, multe altele. Mi-ar plăcea ca D. să nu se enerveze, ci să aibă răbdare să se gândească la cele de mai sus. În plus, nici povestea cu sinuciderea ca demnitate supremă sau cale spre demnitate nu am înţeles-o niciodată, poate pentru că am devenit prea de mult timp adepta certitudinii că doar cei slabi se sinucid, cei puternici se înverşunează să trăiască, să găsească soluţia de a trăi. Eram mică atunci când am ajuns la concluzia asta, nu citisem absolut nimic, cu atât mai puţin pe Cioran. Când am ajuns la el, deja ştiam că viaţa nu este o pierdere de vreme, că nu degeaba suntem în ea, ci tocmai că este cea mai mare piatră de încercare şi că doar cei puternici reuşesc, iar laşii şi bolnavii recurg la sinucidere. Poate de aceea nu mă impresionează sinuciderile, pentru că văd în ele slăbiciunea cea mai de jos a omului. Forţa este cu totul în altă parte. Vorba lui Kundera: Viaţa e în altă parte. Oare ar vrea, ar accepta M. să înţeleagă toate astea? Mă îndoiesc. Dar măcar dacă îndoiala i-am strecurat-o în suflet, şi tot am reuşit ceva.

Până la urmă, a te salva înseamnă a fi puternic. Nimeni nu o să mă convingă vreodată că nu e aşa. Sinuciderea? Parafrazându-l pe Nietzsche, este scop pentru animale şi sclavi.