Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Carte de vizită


Eduard Ţone

30.05.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
S-a aşezat pe o piatră, pe marginea drumului, şi a rămas acolo vreme de trei zile. Nu a privit în ochii nimănui. Maşinile care treceau în depărtare i se păreau năluci cu chip de metal colorat, purtătoare de destine către lumi întortocheate şi aspre. Întunericul l-a copleşit de trei ori la rând, ca o zăpadă neagră care-l înfrigura şi îi răpea săgeţi din tolba cu speranţe. Ştia că dacă după trei zile nu se întâmplă ceva, totul e pierdut. Nu a mâncat nimic, a băut doar câteva picături de vin dintr-o sticlă cu gâtul subţire pe care o aruncase în geantă când plecase de-acasă. Nu s-a oprit nimeni lângă el, până şi ciobanul zbanghiu care-şi mâna în fiecare după-amiază oile de pe coclauri către neant l-a ignorat complet, probabil i s-a părut crescut din natură, ca un copac ciudat şi sumbru care-şi aşteaptă poveştile de dragoste ce nu înfloresc niciodată lângă el.

După trei zile, s-a ridicat. Avea picioarele umflate, de parcă mersese în tot acest timp pe jos, prin praf şi noroaie. Pantofii i se rupseseră în mai multe locuri. Haina de piele neagră părea roasă şi ponosită. Cămaşa – cu doar câteva ore în urmă, de un portocaliu strălucitor – i se decolorase de parcă cineva o spălase la maşină, în mod obsedant şi repetitiv timp de câteva zile la rând, încercând să-i scoată pigmentul. Epavă. Epavele l-au fascinat dintotdeauna. Misterul lucrurilor care s-au petrecut cu ani în urmă pe punţile lor – subiect de visare şi exerciţiu imaginaţie. Uitate în bătaia valurilor, eşuate pe ţărmuri vizitate de ţestoase sau scufundate în adâncuri guvernate de plancton, epavele aveau mereu argumente suficiente pentru a rămâne în memoria tuturor. Pentru a traversa timpul cu graţie – şi rugina are graţia ei - până când cineva le-ar fi demontat definitiv într-un scop oarecare.

În urma lui a rămas piatra. A doua zi, ciobanul a venit şi s-a aşezat pe ea. Oile-i zburdau pe dealurile din spate, mulţumite că iarba e verde şi cerul albastru. Bărbatul cu privire de stâncă ciobită a zăbovit preţ de câteva păsări. A privit în jur şi a văzut o bucăţică dreptunghiulară de carton alb, pe care scria ceva, cu litere tipărite. O carte de vizită. Dar el nu ştia să citească aşa că a pus cartonul în buzunarul de la iţari şi a plecat să-şi cheme lânoasele. Peste câţiva ani, un turist străin, nimerit la stâna ciobanului, ghiftuit de bulzuri şi caş de oaie, a găsit dreptunghiul de carton îngălbenit sub un ceaun mâncat de rugină. A citit mai întâi numele – nu-i spunea nimic, evident – dar s-a minunat de ceea ce scria sub el şi s-a închinat scurt, de trei ori:

GESTIONAR DE ILUZII


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer