Adunare

Natasha Brown este autoarea romanului Adunare, care a fost publicat de Hamish Hamilton în 2021 și a intrat pe lista scurtă pentru The Goldsmiths Prize, The Folio Prize și The Orwell Prize for Fiction. Adunare a apărut la Little, Brown, în Statele Unite, fiind tradus în șaptesprezece limbi. Natasha a lucrat în domeniul finanțelor începând cu anul 2011, după ce a studiat matematica la Cambridge University. A primit London Writers Award și bursa Burgess Fellow de la Manchester's Centre for New Writing.

Ana-Maria Scarlat a urmat Facultatea de Litere de la Universitatea Ovidius din Constanța. A tradus cărți de dezvoltare personală, ficțiune și cărți pentru copii. Printre autorii pe care i-a tradus în limba română se numără Napoleon Hill, Dale Carnegie, Ashley Audrain, Harriet Tyce sau Nita Prose.

Cum arată maturizarea în toiul crizei economice? Fii civilizat într-un mediu ostil. Răzbate într-o lume plină de mesaje care îți spun să dispari. Mergi la Oxbridge, fii educat, construiește-ți o carieră. Fă totul așa cum trebuie. Cumpără un apartament. Investește în artă. Cumpără-ți fericirea. Mai presus de toate, ține capul plecat. Taci și mergi mai departe.

Naratoarea din Adunare este o tânără britanică de culoare care se pregătește să participe la o petrecere extravagantă în grădina familiei iubitului său, situată într-o regiune rurală îndepărtată, în Anglia. În același timp, se gândește cu grijă la piesele din care este alcătuită. Pe măsură ce clipele trec și viitorul bate la ușă, nu se poate gândi decât la o întrebare: oare e timpul să renunțe la toate?

Adunare este povestea poveștilor pe care le trăim - despre rasă și clasă, despre siguranță și libertate, despre învingători și învinși. Este povestea unei femei care îndrăznește să preia controlul, chiar dacă pentru asta poate plăti cu propria viață.

"Un debut electrizant." (The Atlantic)

"Subtil, elegant, intens." (Vogue)

"Plin de talent, splendid, unic." (The Guardian)

"Adunare anunță o nouă voce puternică în literatura britanică." (The Sunday Times)

"Neînfricat și original, inteligent și proaspăt, acest roman vorbește deschis despre colonialismul societății britanice. Adunare îmi dă speranță nu doar din punct de vedere literar, ci și pentru că ne trezește la realitate." (Diana Evans)

"Naratoarea acestui roman de debut concis și original este receptivă, clară și necruțătoare în discursul ei." (The New Yorker)

"Natasha Brown se folosește de clișeele romanului englez - trăirea la foc mic a emoțiilor și dialogul laconic - și drenează nostalgia. Ceea ce rămâne este ceva crunt și autentic." (Will Harris)


În ordine

Trebuie să încetezi, a spus ea.

Să încetez ce, a întrebat el, noi nu facem nimic. Ea își dorea să îl corecteze. Nu exista niciun "noi". Existau el ca subiect și ea ca obiect, dar el doar ce îi spusese că nu are rost să se enerveze pentru o nimica toată.
Stătea adesea în ultima cabină din toaleta femeilor și se holba la ușă. Uneori stătea pe toată durata pauzei de prânz, așteptând fie să folosească toaleta, fie să plângă, fie să adune suficientă voință ca să se întoarcă la biroul ei.

El o vedea din birou în compartimentul ei de lucru și o apela adesea ca să își dea cu părerea despre lucrurile pe care le văzuse (și ce își imaginase): părul ei (sălbatic), pielea ei (exotică), bluza ei (care abia reușea să îi ascundă sânii).

La telefon o instruia să facă lucruri mărunte. Asta o umilea mai mult decât lucrurile mari, care veneau și ele în cele din urmă. Nemișcată, ținea ridicat capsatorul așa cum i se ordona. Bea un pahar cu apă întreg dintr-o singură înghițitură. Scuipa guma de mestecat în palmă.
Luase prânzul alături de colegii ei. Erau șase bărbați cu vârste, staturi și temperamente diferite. Au comandat patru farfurii cu nigiri de vită și, din când în când, în timpul mesei, s-au tot referit la situația ei prin aluzii vagi și observații acuzatoare.

Unul dintre cei mai în vârstă, gras, cu o barbă deasă și încărunțită în jurul buzelor roz și subțiri, și-a pus furculița pe masă ca să vorbească direct. A început treptat, știa că ea nu ar fi în stare să profite. Știa asta, sincer. A făcut o pauză pentru efect și pentru a-și savura încântarea de a-i spune fetei cum stau lucrurile. Trebuia să recunoască, avea un avantaj față de el și de ceilalți prezenți la masă. Era în stare să recunoască asta, nu-i așa?

El a zâmbit larg, și-a deschis brațele și s-a lăsat pe spate. Ceilalți cinci au privit-o, unii dintre ei încuviințând din cap. El a apucat furculița din nou și și-a mai îndesat niște carne crudă în gură.
Biroul lui avea trei pereți de sticlă. În stânga și în dreapta se întindeau șiruri de birouri ca o galerie cu spectatori. Ea se afla în mijlocul scenei. El stătea pe scaun și îi vorbea pe un ton foarte animat.

Spera ca ea să dea dovadă de mai multă maturitate, de puțină apreciere, i-a spus. S-a ridicat de pe scaun, mergând spre ea, atingând-o în trecere, cu toate că biroul era mare și avea suficient spațiu. Ea trebuia să se gândească la imaginea de ansamblu, la viitor și la greutatea pe care o avea cuvântul lui aici. Asta îi spunea în timp ce deschidea ușa biroului.
N-a fost nimic. Gândea asta acum, așa cum o făcea în fiecare dimineață. Își încheia nasturii de la cămașă și o gândea, apoi își punea cercei minusculi în urechi. O gândea pe când își strângea părul într-un coc îngrijit la spate, își lăsa fața nemachiată și își netezea fusta conică gri și rigidă.

O gândea în timp ce mânca, chiar dacă uitase cum să simtă gustul sau să înghită. Încerca să mestece. Nu simțea nimic. Spunea răstit că e bine, apoi se înmuia și se uita în jurul ei, în cameră. O întreba pe mama ei cum își petrecuse ziua.
Acceptase cina de după serviciu. În fața restaurantului, înainte să intre, a apucat-o de umeri și și-a lipit gura deschisă de fața ei. Ea a privit cum pleoapele lui tremură și se închid, iar limba lui lentă o împinge și o înghiontește pe a ei. Și-a imaginat propriul corp, cu membrele îndoite, împachetat într-o cutie. El a făcut un pas în spate, a zâmbit, a râs puțin și a privit în jos spre ea. I-a atins brațul, degetele, iar apoi chipul. E în ordine, i-a spus el. E în ordine, e în ordine.

Cum stau lucrurile

Nu, adică la începuturi. De pildă, părinții tăi, de unde sunt. Din Africa, nu-i așa?

Uite cum stă treaba. Sunt aici de cinci ani. Soția mea de șapte, opt. Am muncit, ne-am plătit impozitele. Ne bucurăm pentru Anglia la Cupa Mondială! Așa că, atunci când Guvernul ne-a spus să ne înregistrăm, să descărcăm aplicația asta și să plătim ca să ne înregistrăm, a durut. Asta e casa noastră. Ne-am simțit nedoriți. De parcă ne-ar fi spus să ne întoarcem de unde am venit. Imaginează-ți dacă ți-ar fi spus: nu, nu, nu ești un britanic adevărat, întoarce- te în Africa. Așa stau lucrurile.

Vreau să zic... ei, știi tu. Bineînțeles că știi, înțelegi. Înțelegi într-un fel în care englezii nu pot s-o facă.

După digestiv, el pleacă

Ea înțelegea furia unui bărbat care înțelegea, la rândul lui, până în măduva oaselor, prin sângele și pielea lui, că s-a născut să conducă un gigant peste care nu apune niciodată soarele. Pentru că era noapte, iar el era beat. Se simțea foarte mic, poate era doar o gură. O buză, un dinte sau o papilă inflamată, dură, pe o limbă albă, uscată, în capătul căreia, aproape de gât, se găsea flegmă. Gâtul unui bărbat cu o burtă lăsată și un păr subțire, tăiat scurt. Așa că, atunci când gura s-a deschis și și-a scuipat otrava înspre ea, făcându-i să se simtă cam incomod pe câțiva dintre cei de la masă, ea a înțeles sursa furiei sale, în ciuda faptului că devenise țintă. A așteptat bâzâitul telefonului ca să își găsească o scuză și în tot acest timp a încuviințat tăcut și politicos.

ADUNARE

E o poveste. Există dificultăți. Trebuie să muncești mult, să-ți legi șireturile, să-ți sufleci mânecile, să faci eforturi. Să te ridici. Să depășești obstacole, să fii mai bun etc. Ai mai auzit asta înainte. Nu e viața mea, dar așa e scris pe un ecran luminos, înalt de doi metri, aflat în spatele meu, și eu le vorbesc despre asta chipurilor maleabile și blânde așezate pe umeri în uniformă, privind înainte concentrat. Proiectorul zumzăie și zâmbetele lor se transformă în logoul răsunător al băncii. E timpul să închei. Privesc rândurile de școlărițe. Le mulțumesc pentru că au ascultat, apoi le invit să-mi pună întrebări.

Una dintre ele întreabă dacă locuiesc într-o vilă.

A fost un real succes, îmi spune coordonatorul de programe, iar directoarea încuviințează din cap, agitându-și părul grizonant aspru, tuns bob. Buzele ei încordate se deschid, expunând niște dinți îngălbeniți de cafea. Coborâm pe scara mică în spirală din spate și mă înec cu aerul cald, cu acel miros de legume fierte al școlii. Directoarea îmi mulțumește pentru că am venit, spune că fetele au fost inspiratede prezentare. Țipete, râsete și o sporovăială melodică, înfloritoare răsună în jurul nostru pe măsură ce elevii ies din sala de festivități pe coridoarele de beton. Pur și simplu inspirate, spune ea.

La birou, Lou încă nu a ajuns. Își face rareori apariția înainte de ora unsprezece. De parcă în fiecare dimineață, o mediocritate proaspătă iese din ocean, se târăște peste pietrele acoperite de mușchi și prin nisip, apoi își crește tentacule rapide care se întind și se transformă în membre pe măsură ce înaintează pe țărm, până când, în cele din urmă, format complet, Lou! pășește în holul de la intrare pe două picioare încălțate cu pantofi lustruiți. Strălucește, ține ritmul, așteaptă liftul ca să ajungă la etajul nostru. Dă din cap în tandem cu sunetele căștilor din urechi. El nu e implicat niciodată în toate astea. Eu țin discursurile - în școli și universități, pentru grupuri de femei, la târguri de recrutare - la fiecare câteva săptămâni. Este o cerință a postului. Diversitatea trebuie să fie văzută. Cât de multe femei și fete am mințit? Cât de multe mi-au văzut chipul zâmbitor susținând firma asta sau cealaltă, industria asta, universitatea aia, viața asta? Astfel de întrebări nu sunt constructive. Trebuie să recuperez orele pierdute ale dimineții.

O bună parte din copilăria mea, am trăit lângă un cimitir. Pe ferestrele din față priveam procesiunile funerare șerpuind de-a lungul drumului: cai negri urmați de dricuri negre, urmate de mașini obișnuite de diferite culori. Uneori, în față mergea câte un bărbat cu joben și baston. Apoi ieșeau oamenii din mașini și din dricuri și se adunau, cărând coroane de flori și pălării pe cap. Și sicrie, presupun. Nu îmi amintesc să fi văzut asta. Se adunau lângă grămezile de pământ proaspăt săpat și așteptau - coroanele de flori erau stivuite îngrijit lângă ei - sau doar stăteau acolo ținând flori în mâini. Sau ținându-se unii pe alții. Mici creaturi îndepărtate, agățându-se unele de altele pentru alinare. Eu priveam de sus.

Anul trecut am cumpărat ultimul etaj al unei clădiri georgiene recondiționate dintr-o zonă în curs de dezvoltare. Celelalte două apartamente sunt închiriate de cupluri mai tinere și neliniștite. În fiecare seară, între ele ia amploare o discuție tensionată din cauza volumului muzicii.

Cei numiți, oricât de puțin plauzibil ar părea, Adam și Evie, dețin parterul. Când ne-am întâlnit pe casa scării, Evie s-a prezentat prima ca iubita lui Adam. Și-a îndepărtat șuvițe subțiri de păr blond de pe frunte și mi-a spus că lucrează în domeniul editorial. Când urlă muzica, ea bate în ușă la apartamentul de deasupra și îi imploră să o dea mai încet. Doar puțin. Exasperarea ei tăioasă își trimite cioburile direct spre etajul meu.

