Născut în '02

Pe numele său real Alexander Binder, Sașa Pană s-a născut pe 8 august 1902, la București. Apreciat exponent al literaturii române de avangardă din prima jumătate a secolului XX, fondatorul revistei unu, întâiul editor al scrierilor lui Urmuz, al primelor poeme ale lui Tristan Tzara și traducătorul unora dintre operele valoroase ale lui Paul Eluard, Jean Cassou sau Loys Masson, Sașa Pană a urmat Facultatea de Medicină. După ce obține, în 1927, diploma de medic militar, încercând să calce pe urmele tatălui său, se dedică vocației sale adevărate - scrisul, animând mișcările literare de avangardă din România.

A debutat editorial cu volumul de poeme simboliste Răbojul unui muritor, în anul 1926. A continuat să scrie, publicând un număr substanțial de volume: Diagrame, Echinox arbitrar, Viața romanțată a lui Dumnezeu, Cuvîntul talisman, Călătorie cu funicularul, Iarba fiarelor, Vladimir, Munții noaptea neliniștea, Atentat la bunele tabieturi ș.a.

În 1929, înființează revista de avangardă unu și editura cu același nume, pe care le autofinanțează și sub egida cărora vor apărea cele mai reprezentative volume ale promotorilor mișcărilor avangardiste, printre care și Urmuz, Tristan Tzara, Ilarie Voronca. "Manifestul" lui Pană, publicat în paginile revistei unu, exprima cel mai clar crezul artistic al mișcării - dorința explicită de a rupe legăturile cu tradiția literară și intenția de a reinventa literatura: "Combină verb / abcdefghijklmnopqrstuvwxyz / = arta ritm viteză neprevăzut granit / guttenberg reînvii".

În 1966 a apărut prima antologie a operei sale poetice, Poeme și poezii, iar, în 1973, impresionantul volum de memorialistică Născut în '02 despre care criticul literar Paul Cernat spunea că este "cea mai substanțială istorie a avangardei autohtone scrisă de un insider".

Sașa Pană moare opt ani mai târziu, la 22 august 1981.
Publicat pentru prima dată în anul 1973, cu opt ani înaintea morții autorului, volumul Născut în '02 este una dintre acele cărți esențiale care lipseau din librăriile și bibliotecile celor mai tineri cercetători ai istoriei literaturii române. Textul noii ediții îi urmează fidel structura și compoziția. Au fost operate mici modificări, păstrându-se însă unele forme ce reflectă particularitățile limbii unei epoci și ale stilului celui care a făcut notațiile.

"AMINTIRI? EVOCĂRI? MEMORII? În primul rînd, amintiri. Amintiri dintr-o viață dublă, triplă, cvadruplă: de scriitor, de medic, de militar «de carieră» și de luptător social... Memoria mea e bună. Un proverb rusesc (citat de Ilya Ehrenburg în primele pagini ale amintirilor sale) spune: «Viața e grea pentru cine își amintește totul». Sînt dintre aceștia. Mai sînt colecționar, aproape maniac. Nici o carte poștală, scrisoare sau bilețel primite începînd de prin 1919 nu am aruncat...

Născut în '02 nu va fi doar cartea unei vieți, ci totodată, și mai ales, a unei epoci. Decenii am ținut un jurnal în care am consemnat evenimentele la care participam zi de zi. Dar și altele pe plan european, mondial, cînd era cazul. Poate, cîndva, acele caiete vor interesa ca atare, ca materie primă. Deocamdată ele vor fi un adjuvant al memoriei..." (Sașa Pană)


ÎN ZIUA DE 26 APRILIE, într-o duminică, am prînzit la viitorii socri și m-am considerat logodit cu Mary-Ange. Voronca îi spunea Marie-Ange, ca să nu fie un cuvînt în limba engleză și altul în limba franceză. Era și Magdalena. După șampanie am semnat cu toții o carte poștală care a plecat spre Dorohoi, la părinți. Lui Geo Bogza i-am desenat un ferpar de felul celora care apăreau prin acei ani în ziare, ca o carte de vizită cu două nume și în loc de profesiune, "logodiți".

