Manual de fotografie: Cum se fotografiază noaptea

Insomniacii din balcoanele pântecoase

Nu ştiu, doar încerc să-mi imaginez. Adică am văzut la alţii, însă niciodată n-am reuşit să trec pe peliculă stratul gros de întuneric, contrastant cu luminile portocalii sau albe din locuinţe, dârele lăsate de maşini, reclamele şi felinarele răspândite în orice oraş. Dacă mergi la ore târzii pe stradă, de jos în sus, vezi în balcoanele pântecoase chiştoace aprinse în beznă. Un licărit roşu ce se mişcă molcom sau nervos, după cât de agitat e fumătorul insomniac. Când bate vântul, de la balconul meu, pe asfalt, văd lungindu-se umbre şerpuitoare într-o lumină gălbuie. Sunt biete crengi stufoase de corcoduş aflat în vecinătatea stâlpului cu bec. Apoi mai sunt şi alte umbre, de copac slab ce ajunge cu vârful până aproape de etajul patru al blocului de vis-à-vis, atât de şubred şi delicat încât n-ar putea susţine trupul unui locatar prăbuşit de pe acoperiş. N-am încercat niciodată să-l fotografiez după lăsarea întunericului. Vântul puternic împrăştie umbrele, le mototoleşte şi lungeşte ca într-o pictură abstractă. În astfel de nopţi geamurile prost prinse în gips zdrăngănesc şi şuieră. Uneori nu-mi plac nopţile pentru că la ore anapoda te apuci să-ţi pui întrebări neliniştitoare, ţi se strânge stomacul sub plapumă pentru că răspunsurile nu-s mulţumitoare, te ridici învârtindu-te prin casă, te opreşti, te bagi din nou sub plapumă, ieşi din dormitor, te duci să bei apă, te întorci, mergi la baie, din nou sub plapumă sau pe balcon. Îi bănui pe toţi cei care fumează pe balcon, la astfel de ore stranii, că n-au linişte în ei, şi fără, n-au cum să adoarmă.


Străzile din Polonia şi "Nopţile Cabiriei" în Groelanda

Într-unul din filmele din seria Decalog, în noaptea de Crăciun, străzile oraşului polonez sunt pustii aproape cu desăvârşire. Acoperite de un strat subţire de zăpadă, cu dâre lungi de la roţi, par cu atât mai goale, lipsite de trecători, cu cât personajele - doi foşti amanţi - bâjbâie mai mult prin oraş, în căutarea unui soţ dispărut. "Erau la fel de pustii ca şi viaţa femeii", mi-a mărturisit un prieten rusofil, împătimit al filmelor cu miez. Îi dau dreptate, şi totuşi acea goliciune a străzilor nu mi s-a părut întristătoare, dimpotrivă, ci de-o frumuseţe rece, sobră, pe când pustiul din ea era de alt soi. Duhnea a frică de singurătate.

Fellini povestea într-un interviu ceea ce auzise de la un prieten drag, rusul Evtuşenco. Era vorba despre o noapte magică din Groenlanda, una din acelea care durează şase luni. Ei bine, în această poveste pe care o cred adevărată, un eschimos de pe o navă înţepenită între gheţuri, avea un aparat de proiecţie. S-au uitat la Nopţile Cabiriei. Toţi, inclusiv urşii. "Apoi Evtuşenco mi-a mai povestit ceva foarte frumos care îmi revine mereu în minte când mă gândesc la el: mi-a spus că focile au o privire umedă, tandră, ca cea a nevestei sale. Nu ştiu dacă pentru o femeie este măgulitor să audă că are ochi de focă, dar după povestea lui Evtuşenco mă uit la foci cu alte sentimente; este adevărat că aceste animale au ochi foarte frumoşi, de o blândeţe sfâşietoare care insuflă nu ştiu ce sentiment de culpabilitate", continua Fellini în interviu. Ce n-aş da să-l fotografiez pe acest Evtuşenco lângă nevasta lui cea cu ochi umezi de focă, pe acel vas din Groenlanda, înfofoliţi în blănuri de urs polar, cu căni aburinde în mână. Bănui că de frig ce e, aburii de ceai nu se mai ridică până în cer, îngheaţă undeva pe drum, prăbuşindu-se după câteva secunde pe puntea alunecoasă. Cunosc o doamnă care are ochii umezi şi duioşi, însă pe la spate bărbaţii spun că are o privire de viţea la poarta nouă sau chiar de vacă. Pentru că aceşti indivizi n-au avut norocul să întâlnească un Evtuşenco şi nici nu se dau în vânt după filmele lui Fellini.