Celălalt cuplu este morocănos și retras. Ei vorbesc rareori, cu toate că le-am auzit țipetele entuziasmate însoțind cântecele ritmate ale anilor '90. Ambii sunt drăguți; bruneți, cu trăsături ascuțite și picioare mici. Două perechi de încălțări de fotbal mici și murdare stau la uscat în fața ușii lor în fiecare dimineață de joi.

Ritmurile familiare ale vieților noastre suprapuse au devenit un fel de apropiere.

La muncă, mă gândesc la apartament așa cum părinții se gândesc cu dor la copiii lor când le văd chipurile zâmbitoare în ramele așezate printre hârtiile și paharele de pe birourile lor. Prietena mea Rach - scundă, răsfățată, foarte energică - își desconsideră casa din suburbia înfrunzită din vestul Londrei. Spune că vrea o casă mai mare, un iubit mai bun, mai mulți bani! Ea vrea toate aceste lucruri fără rușine sau subtilitate, iar eu mă tem de apetitul ei și îl admir deopotrivă. Al meu a dispărut. M-am scufundat prea mult, am fost trasă în jos de o tensiune insinuantă, care s-a încolăcit în jurul membrelor mele. Totuși, încă sper.

Ce mai rămâne?

Generații de sacrificiu; muncă grea și trai și mai greu. Atâta suferință, atâtea pierderi, așa de multe - pentru această oportunitate. Pentru viața mea. Și am încercat, am încercat să mă ridic la nivelul cerut. După ani de strădanii, de mers împotriva curentului, sunt gata să îmi relaxez brațele. Să mă opresc din datul din picioare. Să înghit apa. Sunt epuizată. Poate că este timpul să închei această poveste.

Ah, iată-l pe Lou.

Conversații

Ieri, pe când stăteam în recepția luminoasă a cabinetului oncologului privat de pe Harley Street pe care l-am vizitat deja de trei ori, m-am detașat - nu imaginar; nu, a fost un fenomen tangibil, fizic. Ceva s-a smuls din interior, ca o separare a sinelui de experiență.

Îmi plăcea destul de mult să merg acolo. Recepționerele tinere, drăguțe și diferite de fiecare dată erau mereu politicoase. Și mă primeau de parcă eram la spa. Florile din acea zi erau crini imenși cu petale larg deschise și tulpini groase. Staminele, tăiate cu grijă, lăsaseră pete de polen roșii pe petalele albe. Nu aveai cum să nu o vezi pe O'Keefe. Eram doi oameni acolo, așteptând. Cu negrăbita certitudine a timpului blocat în Outlook, derulându-se așa cum era prevăzut. De pe un taburet cu ciucuri de lângă fereastră, priveam strada pe geam.

Mama îmi povestea mereu la telefon despre oameni care muriseră recent. Amintindu-mi de cutare și cutare. Oh, bineînțeles că o știam - amintește-ți că obișnuia să treacă pe la noi cu nepoata ei (scumpo, erați prietene). Da, da, ea. Păi, a murit săptămâna trecută. Nu-i așa? Îngrozitor. Nu eram sigură de ce mă deranjează acest obicei conversațional așa de mult. Nu era bârfă, nici urmă de răutate. De fapt, aceste rapoarte frecvente păreau încurajate de un sentiment de pierdere nerostit. O dovadă exhaustivă că noi, oricare ar fi fost legătura care ne unea pe toți în acest plural de persoana întâi, nu supraviețuiam. Am hotărât că nemulțumirea mea era în primul rând formală, pentru că structura și poantele pe care le folosea îmi aminteau că știu o persoană, invocând amintiri despre un om, o viață dezvăluind apoi moartea. Îmi dădea o senzație amețitoare de nesiguranță drept în plex, cu o tentă de amorțeală vinovată pe măsură ce mă gândeam la estetica extravagantă și absurdă a asigurării de sănătate oferite de compania la care lucram. Examinările, testele preventive și consultațiile rapide care susțineau viața. Știam că noi, copiii care rămăseseră, aveam să continuăm cu legături slăbite. Nu aveam nimic în comun: nici țară, nici cultură, cu excepția celei britanice (lucru care putea fi susținut doar între ghilimele sau în paranteză de originile celor despre morțile cărora ne dădeau detalii mamele noastre la telefon). Era supraviețuire doar în sensul în care supraviețuiește un tipar comportamental. Persistența generațiilor, fără însemnătate sau memorie.