Călătoriile zilnice ce mi le impunea serviciul și pregătirea revistei îmi lăsau puțin răgaz să fim împreună. În zilele și săptămînile ce au urmat veneam la Podgoria cu servieta plină și-i citeam și-i reciteam din poemele lui Voronca ("Floare a aerului zăpadă/ Crești iedera visului în pleoapă"), ale lui Roll și din alți poeți publicați în unu. Într-o zi mi-a arătat din vechile ei încercări poetice caligrafiate într-un album cu tartaje liliachii. Versuri copilărești, patriotice, care ne amuzau. Unele versuri m-au urmărit obsesiv și-au devenit moto la viitoare prozopoeme. De pildă acel vers "Astă-seară nu ies hoții". Primisem de la Tristan Tzara cartea de poeme L'Homme approximatif. Cartea ne-a cucerit de la primele versuri. Mereu aveam de subliniat, cu o apăsare de unghie, pe marginea versurilor:
"je pense à la chaleur que tisse la parole
autour de son noyau le rêve qu'on appelle nous".

Aceleași frumuseți le remarcam concomitent.

Prietenii mei au fost repede cuceriți de farmecul logodnicei mele și de judecata ei matură. Mai des ne duceam la Maxy. Coana Mela o îndrăgea mult. În acele zile se întîmplase un act care putea să devină tragedie. Willy, sora lui Voronca, doctoriță, înghițise 12 pastile de veronal. Doar cu puține seri înainte o văzusem veselă și, costumată în spaniolă, executînd un dans popular andaluz. A fost readusă la viață și peste cîtva timp, cel care era la originea tentativei de sinucidere a binevoit, conform promisiunii, să-i devină soț. Era d-rul I. Iagnov, internistul.

Cum despre ancorarea mea lîngă Mary-Ange nu se dusese încă buhul, asaltul pețitorilor nu încetase. Ca să vadă și logodnica mea cît eram de solicitat... Monique Săndulescu îmi sporea colecția de ilustrate cu tîlc (La leçon d'amour și altele din aceeași serie erotogenă).

Prima reacție a lui Geo Bogza a fost de neîncredere. O sevilă. Deci a urmat un răvaș în argoul folosit la "Secol": "Adevărat sau vacuf? Loplopiță delicioasă? Bravooo! Nu cumva e Sevila? Aștept vești de la logodnă". Cînd s-a convins de adevăr, am primit un plic cu SEPT MANIFESTES / GEO lansate "din cabaretul meu de-aici (Cabaret Petrol) (...) și vi le trimit în original". Alăturat erau șapte delicioase caligrame, text și desene elaborate cu creionul roș-albastru. Al patrulea manifest era o epigramă scrisă din litere ce se alternau în culoare:
"Despre Sașa Pană autorul cunoscut Veți afla acum ceva orange
A făcut ce a făcut
Și s-a logodit cu Mary-Ange".

O filă supliment se intitula Ultima oră. Sub un ceas care arăta ora 2 se putea citi: "Dragă Sașa, te iubesc foarte mult și înainte de a închide plicul te mai sărut o dată fierbinte, roșu, Geo". Ultimele două cuvinte erau scrise cu creionul roșu.

Peste cîteva zile au sosit părinții și Flosi. Zile pline de bucurie, de plimbări, de sărutări, toate între două plecări în inspecție sau între o corectură și o ultimă revizie.

În 17 mai am repetat logodna, de astă dată cu oaspeți mulți. Era maestrul la care lucra Mary, avocatul Gorea cu soția, toți Braunerii, Maxy cu coana Mela și Lenuș, Edy, Colomba, Roll, Ronca și al ei soț (bon vivant) Poldi, Weissman, patronul Podgoriei. Flori, flori și iar flori, în ghivece și în foiță, cu firme distinse sosiseră în cursul dimineții. Pe cartea de vizită ce însoțea ghiveciul cu crini albi trimis dimineața de Roll scria: "Bravo! Bravo! Bravo!".

Era o minunată după-amiază de primăvară. Spre seară, pe la 7, petrecerea s-a mutat în curte. Am băut mai multișor. Dovadă? Primisem un ceas de aur, iar a doua zi nu-mi aminteam cine e autorul darului.

Pe tatăl meu, rob al clientelei, l-am însoțit a doua zi la gară. Au urmat alte vizite, alte petreceri pe la diferite familii. Din Iași sosi verișoara logodnicei, Eveline, studentă, logodită la București. Frumusețea ei de boboc de trandafir era uluitoare. Mai era și deșteaptă, și cultă. Mary-Ange era "logodnica superlativă" - așa cum a numit-o și Geo Bogza peste cîteva luni într-o piesetă-fulger din numărul matrimonial al revistei unu. Nu era o simplă metaforă.