Nina Berberova recitând pe un vapor

În primul război mondial, într-o noapte, fetiţa Nina Berberova era pe un vapor ce traversa Marea Nordului. Pentru că din întuneric pândeau vase inamice, mine găuritoare de oţel şi carne, pasagerii stăteau toţi pe punte, cu colacele de salvare în jurul trupurilor, gata de a se arunca în apele reci în caz de explozie. Doar tatăl Ninei nu apucase colac. Această fetiţă cu cozile lungi până la genunchii osoşi era înconjurată de beznă şi de zeci de corpuri străine. Rezemată de-o centură din plută, asculta clipocitul valurilor şi din când în când aţipea câte o secundă. Secundele de aţipit sunt mai lungi decât cele obişnuite, am băgat eu de seamă. Un bărbat şi-o femeie, ce-şi şuşoteau pe ruseşte, s-au culcat pe picioarele ei. Se sărutau, cei de lângă făceau la fel, cei din stânga se mângâiau pe sub păturile aspre şi mantale, toţi legănaţi la unison, înfricoşaţi de potenţialul pericol şi totuşi nepăsători. Sărutându-se şi chicotind în beznă, sorbind coniac, nu mai aveau vreme să se gândească la moarte. Nina Berberova a căpătat o bomboană de ciocolată de la unul dintre capetele sprijinite de ea, şi drept mulţumire, sau doar pentru că nu dorea să aţipească, a început să le recite din versurile unor poeţi ruşi pe care recunosc spăşită că nu i-am citit niciodată. Crezându-i adormiţi, se oprea din când în când, însă de fiecare dată o rugau să continue. Dimineaţa, pe lumină, nu şi-a recunoscut ascultătorii ce deveniră pasageri respectabili, înălţaţi pe picioarele lor şi nu lungiţi, separaţi unii de alţii, şi nu lipiţi. Avea să devină scriitoarea Nina Berberova, iar ce am repovestit eu, mărturisise în autobiografie.

Această scenă pe care am văzut-o în minte cu ochii închişi, teoretic n-ar fi putut fi fotografiată. Pentru că începe cu trupurile în beznă, se continuă cu şoaptele de amor şi gâlgâiturile de coniac în întuneric, cu versurile recitate de şcolăriţă tot în lipsa luminii. Fără strop de lumină, ce fotografii s-ar putea face? Doar în zori, imediat după răsăritul soarelui, un aparat buimăcit de ceaţă şi de puntea alunecoasă ar fi avut ceva şanse să surprindă sfârşitul poveştii.


Pălăvrăgind despre crini în timpul bombardamentului

Câţiva ani mai târziu, de data aceasta în timpul celui de-al doilea război mondial, la Paris, Ernst Junger era la o cafenea, pălăvrăgind cu nişte intelectuali francezi despre semnificaţia heraldică a crinilor în istoria regalităţii. Şi-n timpul acestei discuţii absurde (sau tocmai fireşti?), mingi luminoase, galben-portocalii, lansate de avioanele englezilor, pluteau deasupra mării de case. "Din când în când, bombardierele alunecau uşor ca liliecii peste acoperişuri", citat aproximativ, scos din memorie. Se prea poate ca ziua să fi plutit mingile portocalii, însă pe înserat s-ar fi văzut mai bine, pe un fundal de albastru gros, întunecat. Nu cred că EJ m-ar fi contrazis din motive estetice, şi în nici un caz morale. Cine se refugiază în dizertaţii despre crini, în vreme de război, nu se poate supăra pe cel care vrea să fotografieze bombele incandescente pe un fundal întunecat ca şi cortina unui teatru luxos.

Într-altă noapte, la 60 de ani distanţă de ziua în care Junger era în cafeneaua din Paris, într-o grădină din Braşov mirositoare a gutui şi ierburi strivite, mai multe persoane stăteam cu ochii holbaţi la cer, pândind o ploaie de meteoriţi. Nu i-am văzut, poate că au străbătut cerul altei grădini, însă am avut parte de lilieci, mici, tăcuţi. Ne lipeam palmele de urechi, ne-am acoperit cu pături să nu ni se încurce în plete. Coşmar din copilărie: un astfel de şoarece cu aripi ne cădea în cap, se împleticea în păr şi nu mai putea fi scos decât a doua zi, la coafor, cu foarfeca.