Îi spusesem iubitului meu că totul era bine. Eu eram bine. Nu era nevoit să mă însoțească. Totuși, insista să ne întâlnim măcar undeva după muncă să bem ceva. O ieșire care să facă bine la moral. Bine. Era o seară suficient de drăguță, necaracteristic de caldă pentru septembrie. Am băut bere pe iarba din fața vechiului pub de lângă stația de metrou Blackfriars. Și totul, i-am spus lui, era bine. Alarmă falsă. Cuvintele false păreau adevărate. El era ușor de convins, obișnuit fiind cu finaluri fericite și rezolvări ușoare. Nu exista nimic pentru care să ne facem griji, așa că am ciocnit gâturile sticlelor.
- Știu că am fost distant, a spus el, nu am fost eu însumi.

M-am uitat la picioarele mele, bronzate de soarele după-amiezii. Trecusem de la biopsii, consultații și afirmații de ușurare la discuții despre munca lui; lucruri mari, importante, în care era implicat cât de cât la Whitehall.
- Nu cred că am fost o companie bună în ultimul timp, a spus el.

Cu un weekend în urmă adormise cu capul pe pieptul meu, ghemuit ca un fetus. În dimineața de luni, își înlănțuise brațele atât de strâns în jurul meu, încât am mai stat în pat o perioadă și i-am mângâiat părul. Apoi am fost nevoită să plec la muncă.
- Uneori, eu doar...

S-a oprit și a râcâit eticheta de pe sticla de bere. Părea umedă și moale de la condens, iar el rupea bucăți mici pe rând, le răsucea între degete până forma o bilă și arunca globurile lipicioase în iarbă. La începuturile noastre, când ieșeam împreună, își etala numele de față cu ospătarii cu o exuberanță răsunătoare. M-am întrebat dacă acea stimă de sine fusese înlăturată sau dacă sinele său era doar un smoching pe care îl îmbrăca și apoi îl dezbrăca la loc. A băut din sticlă cu capul lăsat pe spate. Mărul lui Adam se mișca pe măsura înghițiturilor, iar eu mi-am imaginat berea rece alunecând pe gâtul său, de-a lungul curbei pieptului și vărsându-se cu zgomot în burtă.

Ne-am întâlnit la facultate, îi plăcea lui să spună. Cu toate că abia dacă îl știam pe atunci. Când mă înscriam eu, el era deja în anul trei. Nu îmi amintesc să fi vorbit cu el, deși îi știam chipul și numele de la întâlnirile studențești. Nu, el m-a observat abia în anii următori, la evenimentele aflate la intersecția ocazională a cercurilor noastre sociale. Capitalul meu social crescuse - infinitezimal, incomensurabil - din zilele de studenție. Banii, chiar și cele mai modeste sume pe care le adunasem, m-au transformat. Stilul meu, comportamentul, argoul meu influențat pe alocuri de oraș, toate l-au intrigat. El era în stare să vadă persona pe care o construiesc. Și a simțit că își poate încerca norocul. Citise despre transformarea lui Warren Wilhelm Jr. în Bill de Blasio.

Din întâmplare sau nu, s-a lovit de mine la un grătar, pe acoperișul unui depozit recondiționat din Stepney. Și-a dezvăluit șarmul de Hugh Grant pe măsură ce beam din borcane Pimm's fructat și cald. Canary Wharf strălucea cu o frumusețe tristă în spatele lui. Îmi păruse exagerat atunci, de parcă era o caricatură a lui. De-a lungul lunilor și anilor care au urmat, am început să apreciez natura maleabilă a personalității sale. L-am privit înghiontindu-se și prostindu-se cu prietenii apropiați. Dezbătea idei mari, folosind cuvinte și mai mari și un brutal simț al umorului în grup. Își băteau joc unii de alții fără milă, apoi jubilau: se aplecau, se plesneau peste genunchi, într-un spectacol aproape parodic și plin de voioșie. După aceea, pe bancheta din spate a taxiului, saluta șoferul după nume și trecea cu multă pricepere de la vorbăria banală la dezvăluirea unei povești de viață. Solicita noutăți și nu întrerupea niciodată. Era politicos, dar nu sufocant. Își înmuia accentul. Spunea "Noapte bună, frate" cu sinceritate, accentuând acest lucru cu o strângere a mâinii înainte să coboare din mașină.
- Ce drăguț, a spus el în cele din urmă, aproape zâmbind.

