Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Regele trăieşte!


Eduard Ţone

13.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

...în memoria bunicii mele, Mami.

Îmi amintesc de vremurile când aveam părul lung şi mă încheiam la şireturi recitând poezii scurte de Nichita, un poet din ţara mea. Erau vremuri verzi, din când în când stăteam cu bunică-mea de vorbă, aşa, ca de la om la om, ca şi cum s-ar fi întâlnit doi amici pe o terasă cu nume complicat şi vechi.

Eu îi povesteam cum iubeam o doamnă cu ochi de abanos, ea îmi spunea drame de pe la curtea regelui şi cu greu, tare greu, o puteam opri. Îmi plăceau dantelurile, iar partea cu calul străbunicului general mă fascina de fiecare dată şi mă făcea să visez în timp ce savuram şerbetul ei de cacao - ritualul acela uitat, când se pune linguriţa într-un pahar cu apă foarte rece şi se aşteaptă ca soarele să se ascundă printre storuri de lemn subţire.

Într-o zi, după ce am trecut de istoriile ciondănelilor mele cu doamna - scurte prilejuri de lacrimi subtile şi fond de ten mimat, bunica a reuşit să mă facă şi mai atent. În story-ul ei a apărut brusc un personaj un pic mai ciudat. Era o mătuşă - nu că ar fi foarte important, astea oricum sunt cu miile - dar descrierea ei mi-a ridicat imediat o sprânceană, făcând din mine câine-lup, ciulit şi hulpav de personaje bune de băgat în cărţi cu coperte de piele.

Nana avea un metru cincizeci şi ajunsese damă de onoare a reginei. În tinereţe stătuse mult la Paris unde-şi desăvârşise o educaţie aleasă şi unde se împrietenise cu o altă doamnă din ţara mea, Elena Văcărescu. La un moment dat, pe la începutul secolului, fusese directoare a Şcolii Centrale, post de care s-a despărţit cu greu, atunci când regina Maria a luat-o damă de onoare la curte. Caracter generos, făcea numeroase donaţii şi era cunoscută în lumea bună drept o persoană cu clasă şi stil, statura amplificându-i aura de persoană energică şi cu adevărat spectaculoasă.

Nana se măritase cu un bărbat chipeş, înalt, alături de care forma un cuplu evident inegal, însă pe undeva mai mult decât perfect. El era ofiţer în oastea regală însă acest lucru nu-l transformase într-un mitocan dedicat armatei pe viaţă ci, dimpotrivă, într-un gentleman mai degrabă tăcut şi misterios, mereu impecabil în gesturi şi în purtare cu femeia de lângă el. N-au avut niciodată copii - pântecele ei s-a încăpăţânat să rămână surd la strigătele domnului colonel, dar a transformat acest neajuns într-o iubire fără margini pentru orice infant de la curte sau din afara ei.

Partea interesantă - şi totodată tristă - începe cu adevărat la sfârşitul războiului, atunci când Dumitru a murit pe front, Nana a rămas singură, regele a fost nevoit să abdice şi tot ceea ce a avut mai de preţ epoca poleită cu aur a fost îngropat subit sub cizmă sovietică sau confiscat de buzunarul hulpav al mamei Rusia. Luată de valul schimbărilor, Nana nu a făcut faţă perioadei în care Stalin devenise cel mai popular brand în estul Europei. A încercat să rămână profesoară într-un liceu din Bucureşti, însă trecutul i-a măcinat rapid liniştea şi a transformat-o într-o femeie oarecare, izolată într-o cămăruţă mobilată modest din centrul Capitalei. Pentru că nu avea nici o sursă de venit, femeia de un metru şi jumătate, atât de strălucitoare pe vremuri, a fost nevoită să se angajeze ca bonă la diverse familii de comunişti cu zâmbete false lipite de costume gri.

Cu o zi înainte să se stingă, undeva în întunecimile începuturilor de ani '60, Nana a făcut unicul ei gest de revoltă împotriva unui sistem care îi furase viaţa: a ieşit la miezul nopţii pe un bulevard din centru, înarmată cu o găleată plină cu vopsea albă şi a scris cu litere incredibil de frumos caligrafiate, pe clădirea Universităţii: REGELE TRĂIEŞTE. N-a văzut-o nimeni şi, desigur, mesajul a fost şters de urgenţă a doua zi, la prânz, de nişte muncitori în salopete albastre asortate la nişte priviri pierdut de crâncene. Pe când aceştia terminau de dizolvat vopseaua ultimei litere, Nana trecea "dincolo", purtând pe chip zâmbetul care altădată atrăgea ca un magnet toată protipendada Bucureştiului, dar pe care groparii care au dus-o pe ultimul drum nu aveau să-l înţeleagă niciodată.

Deşi am insistat, n-am reuşit să văd o fotografie a Nanei. Sunt convins că bunică-mea ascundea una în al treilea sertar de la şifonierul din sufragerie, dar, ca un făcut, acela era unicul sertar care nu se deschidea niciodată - în ciuda tuturor cheilor pe care le-am încercat cu răbdare şi talent. Însă de-a lungul timpului am continuat să ascult, fascinat, poveştile interbelice ale bunicii, gândindu-mă, nu o dată ci de un milion de ori, că acea perioadă era una în care merita să trăieşti - fără televizor, telefon mobil sau laptop - mângâindu-ţi sufletul cu romantismul cinematografului alb-negru, cu petrecerile de gală ale doamnelor cu sâni generoşi (aşa era moda...) care îmbolnăveau de icter bărbaţii timizi, dar mereu îmbrăcaţi la cele patru ace ale fracului.

Fotografia Nanei a rămas închisă în capsula timpului şi cine ştie când şi cine va descătuşa presupusul său zâmbet vioi... Între timp, lucrurile s-au schimbat iar şerbetul de cacao, ca şi alte mii de prăjituri cu gust divin ale bunicii, savurate la şuete molcome în fum albastru de ţigară, au rămas amintiri. Amintiri scăldate în lacrimi cu parfum de copilărie.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer