Vise paralele

Prima carte poştală de la mama am primit-o la scurtă vreme după ce a plecat. Era un avion de pasageri care decola spre un cer albastru, iar în ea îmi cerea iertare că plecase fără să-şi ia rămas-bun de la mine. Mă mai ruga să am grijă de tata şi să n-o uit niciodată. Plângeam de câteva zile după ea, iar vorbele ei m-au mai liniştit, deşi, pe de altă parte, m-au şi neliniştit puţin. De ce mă ruga să n-o uit? Oare n-aveam să ne revedem curând? Şi de ce plecase în această călătorie aşa, dintr-odată? În ziua când mama plecase, eu fusesem nevoit să merg acasă la nişte prieteni de-ai tatei, părinţii lui Marcos, colegul meu de şcoală. Deşi toţi s-au purtat frumos cu mine, îmi era tare dor de ea. După câteva zile, m-am dus iar la tata. Mama însă nu se întorsese încă. El mi-a explicat că plecase într-o foarte lungă călătorie şi să nu-mi fac griji, că o să-mi scrie.

A doua carte poştală a sosit cu destulă întârziere. Pe ea se vedea cerul de deasupra Manhattan-ului, locul minunat unde mama zicea că se petreceau multe dintre poveştile pe care mi le spunea înainte de culcare. "Orice s-ar crede, voiajul a meritat banii", îmi scria, insistând că nu trebuia să-mi fac griji pentru nimic, că ea era foarte bine, deşi cam prinsă cu treaba, şi că tata îmi va purta de grijă. Nu ştiu de ce, dar m-a liniştit mult gândul că mama era la New York. Poate pentru că astfel putea, în sfârşit, să cunoască oraşul visurilor noastre şi să descopere noi poveşti, aventuri şi personaje pentru mine. Ori poate pentru că mă gândeam în taină că, mai devreme sau mai târziu, avea să mă ia la ea.

"De ce nu sună mama?" îl întrebam, din când în când, pe tata. Dar el îmi zicea mereu că ea era tare ocupată, că nu era prea uşor să suni de atât de departe, unde mai pui diferenţa de fus orar şi câte altele. "Atunci, de ce nu-i pot scrie eu?" "Ai s-o poţi face abia când va avea o adresă fixă", mi-a explicat.

Din fericire, a treia carte poştală nu s-a lăsat aşteptată. Era minunatul acoperiş al lui Chrysler Building, "marele vierme", preferatul meu din tot cartierul, cum îi spuneam între noi. După câte se părea, mama lucra nu departe de el şi, ori de câte ori privea cerul şi vedea acoperişul clădirii, gândul îi zbura la mine. Mai spunea că stătea la hotelul Plaza, lângă 5^th Avenue şi Central Park, locurile pe unde umblau personajele poveştilor noastre favorite. Mama îmi zicea iar că totul mergea bine, deşi nu chiar atât de repede cum ar fi vrut ea, şi mă îndemna ca de obicei, să nu-mi fac griji, să citesc, să învăţ, să mă joc cu prietenii şi să profit de tovărăşia tatei, făcând totul împreună.

Chiar în acea după-amiază, m-am dus cu bunicul la chioşcul din piaţă, să cumpăr câteva cărţi poştale pentru mama. Cea mai frumoasă pe care am găsit-o înfăţişa un râu, cu un pod de piatră şi o catedrală în fundal. Când eu şi cu mama ieşeam la plimbare, treceam întotdeauna peste podul de piatră şi priveam oraşul de pe celălalt mal. "Unele lucruri sânt mult mai frumoase de departe", îmi spunea; iar eu n-o înţelegeam, dar ce importanţă mai avea, fiindcă în acele clipe simţeam că între noi doi era o mare complicitate. În seara aceea, înainte de culcare, i-am scris.


Dragă mamă, ce mai faci? Mi-e tare dor de tine şi vreau foarte mult să te văd. Cărţile tale poştale îmi plac şi mă bucură foarte mult, dar vreau şi să mă suni. Tata e bine şi-ţi trimite complimente. Ai urcat, în fine, în "marele vierme"? Sper să-ţi placă ilustrata mea. Un milion de pupici şi îmbrăţişări de la Nico.

A patra carte poştală era o vedere de sus a podului din Brooklyn, cu doar câteva rânduri. Spunea că-i plăcuse enorm ilustrata mea. Am mai observat şi că unor cuvinte li se ştersese cerneala, de parcă fuseseră stropite cu apă. După câteva zile, s-a petrecut minunea. Eram singur acasă, fiindcă bunicul coborâse să facă nişte cumpărături. De cum a ţârâit telefonul, am şi ştiut că era ea. Dar, când am ridicat receptorul şi i-am auzit vocea, nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Şi m-am pus pe plâns. Dar mama m-a liniştit, cum numai ea ştia s-o facă. Apoi mi-a spus ce mult voia să mă vadă, că probabil eram un om în toată firea, şi câte altele, şi mi-a povestit multe lucruri despre Manhattan, despre oamenii pe care îi cunoscuse şi locurile pe care le vizitase. Mi-a mai spus şi câteva secrete.