Și era. Mâine părea un orizont îndepărtat, chiar dacă weekendul cu părinții lui se anunța important; petrecerea lor aniversară care avea loc la casa de la țară a familiei. Ceea ce trebuia să pară dacă nu obișnuit, măcar interesant, se materializa rapid într-o realitate dură. Am încuviințat din cap, iar el s-a întors cu fața spre mașinile aliniate în intersecție.
- I-am... adică fosta mea.

A făcut o pauză, apoi a început din nou.
- Fosta mea mi-a trimis mesaje. Și-a luat un cățel.

Un cățel? Am repetat, cântărind silabele. Știam că fosta lui urmează să fie prezentă la aniversare. Era o prietenă din copilărie, aproape parte din familie, așa pusese mama lui problema. Crescuseră zbenguindu-se împreună într-o zonă rurală tipic englezească, precum Colin și Mary Lennox. Privindu-l ghemuit pe iarbă, cu obrajii și ochii umezi, afișând o expresie aproape stoică, am devenit curioasă, îmi doream să știu.
- Las-o baltă, a spus el. Nu trebuia să spun nimic despre cățel.

Sticlele noastre erau goale. Conversația din fundal se transformase într-un zumzet întrerupt când și când de câte o discuție mai aprinsă. I-am cerut să văd cățelul, dacă are cumva o poză. El și-a pus deoparte sticla și s-a holbat la mine o vreme.
- Nu te mai gândi la cățel, a spus el.

Am luat District Line înapoi spre Putney. Soarele aproape apus ardea în spatele acoperișurilor cu coșuri de fum pe măsură ce luam la pas străzile tăcute de la stație până la casa lui. Citind înainte de culcare, îmi zâmbea pieziș peste Kindle. Mai târziu, când a adormit, i-am privit pieptul cum coboară și se ridică. I-am auzit șuieratul ocazionalelor sforăituri. Aruncase așternutul și stătea pe spate într-o poziție angelică: cu piciorul stâng peste genunchiul drept, cu mâna dreaptă îndoită sub cap și cu degetele moi răsfirate pe pernă. Penisul roz i se odihnea pe coapsă. Gravitația îi netezise fruntea și obrajii, iar eu îi recunoșteam chipul băiețesc îmbufnat din permisul de conducere.

Preferam asta în loc să dorm singură?

Viețile vecinilor mei erau încurcate în cele ale partenerilor. Se rupseseră de părinți și se uniseră unul de altul, împărțind facturi, mâncare, chirie. Nu îmi imaginam că ei s-ar fi putut separa ușor. Noi nu aveam asemenea obligații. Încă vizitam galerii, vizionam piese de teatru, participam la petreceri sau le organizam, călătoream, găteam împreună. Noi spuneam noi la unison. Acest lucru părea un aspect necesar al vieții, precum munca. Sau sportul.

- Este regula de bază, îmi spusese Rach mai devreme în acea zi. La naiba cu sexismul - valorifică-l!

Rach era convinsă că legătura ei cu unul dintre directorii la nivel global din firmă este, de fapt, dreptul ei de a revendica și de a submina hărțuirea la locul de muncă. Treaba devenise serioasă. Treceau de la o practică formală la ceva ce semăna cu o emoție pură, obișnuită. Locuiau împreună. Era deopotrivă mai simplu și mult mai complicat decât relația mea.

Stăteam în locul obișnuit, în zona de cafea de la mezanin, deasupra intrării în birou. Unghiile lui Rach, în culoarea piersicii, loveau ușor, ca de obicei, în cafeaua cu lapte de migdale. Ne transformaserăm din colege de muncă în prietene cu un an în urmă, pe măsură ce tatăl ei se recupera după cancer, iar bunica mea murea din aceeași cauză. Ea era o fată de suburbie, admiratoare a lui Kate, clientă a magazinelor Jaeger, o feministă care citise Lean In și organiza strângeri de fonduri pentru animale la sfârșitul săptămânii, apoi cumpăra cercei lucrați manual de pe Etsy. La un moment dat, mă sunase plângând dintr-un magazin Hermès. E prea frumos totul, suspina ea cu sughițuri, pe măsură ce vânzătoarea îi împacheta eșarfele.
- Victimizarea este o alegere, a spus Rach.

