[Veacul meu, fiara mea, cine poate oare]

Veacul meu, fiara mea, cine poate oare
Să te privească cu ochii treji,
Iar sângele-i să lege strâns și tare
Vertebrele a două secole întregi?
Sângele-constructor curge șuvoi
Din lucrurile pământene
Coloana vertebrală se zbuciumă greoi
În pragul nou al zilei ce se-așterne.

Ce-i și cu ființa... cât ai viață
Vei purta vertebrele fatale,
Un joc nevăzut, pe sub ceață,
Unduirea coloanei vertebrale.
Fragilul zgârci al unui copil -
Veacul pruncesc pe pământ readus
Jertfă, din nou, același miel docil,
Creștetul vieții adus.

Un veac mai liber, și-n pupile
Lumină nouă să înceapă.
Leagă genunchii noduroaselor zile
Ca pe-un flaut ce-n triluri se adapă.
Privește, veacul este tot brăzdat
De valuri cu jale omenească;
Vipera prin iarbă răsuflă măsurat
Ca-n serile de aur sub bolta cerească.

S-or umfla mugurii-n rafală,
Verdeața va trece la atac,
Dar ți-e frântă coloana ta vertebrală,
Sublimul meu veac.
Cu zâmbetul fără noimă, sarcastic,
Înapoi te uiți înverșunat
Ca un animal cândva elastic
La urma labelor pe care le-a lăsat.

Sângele constructor curge șuvoi
Din lucrurile pământești
Și în chip de pește, în flăcările moi,
Răscolește țărmul, prundișul cât privești.
Iar din înalta păsărilor plasă
Din bulgări de-azur - enormă beteală -
Nepăsarea mută se revarsă
Peste rana ta mortală!

(1922)

(în perioada 1 octombrie 2022 - 31 decembrie 2022, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)