Moţăind în staţia de tramvai

Noaptea pozată de un fotograf din Timişoara e subţire şi lată ca o hârtie de afiş lipită pe un zid. La mijloc e un biciclist ce dă să dispară într-o explozie de lumină albă, ţâşnită din faruri ce nu se văd, dar se ghicesc. În alta, a pozat o staţie de tramvai. Din spate, câţiva paşi din lateral. Nu pot să-mi explic prea bine de ce, însă mă încântă fotografia. Poate pentru texturile fine, pentru liniştea şi cuminţenia ei de noapte în care nu se poate întâmpla nimic de rău, nimic de bine, fără surprize doar cu aşteptarea zorilor în ochii privitorilor. Să zicem că un ostenit s-a lăsat cu greutate în scaunul de plastic din staţie, aşteptând ultimul tramvai, care să-l ducă acasă. Moţăind cu bărbia în piept, fără să bage de seamă răcoarea care i s-a strecurat prin mâneci, manşetele pantalonilor şi guler, a visat că-i la el în cameră, în pat, culcuşit sub plapumă, cu burta arcuită peste spinarea nevestei, cu mâinile strânse peste mijlocu-i îngroşat. Dimineaţa, măturile şi tomberoanele zdrongănite îl vor trezi. Nu vom şti cum arată la chip, de-l are ori nu boţit de somn, pentru că staţia, aşa cum am mai spus, a fost pozată din spate. I-am vedea doar ceafa, silueta micşorată de somn.


Somn

Andy Warhol şi-a filmat amantul dormind. Câteva ore de peliculă unde nu se întâmplă nimic, sute de minute interminabile, monotone, în care bărbatul aproape că nu se mişcă sub plapumă. Într-o revistă de artă contemporană, am văzut un experiment asemănător. Doi tineri fotografiaţi în timp ce dormeau într-o încăpere aproape aseptică. Simplu. Frust. Sec. Acele imagini aproape clinice dezbrăcau de orice taină viaţa de după închiderea pleoapelor. Un vis transpus pe hârtie fotografică sigur va avea o tentă suprarealistă. Şi totuşi cum s-ar putea fotografia trecători care zboară precum oamenii din tablourile lui Chagall? Mai degrabă un insomniac păşind pe un acoperiş încă fierbinte. Desculţ, cu mâinile înainte, dar fără scufie! Şi fără cămeşoaie lungă. De zeci de ani, nimeni nu mai poartă aşa ceva noaptea. Şi nici ziua, desigur.

Un cunoscut mi-a povestit că deseori, în somn, se vede pe sine într-un tren ce goneşte pe şine cu o viteză nefiresc de mare. Îşi dă seama că mecanicul nu mai este la locul lui, conştientizează pur şi simplu. De aici începe să se înfunde în coşmar. Aleargă din vagon în vagon, cu inima în gât, sperând să frâneze la timp, însă numărul vagoanelor creşte şi tot creşte, el aleagă şi tot alergă, transpiră în aşternuturi, dă din mâini, se sufocă, se împiedică în cearşaf. Inevitabil, de fiecare dată ajunge în locomotivă când e prea târziu. Cu câteva secunde înainte de impact, înainte de trezire. De la un necunoscut am primit un afiş uriaş, cu o fotografie de epocă. O locomotivă cu aburi eşuată ca o balenă bolnavă, "ieşită" prin zid, într-o gară din Franţa. Poate că este vorba de cea din visul cu pricina.

Mulţi se visează, în nopţile grele, goi pe stradă, în mijlocul mulţimii unde toţi necunoscuţii şi mai ales cunoscuţii, sunt îmbrăcaţi cum se cuvine. O astfel de fotografie n-ar şoca pe nimeni. S-au tot pozat despuiaţi în locuri publice, decenţi sau indecenţi, în vis totuşi, nu dispare niciodată sentimentul acut de vulnerabilitate, de ou ce se strecoară printre ciocane, ruşinea viscerală, teama de ridicol, dorinţa de a dispărea de pe faţa pământului, de a se prelinge prin găurile unui capac de canal.

Cum se poate reda un asemenea coşmar într-o fotografie? Cu ajutorul unui actor bun. Ar fi prea crud experimentul, să smulgi din aşternuturi un biet adormit, să-l despoi lăsându-l precum Adam, dar fără frunză, şi să-l dai jos din maşină pe promenada luminată de felinare şi reclame colorate. Ar rămâne cu grave sechele, în plus nu cred că e legal. Un actor va mima convingător uluirea de după trezire, angoasa, sfiiciunea, panica, va interacţiona cu trecătorii, teatral, cu gesturi exagerate, iar a doua zi, după developarea clişeelor, se va făli cu fotografiile.