Femeia şi cercul

Muzică. În cameră se aude muzică. Femeia stă cu picioarele într-un cerc desenat cu cretă pe covorul negru. Pare că doarme cu ochii deschişi dar e doar o iluzie: femeia se concentrează.

Desigur, ar fi multe de spus despre ea. Ar trebui menţionat faptul - principal, dealtfel - că femeia e tânără şi că picioarele pe care le întinde cu graţie în cercul de pe covor sunt superbe. Ar fi multe de spus despre ea, dar nu are rost.

Ceea ce frapează când intri în cameră este culoarea ochilor femeii, care se asortează perfect cu covorul. Camera e goală, debarasată de cărţi, de birou, de pat, de veioze. Într-un fel, camera e debarasată de materie. Muzica se aude de undeva din tavan iar covorul e atât de ireal încât picioarele femeii par a se scufunda direct în podea.

Muzica frapează. E o muzică violetă, îi poţi atribui cu siguranţă această culoare de cum o auzi. Dar femeia nu aude muzica. Ea se concentrează, trupul îi devine cu fiecare secundă scursă mai încordat, fiecare muşchi se întinde şi palpită, femeia degajă la prima vedere o stare de nervozitate molipsitoare. Dar vai! Cât e de neadevărat! În realitate, femeia este foarte calmă. Cercul îi inspiră un calm desăvârşit, cercul îi dă posibilitatea să se concentreze perfect, să-şi definească fără cea mai mică eroare fiecare fibră.

Undeva, pe un perete nedefinit, e o fereastră aruncată de mâna unui pictor impresionist. O fereastră inutilă, căci ceaţa defineşte lucrurile ca inexistente. Şi femeia ştie asta.

- Igor, de unde a apărut şarpele ăsta în cameră? E de-a dreptul oribil!
- Şerpii ne sunt dăruiţi de Diavol, după cum păsările ne sunt dăruite de Dumnezeu, iubito. Trebuie să-i primim cum se cuvine, nu putem să ne împotrivim lor. Şerpii ne călăuzesc spre întuneric. Şerpii pot spune "adio" păsărilor fără cel mai mic scrupul. Sunt perfecţi.
- Nu vom scăpa niciodată de ei, Igor?
- Nu vom scăpa niciodată de ei, iubito.

Femeia s-a ridicat în picioare. Acum, întregu-i trup este în cerc. Şi cercul se scufundă încet în covorul iluzoriu. În urma ei, muzica violetă se revarsă liniştitor spre ceaţa din spatele ferestrei.

Dacă ai putea pătrunde cu privirea ceaţa... dacă ai privi de undeva din exterior, de pe o stâncă, spre exemplu, camera ar părea perfect normală. Dar dacă priveşti dintr-un colţ al camerei, dacă eşti, să zicem, un păianjen ipocrit care ţese pânza găsind timp pentru a trage cu ochiul în jur, n-ai înţelege nimic. Căci cercul, covorul, femeia şi picioarele ei superbe nu-s făcute pentru tine...