Deși aveam de mulți ani permis gratuit de circulație pe mai toate inspecțiile de cale ferată, nu călătorisem decît unde mă chemau interesele serviciului și la Dorohoi. Iată de ce am făcut cunoștință cu Valea Prahovei abia la 21 mai cînd, împreună cu logodnica, cu mama, sora, Flosi și cu profesorul și concetățeanul Schwarti Traian, am pornit spre Sinaia. Era zi de sărbătoare și religioasă și națională, sfinții Constantin și Elena și Ziua Eroilor. Era și primul an cînd nu sărbătoream onomastica colonelului Gorescu.

La Castelul Peleș am nimerit din întîmplare, dar fiecare se lăuda că "presimțise" drumul adevărat. A doua zi, în tren, am scris prozopoema Itinerar prin castelul presimțit în care nu de așezarea regală era vorba, ci de Mary-Ange. În acea zi a fost risipă de veselie și voie bună. Chiar Flosi, cel de obicei atît de tăcut, avea vervă și se ținea de șotii. Monstruozitățile din piatră din curtea palatului și din grădina publică le-am recepționat cu dezgust. Autentice orori.

Telegrafiasem în ajun la Buștenari că voi trece la ora 21 prin gara Cîmpina. Au fost cîteva minute de emoționante îmbrățișări. S-au făcut noile cunoștințe. Geo era la fel de lung, dar ras și frizat proaspăt și purta o cămașă albă și cravată crem. Mai era și Al. Tudor-Miu, puțin timorat. Nu cunoștea pe nimeni. Atunci l-am văzut pentru întîia oară. Trenul a plecat, strigam lui Geo să nu întîrzie cu trimiterea manuscriselor și că-l aștept la București.

În gara Ploiești ne-am despărțit; a doua zi trebuia să fiu la Iași, să țin cursul săptămînal cu viitorii sanitari și brancardieri din acele 14 compănii ale regimentului împrăștiate în jumătate de țară. În compartiment, un colonel în rezervă, care s-a recomandat "Chiriac din Focșani". Cum nu aveam chef de vorbă, mi-am tras trenciul peste ochi și am adormit.

Deși trimit exemplarele cuvenite bibliotecilor oficiale din centrele universitare, primesc continue somații, amenințări. Am repetat expedierea unor numere din revistă și chiar din cărțile editate, dar somațiile s-au repetat și ele. Bănuiesc că exemplarele sînt sustrase de personalul care le primește.

Geo nu s-a lăsat mult așteptat. Eram în gara Ploiești, tocmai se punea în mișcare rapidul cu care mă întorceam acasă, cînd zăresc în personalul de pe linia vecină silueta cunoscută. Într-o secundă eram lîngă ea.

Geo mi-a făcut surpriza unei pagini eseistice cu prilejul apariției Echinoxului arbitrar. A apărut în ultimul număr al revistei Radical primită de la Craiova. Acea pagină se intitulează Arta lui Sașa Pană. Într-un post-scriptum se putea citi: "Mărturisind pretutindeni inutilitatea scrisului, și a scrisului său mai cu seamă, poate pentru cultul paradoxului, Sașa Pană activează intens, depășind în publicistica literară o seamă dintre cei cununați cu ea. Neținînd să facă nici o declarație gravă, vocea nu i s-a îngroșat și poate continua la același diapazon, fără nici o scădere față de sine însuși. Scrie, tipărește cu o febrilitate de adolescent. Dar de-a lungul paginilor lui, se cunoaște perfect războirea dintre cuvinte și ceea ce a fost de exprimat. Între ele, nu e clasicul acord în efort căutînd o reușită a descrierii și a emoțiunii. Pentru a trece un gînd în pagină, cuvintele se reped asupra lui, se iscă un măcel ca între vulturi și puțin sînge se scurge de-a lungul peniței. E poate ceea ce face ca în această fugă de literatură să țîșnească totuși frumuseți de o tensiune pînă la care ea nu s-ar fi putut ridica./ Din primul lui volum Diagrame, mi se mai prelungește în minte, ca o nesfîrșită trenă de mireasă princiară: «zilele se înlocuiesc triste ca palatul cu zidurile de scarlatină», imagine și asociație de idei în viteză, creînd o senzație stranie de nedeslușit, undeva aproape, ca trecerea unui vapor misterios prin ceață./ Acum, Sașa Pană a tipărit Echinox arbitrar și deși pe banderolă reeditează afirmația că n-are talent - asta e evident, altfel ar fi fost tentat să facă literatură -, ar fi de citat, ca pentru o antologie a revoltei, fragmentele care privesc pe plecații prin catastrofă, Urmuz și Aurel Zaremba. Iar pentru o antologie a scrisului care nu-și cedează fructul decît după ce s-a stăruit asupra lui, alte cîteva exemplificatorii capitole. Printre care d-l M.H. Maxy a închipuit dansul umed al unor femei înrudite cu hălcile de carne de la măcelării, îngeri și ciori, un peisaj singuratic, neurastenizant. Dar ilustrațiile sînt ale unui pictor. Cartea, a unui poet./ Și e apărută în editura unu" (III, 16-17, iunie 1931).
 