O parte opinie, o parte mantra. Insista cu ideea de îmbunătățire continuă: evoluție, învățare, creștere, înfrângere a limitelor cu orice preț. Spunea că există o victimă nouă în fiecare zi. Nu fusese concediat medicul meu pentru că se încurcase cu acea stagiară din juridic? A scuturat din cap la auzul unei aroganțe așa de mari. Așa decurgeau invariabil conversațiile noastre.

Totuși, Rach înțelegea - chiar savura - natura nemiloasă a acestui loc. Și astfel, pauzele de cafea, ieșirile la un pahar, prânzurile continuau. Eram apropiate, prietene. O spuneam pe un ton serios, post-postmodern: cele mai bune prietene. Făceam liste, ne revizuiam planurile pe cinci ani și ne încordam mințile și abdomenele ca să reușim în toate împreună. Exista un aspect fundamental al meu - nediscutat și direct. Mecanismul oribil care macină toate realizările. Doar cu Rach recunoșteam acel neajuns.
- Pe cine crezi că vor promova? Ca să îl înlocuiască.

Ea s-a lăsat pe spate să se gândească la propria întrebare. Apoi a aruncat câteva nume în direcția mea, chicotind pe măsură ce a evaluat șansele lui Lou.
- Sau poate că vor alege o femeie, a spus ea, întinzând fiecare mână pe rând cu palma în sus. O femeie distrusă, o alta recompensată - pare corect!

Râdea frecându-și mâinile. În ciuda cinismului, știam că o enervează situația. În timpul antrenamentului dinainte de muncă, în urmă cu câteva săptămâni, o văzusem alergând pe banda de lângă mine cu viteză. Prea repede. Gâfâia puternic, lovind banda cu picioarele încălțate în pantofi sport New Balance cu talpa groasă, iar coatele îndoite i se mișcau sălbatic în alergare. Până când s-a oprit. A sărit brusc și a aterizat pe marginile de plastic, de-o parte și de alta a benzii șuierătoare, iar pieptul i s-a prăbușit pe panoul de control. După aceea ne-am întâlnit, ca de obicei, în fața vestiarelor. Își recăpătase calmul, părul ei încă umed părea de un blond închis. Am urcat scările la mezanin pentru porția de cofeină. Trupurile ne erau încă fierbinți de la efort.

Ce o făcuse pe Rach să urmeze această carieră? Știam de ce o făcusem eu. Înțelegeam ce sunt băncile. Mașinării nemiloase și eficiente de făcut bani cu un produs secundar de mobilitate socială. Serios, ce altă industrie mi-ar fi oferit aceeași șansă? Spre deosebire de iubitul meu, nu aveam condițiile necesare sau banii necesari ca să mă aventurez în politică. Industria financiară era singura rută viabilă spre vârful ierarhiei. Dădeam la schimb viața mea pentru o fărâmă din confortul clasei de mijloc. Pentru un viitor. Părinții și bunicii mei nu avuseseră asemenea șanse; simțeam că nu pot să o irosesc pe a mea. Totuși, nu mi se părea corect să propag aceleași convingeri asupra unei noi generații. Acest lucru masca lipsa progresului: le modela aspirațiile într-o formă supusă și unitară; îi transforma în muncitori recunoscători, harnici, care își înțelegeau rolul în societate. Care știau limita oricărei ascensiuni.

Mai degrabă aș spune altceva. Ceva mai bun. Bineînțeles, fără credibilitatea oferită de un titlu țipător la o companie de mare valoare, nu aș fi avut niciun podium de pe care să spun ceva. Orice valoare ar avea cuvintele mele în această țară, ea este derivată din asocierea mea cu instituțiile sale: universități, bănci, guvern. Pot doar să le repet cuvintele și să sper că transmit un fel de adevăr. Poate că rolul pe care îl joc eu în a-i convinge pe copii că și ei trebuie să îndure este o justificare slabă pentru complicitatea mea cu sistemul. Tăcerea, cu siguranță, era alegerea cel mai puțin dăunătoare.

Rach trecuse la alt subiect.
- Weekendul ăsta o să se întâmple lucruri mari, mi-a spus.

Lucruri serioase, interesante. Lucruri pe care le-a abstractizat la emojiuri cu inele cu diamant. Nu eram sigură că sunt pregătită pentru atâtea lucruri. Știam că sunt lucrurile de dorit, corecte, la care să aspiri. Dar mă săturasem să aspir, să rezist. Și de ascensiune.