Când a venit de la supermarket, bunicului nu-i venea să creadă. "Şi zici că mama te-a sunat şi ţi-a povestit o groază de lucruri? Ia te uită, ia te uită", spunea. Nici tata nu m-a crezut, cel puţin la început. Vestea chiar l-a cam întristat. Îmi închipui că şi lui i-ar fi plăcut să vorbească cu ea. Deşi el nu-mi spunea, ştiam că îi era tare dor de ea.

Curând, am primit a cincea carte poştală. Era faţada hotelului Plaza, "Al Şaptelea Cer", cum îi spunea mama, căci se afla în centrul unui loc minunat, plin de oameni fermecători, iar în el totul era luxos şi confortabil. Îmi spunea că, din nefericire, curând avea să plece de la New York, într-o călătorie la Tokio, capitala Japoniei, unde avea să fie foarte ocupată cu chestiuni foarte importante şi cu învăţarea acelei limbi ciudate.

Mai mult ca sigur, vestea cea nouă m-a îngrijorat destul de tare. Nu ştiu de ce, dar mi se părea că din Japonia nu mă mai putea suna, iar cărţile poştale, care n-aveau să fie la fel de frumoase şi de interesante ca până atunci, aveau să-mi parvină cu mare întârziere. Trebuia să vorbesc urgent cu ea, să-i spun de ce mă temeam. M-am gândit că nu trecuseră decât câteva zile de când îmi trimisese ilustrata şi că poate mai era încă la New York. Şi am hotărât s-o sun la hotel. Numărul de telefon al hotelului Plaza apărea pe reversul ultimei cărţi poştale. Era atât de lung, că l-am greşit de câteva ori. În fine, am auzit o voce la celălalt capăt al liniei, care mi-a spus ceva în engleză. "Dum-nea-voas-tră vor-biţi-spa-nio-la?" am întrebat foarte încet, aproape silabisind, cum văzusem într-un film de la televizor că se face. "O, desigur! Spuneţi!", a răspuns amabilă telefonista. "Pot vorbi cu Ángeles Vidal? E mama." "Ángeles Vidal? O clipă, vă rog." Ea a venit imediat la telefon, foarte mirată. Mi-a mărturisit că, la început, când i-au zis că eram eu, crezuse că n-a auzit bine vorbele recepţionerei. I-am spus că mă neliniştea noua ei călătorie, dar mi-a răspuns că nu stătea mult şi că vom putea vorbi din nou curând. Mi-a mai zis şi ce voia să vadă în Japonia. M-a asigurat că acolo erau cărţi poştale foarte frumoase şi că avea să roage pe cineva să-mi scrie numele în japoneză, ca să mă dau mare cu el la şcoală. Apoi a vrut să vorbească cu tata şi-a trebuit să-i spun că o sunasem pe ascuns, deoarece mă temusem că, dacă-l aşteptam să vină acasă, ea ar fi putut pleca din New York. M-a mustrat uşurel, apoi mi-a spus să-i îmbrăţişez pe toţi pentru ea şi mi-a trimis un sărut mare de tot pentru mine.

În seara aceea, n-am făcut nimic, dar am aşteptat nerăbdător sosirea lui tata, ca să-i povestesc. Ştiam că întâi avea să mă certe şi să mă pedepsească, fiindcă nu cerusem voie să sun la New York, dar nimic nu mai avea importanţă pe lângă bucuria mea. N-am putut totuşi să-mi închipui reacţia pe care a avut-o când i-am spus că vorbisem iar cu mama. Mi-a zis, foarte stingherit, că eram un mincinos şi că se săturase de prostiile mele. Eu i-am răspuns că nu înţelegeam de ce vorbea aşa şi că o sunasem la telefon pentru că mă temusem că, plecând în Japonia, n-avea să mă mai poată suna, iar eu nu ştiam dacă mai puteam suporta să stau fără ea. El mi-a răspuns că asta nu-mi dădea dreptul să inventez lucruri, că, pe termen lung, închipuirile mele ne puteau face mult rău tuturor şi că era mai bine să am răbdare şi să aştept.
- Dar dacă eu...
- Uite ce-i, băiete, m-a întrerupt, ştiu prea bine că mamei tale i-ar fi făcut plăcere s-o suni la telefon şi să vorbească cu tine, dar, crede-mă, asta nu-i cu putinţă.
- Dar de ce? am întrebat nelămurit.
- Pentru că mama ta n-a fost niciodată la New York. A murit aici, într-un accident, iar cărţile poştale ţi le-am trimis eu...