Au urmat seri în care, împreună cu logodnica, eram în vizită cînd la unul, cînd la altul din uniști, cu toți ceilalți în grup. Roll era în vervă, ca de obicei. Despre Mary, care purta o pălărie de pai împletit, spunea că are un cap de lapte cu orez, privirea de oranjadă și trebuie sorbită cu paiul. Mărgelele albe mari erau ouă de porumbel. Pe mine mă sfătuia să nu mai cînt la violoncel, deci jos mîna care-i mîngîia brațul.

În număratele ore cît sîntem singuri citim, adică îi citesc și discutăm acele pagini. Lectura ultimelor zile a fost Flori de mucegai, Vinul de viață lungă, Urmuz, din a cărui operă i-a plăcut mai mult Fuchsiada, Paradisul suspinelor și pagini din scrisul apărut în numerele anterioare ale revistei și semnate Roll: Statuia din aer, Cronică pe o confetă.

Am primit din parte-i un stilou masiv, cum aflase că îmi place, Eversharp. La prînz și serile cînd sînt în București trec neapărat și pe la Podgoria.

Dar și mai departe, serile interesante le treceam la familia Maxy, unde, în ultima vreme, am putut întîlni, pe lîngă cunoscuții obișnuiți, pe regizorul și poetul Sternberg, pe marii actori Bulow, Luba Kadison. Aderca îmi propune - totdeauna e pletoră de idei - să înființăm o colecție lunară care să se intituleze "Jos editorii!". În asemenea seri care se prelungesc pînă dincolo de miezul nopții, pînă o conduc pe Mary acasă, pînă închei (provizoriu) discuțiile cu Geo, ceasul arată orele 3. Curînd se luminează și va trebui să fiu în gară. Dar nici pe drum, nici la înapoiere nu mă încearcă oboseala. Cîteva zile de magnifică destindere am trăit la Dorohoi, unde am plecat împreună cu Bogza. Flosi a primit o carte de legitimație de "cititor al revistei unu". Geo i-a ținut un mic discurs ocazional... Cu familii cunoscute am făcut o excursie la Zvorăștea. Ne-am scăldat în Siret. Geo făcea pluta, iar eu strigam "Venea o bogză pe Siret". Eram ras în cap încă din ajunul plecării. Procedasem ca în toți anii, încă de pe vremea studenției, de ziua solstițiului de vară. De astă dată fără să țin seama că peste o săptămînă urma să mă prezint în fața ofițerului stării civile.
Prin Dorohoi, Geo s-a plimbat desculț. Așa i-a fost cheful, chiar cînd a ieșit cu mamă-mea la plimbare. (El va mai reveni în Dorohoi peste 30 de ani, în calitate de candidat al F.D.P. Dar de astă dată viitorul deputat a folosit încălțămintea.)

CÎND MARY M-A VĂZUT în chip de bilă, a rămas cîteva clipe de marmură. Eu o prevenisem de ceea ce pentru mine devenise o imperioasă necesitate, în ziua cînd începe vara astronomică. Ea credea totuși că de astă dată, cînd, pînă la căsătoria fixată pentru 1 iulie mai erau doar cîteva zile, voi amîna lepădarea abundentei mele podoabe capilare. S-a înșelat. Cu acel prilej, socrul a povestit o anecdotă din care reieșea că prin acest gest al meu am vrut să dovedesc viitoarei mele soții că știu să rup la timp pisica, adică să fiu neînduplecat. Eu, totuși, am aflat abia atunci de întîmplarea cu pisica, dar n-am fost crezut.

