S-a aşezat pe o piatră, pe marginea drumului, şi a rămas acolo vreme de trei zile. Nu a privit în ochii nimănui. Maşinile care treceau în depărtare i se păreau năluci cu chip de metal colorat, purtătoare de destine către lumi întortocheate şi aspre. Întunericul l-a copleşit de trei ori la rând, ca o zăpadă neagră care-l înfrigura şi îi răpea săgeţi din tolba cu speranţe. Ştia că dacă după trei zile nu se întâmplă ceva, totul e pierdut. Nu a mâncat nimic, a băut doar câteva picături de vin dintr-o sticlă cu gâtul subţire pe care o aruncase în geantă când plecase de-acasă. Nu s-a oprit nimeni lângă el, până şi ciobanul zbanghiu care-şi mâna în fiecare după-amiază oile de pe coclauri către neant l-a ignorat complet, probabil i s-a părut crescut din natură, ca un copac ciudat şi sumbru care-şi aşteaptă poveştile de dragoste ce nu înfloresc niciodată lângă el.
După trei zile, s-a ridicat. Avea picioarele umflate, de parcă mersese în tot acest timp pe jos, prin praf şi noroaie. Pantofii i se rupseseră în mai multe locuri. Haina de piele neagră părea roasă şi ponosită. Cămaşa – cu doar câteva ore în urmă, de un portocaliu strălucitor – i se decolorase de parcă cineva o spălase la maşină, în mod obsedant şi repetitiv timp de câteva zile la rând, încercând să-i scoată pigmentul. Epavă. Epavele l-au fascinat dintotdeauna. Misterul lucrurilor care s-au petrecut cu ani în urmă pe punţile lor – subiect de visare şi exerciţiu imaginaţie. Uitate în bătaia valurilor, eşuate pe ţărmuri vizitate de ţestoase sau scufundate în adâncuri guvernate de plancton, epavele aveau mereu argumente suficiente pentru a rămâne în memoria tuturor. Pentru a traversa timpul cu graţie – şi rugina are graţia ei - până când cineva le-ar fi demontat definitiv într-un scop oarecare.
În urma lui a rămas piatra. A doua zi, ciobanul a venit şi s-a aşezat pe ea. Oile-i zburdau pe dealurile din spate, mulţumite că iarba e verde şi cerul albastru. Bărbatul cu privire de stâncă ciobită a zăbovit preţ de câteva păsări. A privit în jur şi a văzut o bucăţică dreptunghiulară de carton alb, pe care scria ceva, cu litere tipărite. O carte de vizită. Dar el nu ştia să citească aşa că a pus cartonul în buzunarul de la iţari şi a plecat să-şi cheme lânoasele. Peste câţiva ani, un turist străin, nimerit la stâna ciobanului, ghiftuit de bulzuri şi caş de oaie, a găsit dreptunghiul de carton îngălbenit sub un ceaun mâncat de rugină. A citit mai întâi numele – nu-i spunea nimic, evident – dar s-a minunat de ceea ce scria sub el şi s-a închinat scurt, de trei ori:
GESTIONAR DE ILUZII