Militarul nu se însoară de capul lui. Un întreg dosar, din care nu lipsea nici fotografia viitoarei mirese, înaintam la regiment în ziua cînd se împlineau două luni de la logodnă. Regimentul se afla atunci la Iași.

M-am înapoiat la București împreună cu familia unchiului viitoarei soții, care plecau la celebrarea nunții frumoasei lor fiice Evelina. În gară ne aștepta mulțime ca la o întrunire electorală, pentru că mai erau familia, rudele logodnicului. Cununia lor religioasă a anticipat cu cîteva zile căsătoria noastră civilă.

În dimineața de miercuri 1 iulie, după o ploaie violentă care spălase și răcorise orașul, mă aflam la primăria sectorului verde. Ofițerul stării civile, Ion Marinescu, "avînd în vedere voința expresă" ne declară căsătoriți. Era ora 12 precis cînd, conform legilor, devenisem soț și soție. Am semnat (eu, "medic locotenent dr.", ea, simplu, cum îi este naturelul) - au semnat și martorii noștri Ilarie Voronca și M.H. Maxy. Înapoiați la Podgoria, am găsit-o și pe Colomba Voronca. S-au ciocnit pahare de Cotnari veritabil. Edy ne-a ținut un mic discurs și ne-a oferit un magnific volum, dintr-un tiraj de 523 de exemplare, ediție bibliofilă de mare lux, în format cît jumătate de ziar, sonetele lui Góngora. Cele 20 de sonete traduse în franțuzește de Z. Milner erau însoțite de tot atîtea gravuri de Ismael G. de la Serna. (În toiul emoțiilor din acea zi am uitat și cartea primită, și servieta pe un butoi în curtea Podgoriei, unde le-am regăsit a doua zi. Șansa a fost că nu plouase peste noapte și că nu se găsise un admirator al gongorismului.)

Acum, în fiecare zi, la socri vin rude și trebuie să... primim. Apoi să-ntoarcem vizitele. Și sînt mătuși multe, și veri, și verișoare, și tot felul de rubedenii printre care greu mă descurc. Apoi prietenele și prietenii lui Mary: Bița, Suzi, Carol și încă alții. Dar și unu trebuie să apară

la timp, adică duminică în 5. Corecturi, alergături la zincograf. E numărul care conține acea pagină care i-a plăcut mult lui Voronca cînd i-o citisem în manuscris, Planeta de domnișoară. El reținuse fraze, imagini și le repeta. Acel text a mers la tipar așa cum l-am scris, în trenul care mă întorcea de la Sinaia, în prima - care a rămas și ultima - versiune.

Prin aceleași zile, înainte de căsătorie, întors de la Buzău, unde plecasem în interes de serviciu, găsii pe masă un bilet. Căzuse din mașina de ras pe care (credeam că) a uitat-o Geo. El fusese în București, chemat la un interogator la Tribunalul Ilfov și trebuise să se înapoieze după numai cinci zile, în care am împărțit patul și frămîntările noastre. Am citit acel bilet: "Dragă Sașa,/ Te iubesc foarte mult și-ți las acest cadou pentru nunta de mîine. Cu el poate n-ai să capeți niciodată barbă. Ești unul dintre cei mai curajoși. Fără tine nu știu ce m-aș face în țara asta./ Să trăiești pentru Mary-Ange/ Să trăiești pentru unu/ Să trăiești pentru mine, pentru veacul acesta./ Te sărut/ geo bogza". Biletul era datat 30 iunie 1931.

Filele Jurnalului meu sînt pline de mărturiile bucuriei ce îmi făcea fiecare oră trăită lîngă Mary-Ange. Nici azi, cînd recitesc acele pagini, nu-mi pare nimic exagerat, dimpotrivă: prea puțin. Și abia de-a lungul anilor mi s-au dezvăluit, în mărimea lor naturală, alesele-i calități sufletești și intelectuale. Atunci vedeam doar că are "un obraz din pudra aripilor de fluturi" - cum notam la 5 iulie. Mă felicit că pe altă filă (15 iulie) scrisesem "Cred în Mary-Ange".